Am trecut granita dintre Iran și Pakistan pe la Noordooz pe 3.02.3005 dimineața devreme. Făcusem 16 ore cu autocarul de la Teheran până la orașul iranian Zahedan și ațipisem pe drum de câteva ori.
Trăiam în Iran de un an de zile și nu m-a mirat drumul, condițiile europene de călătorie, căldura iranienilor și creșterea numărului polțiștilor și militarilor când te apropiai de orice graniță. În apropierea graniței pakistaneze m-a mirat numărul foarte mare de camionete sport iraniene Zamyad, deosebit de puternice și toate de culoare albastră. Am aflat că iranienii din regiunea graniței cumpărau benzină din Iran pe care o treceau în bidoane cu aceste camionete în țara vecină pentru a o vinde mai scump.
Punctul de trecere frontieră din Iran, cu geamuri termopan, era aglomerat, aproape ca o tabără de refugiați pakistanezi, oameni săraci cu foarte mulți copii care își duceau puținul avut în cearșafuri legate la colțuri. Am trecut în Pakistan printr-o poartă de sârmă, poartă care se închidea noaptea. Atunci am călătorit în timp prima dată în viață.
Am mers apoi să imi iau intrarea în Pakistan și am fost direcționat spre una dintre cele două vagoane dezactivate (de genul celor în care locuiesc muncitorii constructori prin apropierea șantierelor), unde datele de pe pașaport mi s-au scris de mână pe un mare caiet. Am semnat. La celălalt vagon era înghesuială, era vagonul pentru cetățeni pakistanezi sau iranieni, la cel pentru străini fiind lejer.
Am terminat repede și am ieșit sa mai cercetez împrejurimile. Zona parcă era pe picior de război, foarte multe arme și mașini militare. Autobuzul care trebuia să ne ducă la Qetta era deja tras ”la peron” dar organizatorii il burdușeau cu bidoane cu benzină jos în hală iar sus, pe acoperiș formau încă un etaj de fiare vechi, de toate formele și mărimile, aduse din Iran. Abia mai târziu am vazut că sub scaune și în portbagajul de deasupra scaunelor erau nenumărate pachete de detergent iranian.
Autobuzul, plin de oameni că nu mai puteai mișcă, vopsit și ornamentat în toate culorile curcubeului, a pornit la drum spre seară. Stăteam cu genunchii la gură și cu rucsacul în brate, încercând să nu rup pachetele de detergent de la picioare și de sub scaune. Primii cam o sută de kilometrii a mers voinicește, drumul era asfaltat și am aflat apoi că fusese un gest de prietenie din partea Iranukui. Peisajul era aceșasi ca și în Iran, deșert uscat.
Când am oprit la un han, am observat de ce mirosea a benzină în autobuz, căci în urma noastră rămânea o linie formată din picături de benzină ce picurau din pântecele autobuzului. Și celelalte 2 autobuze din caravană erau în aceeași situație: 10 la impresie artistică, 4 la toate celelalte capitole, în principal la condiții de călătorie. Știam că se circulă pe partea stângă în Pakistan și nu m-a mirat că mergeam invers căci era un trafic foarte redus, abia am întâlnit câteva mașini până la destinație. Mașinile mari erau ca niște copaci de Craciun.
La han am mâncat conservele din bagaje direct din mână, nu am stat pe jos pe rogojini murdare să mâncăm ouă ochiuri sau pui cu orez ca ceilalți călători, mai obișnuiți cu drumul. Hanul consta într-o baracă centrală care avea de jur împrejur pari de susținere și acoperiș vegetal. Lipseau complet scaunele și mesele. Toaleta era de o parte a drumului pentru bărbați și de cealaltă parte pentru femei, toți părăseam hanul spre toaletă cu o oală din plastic cu apă. Ca și în Iran, nici în Pakistan nu se folosește hârtia igienică.
Apoi priveliștea s-a schimbat și drumul urma niște râpi și prăpăstii, care deși aveau foarte puțină vegetație, erau de o frumusețe rară. Imi imaginam în ce stare au fost inginerii care au proiectat asemenea drumuri prin prăpăstii. Șaseaua era plină de gropi, în unele porțiuni asfaltul lipsea complet, autobuzele mergeau încet și foarte încet.
Când am ajuns în Qetta mă dureau toate oasele și nu de la ploaia care începuse să cadă; înțepenisem din cauza poziției incomode în care statusem cele aproape 24 de ore în care parcursesem aproape 600 de kilometri. În terminalul auto de la Qetta era aglomerație, nu era asfaltat și mi-am ridicat pantalonii să nu îi umplu de noroi. Zâmbeam când mă gândeam că Pakistan în limba persană chiar asta înseamnă ”țara curată”. Cu siguranță aveau simțul umorului dezvoltat.
Se descărcau fiarele vechi, detergenții și benzina rămasă din Iran din alte autobuze. Am plecat rapid de acolo, mergând la casa familiei prietenului meu din cartierul cetățenilor musulmani șiiți. Casa era simplă, relativ recentă, din cărămizi de pământ arse la soare, fără etaj și avea un acoperiș perfect plat. Mobila bună și condițiile aproape luxoase din interior contrastau cu exteriorul modest. Am dormit fără vise iar a doua zi prietenul meu mi-a dat costumul de haine pe care aveam să îl port în oraș, dar am refuzat micul pistol. Probabil de teamă să nu mă răneșc singur.
Am aflat că toți bărbații, mai ales șiiții minoritari, purtau un pistol încărcat de teama suniților radicali. În casa prietenului meu se găseau și arme mai mari, în perfectă stare de funcționare și am înțeles că erau foarte ieftine pe piața neagră. Nu mai ținuse pistolul Kalașnicov în mână din armată. M-am lovit de amintirea unui prieten yemenit care spuneam că familia lui are în casa din Aden armament suficient să reziste unui asediu. Am zâmbit.
Familia prietenului meu m-a întâmpinat călduros și în toate zilele în care am stat acolo, s-au purtat cu mine deosebit de frumos, respectuos și primitor. Erau cinci frați rămași în casă, care locuiau fiecare într-o cameră cu familiile lor. Fetele se căcătoriseră și plecaseră la casele soților lor. Seara apăreau saltelele pentru dormit pe covoare, dispăreau dimineața și apăreau în locul lor fețe de masă pe care mâncam.
Mulțimea de copii alerga peste tot, fără semne de circulație. Am dormit singur în sufragerie tot găsind prin saltele și pe sub covoare mici sfere de sticlă cu care se jucau copiii. Văzusem în Iran jocul și dexteritatea copiilor care aruncau și loveau bilele de sticlă cu o mare precizie. Dar nu văzusem zmeele. Străzile strâmte ale cartierului era înțesate de stâlpi de curent electric și de numeroase fire întise foarte dezordonat. Zdrențe de zmee atârnau sau se zbăteau în vânt printre firele de curent, într-un număr foarte mare, imposibil de numărat. Seara am văzut copii cu zmeele, erau foarte mulți și gălăgioși.
Pe primul loc erau zmeele, de toate formele și desenele, fete și băieți le foloseau cu agilitate. Pe locul secund erau jucătorii de criket, care loveau cu uluca din lemn mingea mică. Cred că o privire din elicopter ar fi văzut aceste străzi, cu miile de zmee, ca niște lungi stupi de albine. De unde erau atâția copii??? Având foarte mult timp liber, m-am plimbat excesiv prin oraș. Dar evitam autobuzul (era extrem de aglomerat iar ajutorul șoferului striga din timp în timp destinația, jumătate atârând în afara autobuzului), preferând să merg pe jos (cu pantalonii suflecați până spre genunchi) sau cu taxiurile cu trei roți.
Erau niște motociclete carosate, ușile din spate închizânduse cu arcuri. Erau ieftine. Centrul orașului arăta mult mai bine, cu clădiri fără etaj, dar oarecum european. Străzile erau mai largi și asfaltate. Sărăcia din cartiere scădea pe măsură ce te apropiai de centrul orașului. Clădirile oficiale erau păzite de soldați cu arme mari în mâini, de model american, unii aveau bârbi lungi crescute până pe piept. Intram în magazine și cumpăram diverse, vorbind engleza cu vânzătorii. Era uimitor cât de bine o înțelegeau și cât de puțin o vorbeau.
Cumpăram CD-uri cu filme care rulau pe ecrane în SUA sau Europa, muzică tradițională sau modernă. Toate erau contrafăcute dar și foarte ieftine. Oamenii erau deosebit de amabili, zâmbeau și mă potopeau cu un șuvoi de oarecum engleză, dar nu îi puteam înțelege. Accentul și amestecul de cuvinte din limba urdu nu îmi dădeau nicio șansă. Mâncam la marginea străzii diverse produse de patiserie locală ambulantă, foarte ieftine și gustoase. Cel mai mult îmi plăceau triunghiurile din cocă umplute cu un amestec de verdeață cu carne tocată și prăjite în ulei. Îmi ardeau mâinile când le cumpăram. Mai preferam smochinele semiuscate înșiruite pe sfoară care se vindeau socotind lungimea sforii.
Stăteam mult printe internet cafe-urile din centru. Erau mai curate, internetul mergea mai bine decât în cel din cartier. Fiind îmbrăcat tradițional, doar dacă deschideam gura își puteau da seama că sunt străin. Era suficient. Din ce țară vin? Cum îmi place în Pakistan? Vreau să merg cu el și niște prieteni să ne distrăm împreună? Eram deja obișnuit din Iran ca oamenii să presupună că toți străinii vorbesc engleza și nu m-a mirat asta. M-a mirat însă căldura și amabilitatea, dorința de a te ajuta a omului simplu. Până atunci am bănuit că sărăcia afectează bunătatea oamenilor. M-am înșelat.
M-a mirat lipsa telefoanelor publice, pentru că vedeam prin magazine că unii oameni cumpărau cartele pentru ele și vedeam goale spațiile destinate lor. Nu erau atât de multe telefoane mobile. Prietenul meu a râs, spune: „De câteva ori s-au instalat telefoane publice în oraș, poți vedea firele. A doua zi nu mai erau. Oamenii le iau și le montează în casă, își trag fire de pe stradă și le folosesc cu cartelele cumpărate de la magazin. Aici telefonul public a devenit telefon fix privat. Apoi nu s-au mai instalat telefoane publice.”
Am găsit apoi telefoane publice în case ale prietenilor prietenului meu. Seara prietenul meu mă lua în vizite sau la petreceri. Am mers în vizită la tatăl soției lui. Am aflat că a fost o cinste făcută casei lui că a primit un străin în vizită și am banuit că mâncarea deosebit de bună și de multă nu era meniul lor obișnuit. Mâncau asemănător iranienilor, orezul fiert în baie de aburi, pufos de îl suflai din farfurie. Pui fript în sosuri groase și carne de oaie gustoasă fără miros de oaie. Foarte multă salată de verdeață, fructe și painea lipie necrescută deosebit de gustoasă (Eram obișnuit din Iran să văd mici brutării la marginea fiecărei străduțe. Dar aici în Pakistan erau diferite. Un bărbat întindea aluatul și îl dădea celui care stătea pe cuptor, pe niște piei de oaie să nu îl ardă. În arunca în cuptorul de dedesubt și scotea pâinea coaptă cu un cârlig metalic).
Urma apoi ceaiul, și lipseau băuturile alcoolice. Prezența mea aducea tacâmuri la masă, dar am observat că erau foarte îndemânatici și fără ele, mâncând direct cu mâna din farfurie. Stăteam toți bărbații în jurul feței de masă din plastic, cu picioarele sub noi sau în genunchi. Așezarea se făcea după vârstă și după poziția de importanță în cadrul familiei. Femeile nu mâncau cu noi. Mă puneau la cel mai comod loc și îmi puneau cele mai mari și bune bucăți în farfurie. La sfârșit masa se strângea rapid de către unul din băieții familiei. Bătrânii foloseau acea tocătură de iarbă, Nass îi spunea, pe care o molfăiau sub limbă și scuipau repetat în scrumierele înalte metalice. Avea un gust foarte rău și îmi rămâneau printre dinți. Respirația îmi mirosea urât până mă culcam seara. Cei mai tineri, fumători, nu fumau în fața celor mai mari din respect, dar mie mi se îngăduia.
Înainte să plec, știam că dacă mănânc mult cinsteam calitatea bucatelor gazdei. După o asemenea masă nu mai era mare lucru de făcut, vroiam doar să stau întins să ajut cu ceva stomacul să digere. Seara dacă nu mergeam în vizită oficială, mergeam la petreceri neoficiale. Discotecile și barurile lipseau. În restaurante nu se servea alcool. Dar văzuse multe buticuri care deși erau închise permanent, anunțau prețuri la băuturi alcoolice. Clientul suna la numărul de telefon afișat pe geam, spunea comanda, mai negocia prețul și dădea adresa. La aceste petreceri neoficiale nu lipsea alcoolul, fetele dansau frumos și muzica modernă în engleză. Am observat că erau apartamente sau garsoniere goale închiriate doar pentru acest gen de activități. Nu se mai mesteca Nass, dar toată lumea fuma. Alcoolul (vodcă, whiskey și gin, rar bere) se bea prea repede pentru gusturile mele și lipsea creativitatea amestecurilor. Am avut un succes teribil, mai ales la fete, punând suc de roșii în vodcă și lămâie în gin.
Oamenii discutau politică, teme sociale și culturale. Bărbații erau proaspăt bărbieriți iar majoritatea fetelor fardate. Toți erau îngrijorați de numeroasele grupări paramilitare pakistaneze susținute cu bani străini din diverse țări ale lumii. Se spuneau bancuri, glume și toată lumea râdea, chiar și fetele care nu își mai acopereau părul. Se fuma narghilea mai rar decât în Iran, dar atunci se punea și puțin opium. Mirosul dulce intra în haine și am observat că oamenii în magazine se uitau cu oarecare reproș la mine, mai ales dacă înțelegeau că sunt străin, străin care venisem în Pakistan să fumez opium.
Uneori se comanda, tot telefonic, pizza sau un fel de mâncare fast food. Aceste petreceri durau până târziu în noapte. Am înțeles că persoanele care participau făceau parte dintr-o clasă modernizată, occidentalizată și că prăpastia dintre tradițional și modern era foarte largă. Pentru ei sacrul și profanul erau deosebite de cele ale celor mai tradiționali și religioși. Ca și în Iran. Am insistat să văd un templu al credincioșilor hindu. Așteptările mi-au fost dezamăgite. Templul era micuț și sărăcăcios. Această minoritate religioasă era foarte timidă în acest oraș, la cîțiva kilometrii de granița sudică a Afganistanului, loc al numeroaselor conflicte religioase și etnice din Pakistan. Abia mai târziu, în India, am văzut adevărata splendoare a templelor acestei religii, minunate sculpturi și desene al zeităților om și animal.
Mașinile erau foarte mici, asemănătoare modelelor Tico și Damas de la Daewoo. Aproape toate purtau sigla Toyota și se strecurau cu mult curaj prin aglomerație și pe străduțele strâmte de la periferie, neglijând majoritatea regulilor de circulație. Erau foarte multe motociclete. Multe mașini nu alimentau la benzinărie, ci mergeau în locuri știute (unde stăteau la coadă) și alimentau cu niște căni mari din canistre benzină adusă din Iran.
Am vizitat și muzeul de istorie din oraș. Modest. Arta și cultura se promova greu de către stat. Dacă în Siria și Irak, comunitățile creștine pot ajunge și la 10% din populația acestor țări, în Iran creștinii nici nu intră în statisticile oficiale. Însă, există familii creștine în Iran, majoritatea fiind sub ascultarea Bisericii Siriene Iacobite și a celei Caldeene. În leagănul creștinismului, în Orient, comunitatea ce slăvește pe Mântuitorul Iisus Hristos a fost pusă la încercare de vitregia istoriei. Dacă în Siria și Irak, comunitățile creștine pot ajunge și la 10% din populația acestor țări, în Iran creștinii nici nu intră în statisticile oficiale. Însă, există familii creștine în Iran, majoritatea fiind sub ascultarea Bisericii Siriene Iacobite și a celei Caldeene.
În acest context, în anul 2016, atitudinea autorităților iraniene față de prezența creștinilor „s-a îndulcit”, așa cum susține Christian Post. Conform informațiilor de la început de februarie 2016, președintele iranian Hassan Rohani s-a întâlnit cu Papa Francisc la Vatican. Războiul din Orientul Mijlociu s-a amplificat, Iranul răspunzând atacurilor americane cu lovituri în mai multe țări arabe. Operațiunea americană - denumită Epic Fury - vizează în mod direct capacitățile balistice și infrastructura militară a Iranului. Președintele Donald Trump spune că atacurile ar putea continua și că „valul cel mare” abia urmează. Cristian Tudor Popescu a comentat contextualitatea situației într-o emisiune, subliniind ideea despre fanaticii religioși ca adversari redutabili ai oricăror strategii occidentale.
„Donald Trump nu o să apuce să se plictisească, pentru că Iranul nu va ceda ușor” a fost punctul de vedere avertizat de Popescu, iar discuțiile s-au extins asupra modului în care Iranul poate răspunde, inclusiv prin blocarea Strâmtorii Ormuz. În cotidian, mulți considerațiis de la București comentau despre modul în care o schimbare în regiune ar influența politica globală, iar despre Iran s-a discutat despre o populație fanatică, dar și despre segmente orientate spre democrație și drepturi, care pot coexista în interiorul societății iraniene. În plus, au fost menționate comunicate despre reacțiile interne ale cetățenilor iranieni față de schimbările rapide din regiune.
În timpul vizitei mele, m-am gândit la personalitatea oamenilor din Iran, despre cum Isfahanul impresionează prin Piața Naqsh-e Jahan și podul Si-o-Seh, iar în Iran am vizitat orașe precum Yazd, Shiraz, Hamedan sau Kashan, fiecare cu farmecul său. Pasargadae și Persepolis oferă, cu ajutorul imaginației, o incursiune în trecutul Persiei. Chiar și după atentatul din Teheran, consider că Iranul rămâne o destinație de vizitat, întrucât este o țară plină de oameni deschiși, dornici de interacțiune și de a afla despre diverse culturi. Deci, Grăbiți-vă!
Elemente de context istoric și cultural al Iranului împreună cu prezentări geografice
Iranul este o țară din Asia de Vest, învecinată cu Afganistan, Pakistan, Turcia, Irak, Azerbaidjan, Armenia, Marea Caspică, Turkmenistan, Oman, Golful Persic și Gălba de sud-vest. Iranul găzduiește una dintre cele mai vechi civilizații continue din lume, cu situri datând din 4000 î.Hr., iar istoria sa reflectă treptat transformări din Epoca Fierului spre Epoca Bronzului Timpuriu și apoi spre perioada arabo-centrică islamică. Revoluția Iraniană din 1979 a transformat Iranul într-o republică islamică, cu Lider Suprem ca autoritate cheie, consolidând o identitate națională complexă.
Din punct de vedere economic, Iranul este o putere regională cu resurse semnificative de petrol și gaze, conectată strategic la relațiile sale cu alte state din Orientul Mijlociu și cu Occidentul. A fost menționat faptul că economia iraniană a suferit reforme și adaptări în urma transformărilor politice, sociale și economice, iar relațiile comerciale cu alte țări, inclusiv România, au variat în funcție de reglementările internaționale și sancțiunile.
În ceea ce privește cultura, Iranul îmbină tradiția cu modernitatea, iar vizitele în orașe precum Isfahan, Yazd, Shiraz sau Kashan ilustrează acest fusion. De asemenea, în Asia de Vest, minoritățile religioase au un rol important în dinamica socială, cu comunități creștine, zoroastriene sau hindu, care apar în diferite regiuni și au istorii bogate, deși unele au întâmpinat dificultăți în secolele recente.
Detalii suplimentare despre transformările geopolitice recente
Este important de reținut că discuțiile despre situația din Orientul Mijlociu au inclus afirmații și opinii despre intervențiile internaționale, echilibrul de putere în regiune și dinamica relațiilor dintre Iran, SUA, Israel și alte state. Aceste teme au fost analizate în contextul publicării unor opinii ale presei și a comentatorilor politici, oferind o perspectivă multiplă asupra motivelor și consecințelor conflictelor regionale.
Tehran Walking Tour 2026 🇮🇷 Real Life in Iran's Capital (4K)
Aspecte sociale, culinare și cotidiene în Pakistan vizitat în timpul exodului
În Pakistan, am observat o zonă în care salonul central reprezenta un loc de întâlnire pentru familie, cu o arhitectură simplă, iar relația cu localnicii era caldă și deschisă. Mâncarea era o caracteristică importantă a interacțiunii sociale, cu preparate tradiționale, orez fiert în aburi, carne de oaie și salate bogate în verdețuri. Comportamentul social al oamenilor păstra o estetică a ospitalității, iar modul în care se distribuiau mesele reflecta respectul pentru vârstă și rang în familie.
În cartiere, copiii alergau cu zmee dintre cele mai variate forme, iar scenele din stradă sugerau o societate în care jocul, sportul și muzica coexistează cu realități economice dialogs. Deși orașul oferea o imagine urbană europeană în centrul său, sărăcia din periferie rămânea vizibilă, iar tatonările între tradițional și modern erau marcante în viața de zi cu zi a locuitorilor. În prezent, minoritățile religioase și comunitățile diverse au rădăcini adânci în societatea pakistaneză, existând atât momente de deschidere, cât și provocări sociale și politice.
tags: #burtica #cristian #vizita #in #iran
Postări populare:
- Desființarea postului în timpul maternității
- Experiențe și responsabilități în jocuri de familie pentru gravide
- Echipă și servicii oferite de Secția obstetrică-ginecologie a Spitalului Pașcani
- Beneficiile și riscurile sexului în timpul sarcinii
- Primul consult ginecologic: la ce vârstă și cum se desfășoară