Tehnologia a creat noi probleme etice, iar inseminarea artificială, fecundarea in vitro, mama surogat, transplantul și prelevarea de organe, manipularea genetică și clonarea sunt, toate, realități medicale. Practic, nicăieri linia de demarcație între cele două principale sisteme filosofice contemporane nu este mai clară decât în problemele biomedicale.
Diferite Perspective Filosofice
Umaniștii seculari neagă faptul că există un Creator și că există legi date de Dumnezeu care guvernează lumea. Această concepție privește omul ca fiind doar un animal superior (evoluat), dotat cu inteligență superioară, iar această inteligență poate fi folosită pentru a îmbunătăți specia umană. De aceea, umaniștii seculari favorizează avortul, eutanasia și ingineria genetică drept mijloace de îndeplinire a acestui scop. Omul este considerat autonom, în măsura să-și elaboreze propriul cod etic. Bunăstarea omului este valoarea supremă, acestuia fiindu-i permis să facă orice pentru a dobândi fericirea. Umaniștii nu recunosc că Dumnezeu este suveran și afirmă că „nici o divinitate nu ne va salva; trebuie să ne salvăm noi înșine”. Cu alte cuvinte, ei afirmă că valorile morale derivă din experiența umană.
Morala liberală radicală s-a născut odată cu Revoluţia franceză şi are ca principiu suprem libertatea nelimitată a omului, autonomia lui absolută. Potrivit acestei concepţii nu există Dumnezeu şi nu trebuie să existe vreo lege care să reglementeze moralitatea, iar acţiunile nu pot fi bune sau rele la modul absolut. Fiecare hotărăşte în conştiinţa sa ce e bine şi ce e rău, în funcţie de situaţie. Liberalismul radical este o filosofie autodistructivă, întrucât promovează libertatea fără responsabilitate, subiectivismul radical şi relativismul moral nelimitat.
Utilitarismul sau pragmatismul are la bază filosofia empiristă a şcolii anglo-saxone (John Stuart Mill și Jeremy Bentham) şi urmăreşte obţinerea maximumului de fericire - înţeleasă ca bunăstare economică şi materială - cu minimum de suferinţă. Binele și răul pot avea semnificație doar când sunt folosite în conformitate cu principiul utilitarismului, astfel încât orice lucru care face plăcerea (fericirea) să prevaleze asupra durerii (suferinței) este corect, iar tot ce face ca durerea să prevaleze, este rău. Premergătorul utilitarismului a fost, în antichitate, hedonismul, care afirma că fericirea constă exclusiv în plăcere, în satisfacţia simţurilor. În morala hedonistă exista un singur principiu al binelui şi al răului: ceea ce aduce plăcere este bun, tot restul este rău. Definiţia plăcerii a variat de la forma cea mai grosieră, fizică (Aristir din Cirene) la unele mai elevate; de exemplu la Epicur plăcerea consta în ataraxia - starea de linişte sufletească - iar la Aristotel, în contemplaţia filosofică. Hedonismul confundă plăcerea cu bucuria sau cu fericirea, care este aspiraţia fundamentală a omului.
Etica utilitaristă a creat și un concept extrem de controversat: acela de calitate a vieţii, care îl înlocuieşte conceptul creştin de sacralitate a vieţii. Adepţii utilitarismului consideră că individului i se poate recunoaşte statutul de persoană şi deci dreptul de a trăi doar dacă posedă anumite atribute, cum ar fi capacitatea cognitivă şi de raţionare, autonomia etc. care să îi confere un anumit standard de „calitate a vieţii”, decis de membrii comunităţii. Cei care nu aduc profit sau nu (mai) pot atinge acest standard sunt indezirabili. Există indivizi care au pierdut dreptul de a trăi - bătrânii, handicapaţii, bolnavii incurabil trebuie eutanasiaţi; alţii nu au primit încă acest drept - de exemplu embrionul (se permit experienţele pe embrionul uman în vederea fertilizării artificiale sau cercetarea pe acesta, chiar dacă un număr mare de embrioni trebuie distruşi); copilul depistat cu malformaţie prin diagnostic prenatal defavorabil trebuie avortat sau, dacă s-a născut, trebuie lăsat să moară prin privare de hrană; pacienţii se împart în categorii din care unele primesc asistenţă medicală preferenţială iar altele deloc, etc.
„Pretențiile asupra dreptului la supraviețuire biologică depind în intregime de capacitatea pe care o are individul în chestiune de a-și construi, cu ajutorul altora, o viață umană. Ceea ce înseamnă că, în situațiile în care nu există posibilitatea nici unei apropieri de o viață cu adevarat umană, dreptul la existența biologică sau fizică își pierde rațiunea de a fi și, ca atare, acea miloasă suprimare a vieții este acceptabilă sau poate chiar obligatorie.” (H.D. Se ridică întrebarea cum definim acest concept de „calitate a vieții”? Discutăm despre calitatea fizică, socială, spirituală sau despre o sinteză între acestea? Cine decide care este nivelul „calității vieții” necesar pentru a avea dreptul la existență? Care oameni vor beneficia de o „viață de calitate” și pe ce bază se va face discriminarea? Vârsta? Rasă? Rang social? În fapt, utilitarismul este supus aceluiaşi relativism ca şi sistemele expuse mai sus. Hotărând nivelul de „calitate a vieţii” necesar pentru a avea dreptul la existenţă, omul ia locul lui Dumnezeu, transformând dreptul fundamental la viaţă într-un drept relativ și justificând acte criminale odioase.
Materialismul sau modelul socio-biologic este strâns legat de darwinism şi derivatele filosofice ale acestuia: scientismul (Comte), psihanaliza (S. Freud), şcoala sociologică (M. Weber), sociobiologismul (H. J. Heisenk și E. O. Darwinismul a încercat să demonstreze că viaţa umană este produsul întâmplării, al unei lupte oarbe pentru supremaţie şi că organismul uman are strânse legături de rudenie filogenetică cu fiinţele inferioare. Materialismul afirmă că Dumnezeu nu există, iar ceea ce numim suflet nu este decât psihic, adică o simplă funcţie a neuronilor care apare odată cu dezvoltarea sistemului nervos. În lipsa acestui atribut, ovulul fecundat nu poate fi o fiinţă umană sau o persoană, ci urmează să devină, încetul cu încetul. Materialismul mai propune şi un criteriu de evaluare a fiinţelor vii în funcţie de capacitatea lor de a suferi. Cum embrionul nu suferă fizic în primele săptămâni de viaţă, el este considerat superior unei plante, însă inferior unui animal adult. „Dacă un copil n-a fost declarat viabil până la trei zile după naștere, atunci fiecărui părinte ar trebui să i se permită să ia decizia de a lăsa copilul să moară, salvându-l astfel de mizerie și suferință.” (Dr. Deşi este evident că toate sistemele de mai sus sunt construite pe absenţa sau refuzul lui Dumnezeu, este o naivitate să se afirme că cel care le îmbrăţişează ar fi ateu. Odată Dumnezeu alungat, individualismul, utilitarismul, hedonismul, materialismul devin idoli, dumnezeii pe care omul îi serveşte.
Perspectiva Bioeticii Creștine
Elementul fundamental al antropologiei şi moralei creştine este statutul omului de persoană, adică de creatură care poartă în ea chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Imago Dei), Creatorul său (Gen 1,21,27). Cuvântul persoană provine din latinescul persona, care însemna „mască de teatru”. Aceste însușiri cumulate sunt unice. Valoarea oricărei fiinţe umane nu depinde de ceea ce în limbaj utilitarist se numeşte calitatea vieţii. Nu există viaţă lipsită de calitate, așa cum cred utilitariștii. Persoana este liberă. Libertatea ei este un bun de preţ, dar dreptul la viaţă este mai presus decât dreptul la libertate, fiindcă pentru a exercita libertatea trebuie să posezi mai întâi viaţa.
Marea întrebare care se pune în faţa tehnicilor rezultate din dezvoltarea ştiinţelor bio-medicale este următoarea: tot ce este posibil este şi permis sau folositor? Răspunsul bioeticii creştine este NU. Întrucât este creaţie şi nu creator, omul nu se poate erija în proprietar al lumii după bunul său plac, ci trebuie să aibă respect faţă de viaţă, faţă de propriul trup devenit „templu al Duhului Sfânt” (1Cor, 6) şi de legile biologice. Orice atentat la adresa vieţii este o nerespectare a legilor şi a finalităţii stabilite de Creator.
Bioetica creştină consideră că ştiinţa în sine nu e nici bună, nici rea: ea e bună (morală) dacă cercetătorul respectă, în el şi în alţii, persoana umană; în schimb, este rea (imorală) dacă lezează demnitatea persoanei umane. Sunt imorale experienţele medicale făcute pe bolnavi fără consimţământul lor şi chiar cu consimţământul lor, dacă le agravează boala sau le pun în pericol viaţa. Valoarea vieţii nu înseamnă „calitatea vieţii”. Medicul va respecta pe toţi oamenii şi pe fiecare în parte, ca „imperativ categoric” (Kant) întrucât el nu tratează trupuri, ci persoane.
Din perspectivă creștină, finalitatea bioeticii este reprezentată de aplicarea principiilor Scripturii la problemele biomedicale. Liniile călăuzitoare pentru abordarea problemelor bioetice din perspectivă creștină sunt bazate pe voia lui Dumnezeu, sunt absolute, prescriptive și deontologice.
- Viața omului este inviolabilă pentru că este viața unei persoane (a unui subiect cu drepturi personale).
- a. Este etică şi licită orice intervenţie medicală care favorizează dezvoltarea naturală a vieţii unei persoane umane (intervenţie „după natură”).
- b. Nu este etică (este ilicită) orice intervenţie care se opune dezvoltării naturale a vieţii unei persoane umane (intervenţie „contra naturii”).
- c. Nu este etic (este ilicit) orice comportament diferit de modalitările pe care natura le indică pentru a urma o atare dezvoltare.
Principiile bioeticii creștine includ:
- Beneficenţa: Cere practicianului să acţioneze numai spre binele pacientului şi să îndepărteze răul (boala) atunci când îl întâlneşte, urmărind maximizarea beneficiilor cu minimizarea riscurilor.
- Nonmaleficenţa: Înseamnă a nu face rău, ca primă condiţie a actului medical. „Care entitate ar putea fi afectată de acţiunea mea? Ce măsuri pot lua pentru a minimiza acest rău?
- Autonomia: Se referă la respectarea drepturilor pacientului la autodeterminare, independenţă şi libertate prin exercitarea unei obligaţii negative de a nu îngrădi şi a nu controla opţiunile pacientului, precum şi a unei obligaţii pozitive bazată pe dreptul acestuia la informare şi pe înţelegere; se include aici şi respectul faţă de autonomia deciziilor profesionale ale colegilor. „Încalcă acţiunea mea autonomia personală a individului? Consimt toate părţile relevante la acţiunea mea?
- Justiţia (dreptatea): Presupune nediscriminarea (pe criterii de vârstă, sex, etnie, religie, grup etnic, politic, social, etc.) celor ce vor primi îngrijirile medicale, cât şi obligaţia medicului de a lucra spre binele public din două perspective: utilitaristă (beneficiul maximal către societate şi pacient) şi egalitaristă (distribuţia dreaptă a costurilor şi beneficiilor: oportunităţi egale în faţa bolii şi dreptul egal al fiecărui om la un minim de resurse medicale). „Am identificat toate grupurile vulnerabile care ar putea fi afectat de acţiunea mea? Este acţiunea propusă echitabilă?
Dezbaterea Avortului în Cadrul Bioeticii
Etica avortului reprezintă una din temele dezbătute încă de la constituirea eticilor aplicate, temă care s-a impus datorită controverselor juridice și teologice care înconjoară fenomenul. Din punct de vedere filosofic, trebuie făcută distincția între diversele niveluri ale temei: aspectul juridic este cel reglementat de legislațiile naționale și internaționale; cel teologic se referă la opiniile diferitelor confesiuni religioase, în timp ce aspectele filosofice se referă la dimensiunea etică și conceptuală a temei. Avortul a provocat și provoacă pasiuni între diferitele grupuri pro-viață sau pro-alegere, astfel că o clarificare conceptuală așa cum o propune filosofia este întotdeauna binevenită.
Unul dintre conceptele centrale folosite în literatura filosofică privind avortul este cel de personalitate (personhood), care se referă la proprietatea unei ființe umane de a fi persoană, cu toate elementele aferente acesteia. Argumentul susține că oamenii au drepturi, inclusiv dreptul fundamental la viață în virtutea personalității lor, respectiv a trăsăturilor caracteristice (între care se numără conștiința de sine, raționalitatea, caracterul relațional etc.). Din această perspectivă, a tranșa problema avortului înseamnă a stabili dacă fetusul este sau nu o persoană. Susținătorii avortului consideră că fetusul nu îndeplinește toate caracteristicile faptului de a fi persoană. În replică, un autor cum este Sidney Callahan arată că aceste standarde ale personalității stabilite de susținătorii pro-avort sunt prea înalte și că, de fapt, „jumătate din rasa umană nu îndeplinește toate aceste criterii”.
Totuși, un autor precum M. Tooley duce până la capăt argumentul personalității, expunând consecințele ultime ale acestuia. El pune la îndoială nu doar dreptul la viață al fetușilor umani, ci și al nou-născuților, dat fiind că ambelor categorii le lipsesc acele proprietăți care definesc personalitatea, inclusiv dreptul la viață. Tooley este condamnat de adversarii avortului ca un susținător al permisivității morale a infanticidului: „Dacă fetusul nu are același drept la viață la fel ca o persoană, se pare că nici nou-născutul nu-l are, și viața unui copil nenăscut este mai puțin valoroasă pentru o persoană, pe cât viața unui porc, câine sau cimpanzeu este mai puțin valoroasă pentru un animal non-uman”. Un alt bioetician cunoscut pentru afirmațiile sale radicale despre avort este Peter Singer.
Asemănător este și unul din argumentele formulate de Mary Anne Warren, respectiv cel al dobândirii progresive a drepturilor. Ea consideră că dreptul la viață poate fi relaționat cu măsura în care o entitate seamănă cu o persoană. Aceste trăsături care definesc caracterul de persoană sunt următoarele: 1) Conștiența (capacitatea de a percepe obiecte și evenimente externe, de a percepe procese interne, în special capacitatea de a simți durerea), 2) Gândirea rațională -(acea aptitudine avansată de a rezolva probleme noi și relativ complexe), 3) Capacitatea de a comunica (prin orice mijloc), 4) Conștiința (gândire abstractă care permite reprezentarea propriei persoane, ca entitate distinctă de altele), 5) Capacitatea de a desfășura activități în mod voluntar. Mary Anne Warren este totuși mai puțin radicală decât Tooley sau Singer, deoarece stipulează că momentul atribuirii caracterului de persoană se petrece la naștere (și nu după aceasta, cum susțin ceilalți doi filosofi). Argumentul referitor la personalitate poate fi criticate din mai multe puncte de vedere: fie că standardele atribuirii personalității sunt alese arbitrar, fie că ele sunt prea restrictive, astfel că restrâng categoria personalității la un segment dintre oameni, fie că sunt alese în mod discriminator (față de persoanele cu handicap, de exemplu).
Unul dintre autorii clasici de filosofie pe care se poate sprijini argumentarea anti-avort este Im. Kant. Postulând caracterul de scop ultim al persoanei umane, Kant critică orice încercare de a pune în discuție viața unei persoane. În același timp, Kant susține coerența unei teorii morale, solicitând ca principiile etice să fie universal valabile. Pornind de la aceste premise un autor de tipul lui Harry J. Gensler își propune să ofere un argument kantian, bazat pe teoria consecvenței. El este astfel construit: “dacă suntem de acord că avortul trebuie permis, înseamnă că suntem de acord ca cineva să ne fi avortat, când eram în starea de fetus. Dar nu putem fi de acord cu ideea că cineva ar fi avut dreptul să ne fi avortat. Prin urmare, nu putem considera că avortul trebuie permis”.
La polul opus gândirii lui Marry Anne Warren, care susținea moralitatea avortului în orice circumstanțe, se situează Don Marquis, care susține imoralitatea avortului în orice circumstanțe. El realizează o „abordare pragmatică a avortului, analizându-l prin prisma implicațiilor pe care le are la nivelul individului”. Autorul trece în revistă principalele argumente pro și anti-avort, susținând că și unora și altora le lipsește discutarea sistematică a consecințelor avortului. Principala consecință este aceea că, prin omorârea fetusului, acestuia îi este răpit cel mai de preț bun, respectiv viața. Pentru a explica mai bine, autorul susține că: „ceea ce face ca uciderea unui om să fie un lucru grav este faptul că persoana ucisă își pierde viitorul”. Acest argument poartă numele de “argumentul viitorului la fel ca și al nostru” (future like ours argument). Persoana decedată este lipsită și de ceea ce valorează în momentul respectiv, dar și de ceea ce ar fi putut să valoreze în viitor, precum și de toate lucrurile pe care le-ar fi putut realiza. Un asemenea mod de a privi avortul evită folosirea unor concepte problematice, cum am văzut că este cel de persoană/personalitate. De asemenea, autorul se ferește să transfere discuția pe tărâm religios. Argumentului lui Marquis îi mai sunt aduse critici de tipul: viețile valoroase potențiale nu sunt echivalente cu viețile valoroase actuale, dreptul la viață potențial este mai slab ca dreptul la viață actual.
Judith Javis Thomson, profesoară de filosofie și feministă, propune o versiune moderată asupra avortului, în care anumite cazuri de avort sunt considerate acceptabile, iar altele sunt respinse. Autoarea consideră că argumentele creștine referitoare la caracterul de persoană încă din momentul concepției fetusului, nu se susțin atunci când sarcina este într-un stadiu timpuriu, deoarece: „într-un asemenea stadiu nu putem vorbi încă de o ființă umana”. Pentru a-și susține punctul de vedere, autoarea recurge la exemplul unui violonist ce suferă de o afecțiune renală și este conectat în secret la rinichii unuia dintre noi: „Te trezești într-o dimineață spate-n spate într-un pat cu un violonist inconștient. Un violonist inconștient dar celebru. S-a descoperit că are o afecțiune renală fatală, iar Societatea Melomanilor a cercetat cu minuțiozitate toată documentația medicală existentă și a aflat că numai tu ai grupa sanguină necesară în acest caz. Prin urmare, te-a răpit, iar noaptea trecută sistemul circular al violonistului a fost contractat la al tău, astfel încât rinichii tăi să poată fi folosiți pentru a extrage substanțele otrăvitoare din sângele lui, cât și din al tău”. Autoarea întreabă dacă este normal să acceptăm o asemenea situație, iar răspunsul ei este unul negativ: “normal este ca eu să știu și să accept cuplarea rinichilor mei la o altă persoană și nu să mi se impună acest lucru”.
O altă abordare moderată a problemei avortului este cea a „regulii de aur”: ar trebui să le facem celorlalţi ceea ce dorim ca ei să ne facă nouă. Pe româneşte, ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Această viziune apare în textul lui R.M. Astfel, dacă noi considerăm că e bine că ne-am născut şi în egală măsură suntem relativ mulţumiţi de vieţile noastre, înseamnă că am prefera să nu fi fost avortați și, prin extensie, ca nici alte persoane să nu fie avortate. R.M. Hare rezumă exact acest tip de intuiție: „Avortul este în general greşit, în absenţa unor motive contrare suficient de puternice. Dar, de vreme ce greşeala constă numai în a împiedica naşterea unei persoane şi nu într-un rău făcut fătului ca atare, astfel de motive contrare sunt uşor de găsit, în cele mai multe cazuri.
Situații Specifice și Justificări Potențiale
La baza unei practici avortive răspândite şi facile există o voinţă hedonistă şi egoistă de refuz al unei noi vieţi, deşi nu toţi au o conştiinţă deplină şi explicită a acestui refuz, întrucât se trăieşte într-o cultură care banalizează avortul, umbrind şi chiar eliminând responsabilitatea şi culpa morală.
Condiții Economice și Sociale
a) Condiţii economice: pot exista cazuri în care sarcina poate constitui o circumstanţă agravantă din cauza condiţiilor economice care influenţează asupra sănătăţii psihice a mamei. „Uneori există temerea că acela care se va naşte va avea asemenea condiţii de viaţă încât s-ar părea că ar fi mai bine pentru el să nu se nască” (EV 58). Pentru a lua o decizie justă din punct de vedere moral, trebuie pornit de la principiul de fond: persoana umană este cea mai mare valoare din lume şi transcende orice bun temporal şi orice consideraţie economică. „Nu există nici un om, nici o autoritate umană, nici o ştiinţă, nici o «indicaţie medicală», eugenetică, socială, economică, morală care să poată (…) da un titlu juridic valid unei poziţii directe, deliberate asupra unei vieţi umane inocente, adică o dispoziţie care să privească distrugerea ei, atât ca scop cât şi ca mijloc pentru un alt scop în sine, aceasta fiind ilicită” [10].
b) Condiţiile sociale: numărul copiilor, obligaţia educării etc. Din punct de vedere ontologic, persoana are prioritate faţă de societate, întrucât la baza originii societăţii se află persoana umană. Societatea este deci pentru persoane şi a persoanelor. Aceste dificultăţi, pe care nimeni nu le poate minimaliza, pot să stingă în femeie dorinţa de a avea un copil şi să o facă indispusă ca să primească plină de afecţiune o sarcină neaşteptată, dar ele nu pot niciodată să legitimeze recurgerea la avort. De fiecare dată trebuie înfruntată, rezolvată sau îndepărtată acea dificultate, nu suprimată viaţa, care constituie un bun superior, care nu poate fi comparat şi măsurat cu oricare alt bine care ar veni în conflict cu ea.
Avortul în Caz de Violență Sexuală
Copilul în acest caz nu este rodul unei uniri sexuale libere şi deliberate, ci consecinţa unei violenţe carnale. Actul din care izvorăşte viaţa nu este o comuniune de iubire ci un afront, ceea ce poartă la o indispoziţie în a recunoaşte copilul: acesta nu este văzut ca dar de iubire ci ca semn de ultraj, care trebuie şters prin avort. A justifica avortul înseamnă însă a persista în logica şi în condiţia de violenţă care a dat origine acestui neajuns dramatic pentru femeie şi a răspunde cu altă violenţă. Nu se poate răspunde şi remedia o injurie cu altă injurie. De altfel, ar fi făcută împotriva unei fiinţe nevinovate şi cu o intensitate mai mare decât cea anterioară, căci este vorba de suprimarea unei vieţi. Este importantă şi necesară calitatea relaţională, adică de soţi şi de părinţi, dar nu aceasta este aceea care determină demnitatea umană a celui care se va naşte, ci statutul biologic şi ontologic al rodului zămislirii. De aceea, o sarcină ca urmare a unui viol nu schimbă natura morală a avortului: cu alte cuvinte, nu legitimează suprimarea unui nenăscut care este - în ciuda tuturor - o creatură umană, recunoscută, primită şi iubită de Dumnezeu. În demnitatea sa care nu poate fi negată, este chemare adresată tuturor de a o recunoaşte, de a o primi cu iubire. Această chemare comportă şi trezeşte o convertire fundamentală, în stare să învingă infamia cu caritatea şi să transforme un act de violenţă într-un gest de iubire.
Avortul Terapeutic și Cazurile Dramatice
a) Prezentarea problemei. Aici este vorba de condiţiile fizice de sănătate ale mamei şi o permanentă agravare a lor; este riscul pentru sănătatea şi viaţa mamei, care vrea să se salveze prin avort (aşa numitul avort „terapeutic”). Trebuie să distingem între un risc nemortal, care priveşte sănătatea, şi un risc mortal, care priveşte viaţa. Viaţa fizică, chiar dacă nu reprezintă totalitatea valorilor persoanei, reprezintă primul fundament indispensabil al tuturor altor valori personale. Principiul „terapeutic” este invocat aici în mod abuziv şi este extrapolat. De fapt, scopul terapeutic este indirect, direct se urmăreşte suprimarea unui bun suprem: viaţa. Apoi nu trebuie să uităm că maternitatea reprezintă un risc în sine, ca orice altă datorie din viaţă, pentru sănătatea proprie. În această privinţă societatea, ştiinţa şi fiecare om au obligaţia etică de a se angaja în prevenirea prin mijloace legitime a situaţiilor de risc şi de deteriorare a sănătăţii gravidelor, pentru a garanta cea mai bună asistenţă de spitalizare celor care urmează să nască, pentru a orienta politica sanitară în sprijinul vieţii şi nu spre suprimarea ei.
b) Cazuri dramatice. Trebuie să admitem existenţa unor cazuri limită, în care conflictul alegerii între viaţa copilului ce urmează să se nască şi supravieţuirea mamei se pune în mod dramatic pentru părinţi, pentru cadrele medicale şi paramedici. Unii moralişti, chiar provenind din mediul catolic, au căutat motivaţii care să justifice avortul în scopul salvării mamei, ţinând cont că alternativa ar fi moartea la amândoi.
1) Există un conflict al obligaţiilor? Medicul are datoria să asigure viaţa mamei şi naşterea copilului; neputând să le facă pe amândouă, existând un conflict al stării de fapt şi nu în voinţa persoanelor, el alege obligaţia cea mai accesibilă: avortul.
2) Fătul poate fi subordonat şi condamnat la moarte? Susţinătorii avortului în acest caz motivează că nu se poate vorbi de viaţă umană deplină atunci când un fetus este deja condamnat să moară singur: avortul în această situaţie poate fi considerat ca o anticipare a morţii, justificată în plus de salvarea mamei. Faptul însă că acel copil este sortit morţii nu constituie un motiv suficient pentru suprimarea lui.
3) Putem vorbi despre avort indirect? Apelând la principiul dublului efect (unul bun şi altul rău), susţinătorii avortului spun că în acest caz este permis ca acţiunea să fie considerată ca având ca scop un efect bun (salvarea vieţii mamei), chiar dacă indirect din ea se desprinde un efect negativ nedorit (moartea copilului). Însă nici în acest caz lucrurile nu se prezintă ca făcând parte din aceeaşi discuție, pentru că în situaţia la care ne referim, acţiunea directă este suprimarea fetusului, efectul indirect fiind salvarea mamei. În actul terapeutic trebuie să facem distincţie între mijloc şi consecinţă. Atunci când este practicat ca mijloc curativ pentru mamă, avortul este direct: este actul îndreptat spre suprimarea vieţii nevinovate şi prin urmare este ilicit din punct de vedere etic. În acest caz, actul medical este „în sine însuşi” avortiv: intervenţia terapeutică se reduce la avort. Este îngrijită mama sau i se previne un rău prin avort. În schimb, atunci când este consecinţă inevitabilă a unui act strict terapeutic, avortul este indirect. Actul medical „în sine însuşi” nu este avortiv ci curativ: vindecarea mamei nu este obţinută prin avort.
4) Lipsa elementului absolut al normei este o altă motivaţie invocată pentru liceitatea avortului în acest caz. A nu ucide nu este o normă absolută, pentru că a avut deseori şi excepţii justificate cum ar fi legitima apărare în faţa unui agresor nedrept, sacrificiul pentru binele aproapelui, pedeapsa cu moartea. Însă nici acest raţionament nu se poate impune în cazul analizat, pentru că aici este vorba despre o viaţă nevinovată şi nu de un agresor nedrept sau de un vinovat care, cunoscând pedeapsa cu moartea, o încalcă în mod conştient.
5) Concluzie: datoria medicului este să apere viaţa, atât a mamei cât şi a copilului, oferind toate mijloacele terapeutice pentru salvarea amândurora. Printre aceste mijloace nu poate figura cel al uciderii directe, care nu este nici un adevărat act medical, nici un act etic. Viaţa umană se poate pierde şi se pierde din mai multe cauze, dar viaţa nevinovată nu poate fi suprimată în mod direct, sub nici un motiv, fiind o valoare transcendentă, după cum nu poate fi sacrificată în mod direct de nimeni, nici măcar pentru salvarea cuiva. La prima vedere, cazul cel mai simplu este prevederea morţii mamei, prin continuarea sarcinii, unită însă cu speranţa salvării copilului. Nu se poate alege viaţa mamei, printr-o acţiune directă de suprimare a copilului, pentru că nimeni nu are dreptul de alegere în viaţa altuia. Se poate încerca în acest caz o cezariană, care este o intervenţie normală, când există o speranţă de a salva copilul, la o femeie care stă să moară: dacă este posibil să se aştepte până în momentul morţii clinice, prin conectarea la plămânii artificiali, aşteptându-se moartea naturală a mamei.
Avortul Eugenic
Descoperirea la embrion sau la fetus a unei boli congenitale sau a unei malformaţii care pot condiţiona întreaga existenţă a individului, iar adesea chiar numai dubiul cu privire la o astfel de prezenţă sau evoluţie degenerativă devin ulterior motiv de a recurge la avort. O lipsă la embrion sau la făt este considerată ca motiv adecvat pentru suprimarea vieţii prenatale, din cauza gravităţii invalidante. Este de-a dreptul aparte o astfel de milă care vrea să remedieze un neajuns, oricât de permanent şi condiţionant ar fi, cu suprimarea subiectului: o milă care ucide este o contradicţie în termeni. La rândul său, o existenţă marcată de limite psiho-fizice sau, cum se spune, purtătoare de handicap este, desigur, limitată în libertatea sa exterioară, dar nu marcată în demnitatea sa ontologică. Această demnitate necondiţionată şi de neşters nu îngăduie niciodată avortul selectiv sau eugenetic, cu care se tinde să se elimine embrionul sau fetus-ul care nu corespunde la anumite standarde de viaţă umană, standarde de altfel arbitrare, întrucât nimeni nu poate să-şi aroge puterea de a stabili caracteristicile cerute la care trebuie să răspundă o viaţă pentru a merita să fie trăită. În caz contrar, s-ar înlocui criteriul „sacralităţii vieţii” cu cel al „calităţii vieţii”.
Etica avortului
Aspecte Legale și Procedurale
Intreruperea voluntara a sarcinii reprezintă un avort provocat chiar la inceputul sarcinii pentru motive nu exclusiv medicale. Un avort din motive medicale poartă denumirea de avort terapeutic. Intreruperea voluntara a sarcinii, sau I.V.S., este supusa unei legislatii care difera dupa tara. Ea este, in general, autorizata, dar intr-un cadru precis (varsta sarcinii, motive justificate).
Înainte de 49 zile de amenoree, este eficace tratamentul medical (asocierea de RU 486, sau mifepriston, si prostaglandine) - tratament care se face doar sub stricta supraveghere medicala. Acest tratament este exclus pentru marile fumatoare trecute de 37 ani, din cauza riscurilor cardio-vasculare legate de prostaglandine. Între a 49-a si a 84-a zi de amenoree, aspiratia endo-uterina, efectuata sub anestezie locala sau generala, este cea indicata. O data colul uterin dilatat printr-o metoda mecanica (aplicarea de bujii sau de laminarii) sau medicamentoasa (RU 486), un catater, ale carui dimensiuni variaza dupa stadiul sarcinii, este introdus prin canalul cervical in cavitatea uterina. El este legat cu o pompa de vid care permite aspirarea continutului uterin. Un chiuretaj permite sa se asigure in continuare curatarea uterului. Dincolo de a 84-a zi de amenoree, o intrerupere voluntara a sarcinii nu mai este autorizata in majoritatea tarilor.
După o întrerupere voluntară a sarcinii este normală o sângerare minimă timp de câteva zile, cu o recrudescentă trecătoare în cea de-a 3-a zi, dar nu trebuie să existe nici pierderi vaginale anormale, nici vărsături, nici febră, iar durerea abdominală trebuie să se atenueze treptat. Odihna, evitarea eforturilor fizice intense asigură restabilirea pacientei în vreo zece zile. Nu se recomandă să se facă băi și să se utilizeze tampoane vaginale pentru a absorbi sângerarea. După 8-15 zile de la întreruperea voluntară a sarcinii este recomandată o consultație la centrul unde aceasta a fost practicată.
Riscurile de mortalitate pentru acest tip de intervenție sunt infime, evaluate cam la 1 caz la 100 000 întreruperi de sarcină. Răsunetul unei întreruperi voluntare a cursului sarcinii, minim pe plan fizic, este uneori important pe plan psihologic în pofida precocității intervenției și a caracterului deliberat al deciziei. Unele femei au nevoie de câteva săptămâni, chiar luni pentru a se reface psihic; uneori este util un ajutor psihologic. Raporturile sexuale pot fi reluate în săptămâna care urmează unei astfel de intervenții, dar femeia trebuie obligatoriu să adopte o metodă contraceptivă. Sinonime: metoda lui Karman sau întrerupere voluntară de sarcină.
Sindromul post-avort este o formă a tulburării de stres post-traumatic, o boală dizabilitantă care apare în urma unui eveniment terifiant. Dacă o persoană manifestă simptome ale avortului spontan cel mai potrivit lucru ar fi să fie anunțat medicul obstetrician pentru recomandări și pentru a se stabili gradul de risc al acestuia.
Un avort chirurgical întrerupe o sarcină prin eliminarea pe cale chirurgicală a conținutului uterului. Pentru avortul chirurgical sunt utilizate diferite proceduri, în funcție de vârsta sarcinii. Opiniile avizate ale medicilor, sfaturile și orice alte informații despre sănătate disponibile pe sfatulmedicului.ro au scop informativ și educațional. Ele nu pot substitui consultul medical direct și nici diagnosticul stabilit în urma investigațiilor și analizelor medicale.
tags: #avortul #referat #bioetica