Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii încercau să conserve cât mai bine trupul persoanelor decedate. La egipteni, procesul de îmbălsămare era unul elaborat și cu profunde semnificații spirituale. De fapt, erau singurul popor din antichitate care practicau acest ritual din motive religioase. Egiptenii antici credeau că sufletul persoanei decedate nu o să aibă viață veșnică dacă trupul ei nu este conservat. Sufletul avea numele de „ba” sau „ka” și, conform credinței lor, acesta nu își putea recunoaște trupul dacă nu era bine conservat și, prin urmare, nu își mai putea continua existența.

Procesul de mumificare în detaliu

Mumificarea a devenit un proces deosebit de complex. Primul pas era igienizarea corpului cu apă din Nil și vin de palmier, iar apoi purificarea lui cu ierburi aromatice. Următorul pas era îndepărtarea organelor interne. Creierul era scos prin nas cu ajutorul unui instrument lung. Apoi, restul organelor erau extrase printr-o incizie lungă făcută în partea stângă a abdomenului. Fiecare organ era pus într-un vas separat, numit vas canopic, și îmbălsămat. Se considera că fiecare dintre aceste vase era protejat de o divinitate. Singurul organ care nu era îndepărtat era inima deoarece egiptenii credeau că inima este organul gândirii, și nu creierul. De asemenea, inima avea un rol important în viața de apoi unde reflecta bunătatea celui decedat.

După îndepărtarea organelor, atât abdomenul, cât și craniul erau curățate cu o infuzie de ierburi aromatice. Următorul pas era uscarea corpului. Trupul era acoperit timp de 40 de zile cu un amestec de săruri care asigura o deshidratare rapidă și completă a trupului. După cele 40 de zile, trupul era umplut cu diverse materiale care îl ajutau să își mențină forma, precum pânze și rumeguș. Apoi, la exterior, trupul era uns cu uleiuri și rășini parfumate. Corpul era apoi înfășurat în fâșii de in, acesta fiind ultimul pas al procesului de mumificare. Pânzele de in erau mai întâi tratate cu diverse substanțe antimicrobiene. Printre straturile de in se puneau adesea amulete menite să protejeze decedatul în viața de apoi. Apoi, acesta se punea în sarcofag și se așeza în mormânt.

În final, mormintele conțineau Cartea Morților, arme, bijuterii, haine, mâncare și băutură, toate spre folosul decedatului. Egiptenii considerau că oamenii vor munci și în eternitate, așa că îi îngropau împreună cu niște figurine numite statui ushebti, care aveau rolul să muncească în locul lor. Mormintele faraonilor conțineau adevărate comori, fapt care a condus și la numeroase spargeri ale piramidelor de-a lungul anilor. Pe de altă parte, oamenii simpli care nu aveau posibilități financiare pentru tot procesul prezentat mai sus erau pur și simplu îngropați în nisip.

Interpretări recente despre scopul mumificării

Descoperirile moderne au arătat că corpurile îngropate în nisip s-au păstrat adesea mai bine decât cele supuse procesului sofisticat de mumificare. O teorie nouă, susținută de egiptologi moderni, susține că procesul de mumificare avea scopul de a transforma demnitarii decedați într-o formă acceptată de zei, într-o uniune cu divinitatea, mai degrabă decât să asigure conservarea anatomiei în timp.

Expozițiile recente, cum este cea de la Muzeul Manchester, subliniază că tehnica de conservare era o metodă de a îndruma decedatul spre divinitate. „Ideea pe care am moștenit-o de la cei din Epoca Victoriană, că totul a fost făcut pentru a păstra un cadavru așa cum a fost în viață, nu este corectă. Acum credem că scopul era de a-i îndrepta către divinitate”, a declarat Campbell Price, un egiptolog de top.

Natronul, o combinație de carbonat de sodiu, bicarbonat de sodiu, clorură de sodiu și sulfat de sodiu, era principalul ingredient folosit în deshidratarea corpului. „Era folosit pentru purificare”, explică Price, adăugând că tămâia, de asemenea, era asociată cu ritualuri și ofrande zeilor. Aceste practici sugerau că mumificarea transforma corpul într-o formă divină, nu doar îl conserva.

O altă perspectivă importantă este criticarea ideilor victoriene care promovau nevoia conservării exacte a corpului. „Nu a ajutat nici faptul că a existat o obsesie biomedicală apărută din ideile victoriene despre nevoia de a întregi corpul în lumea de apoi”, spune Price. „Aceasta includea înlăturarea organelor interne, într-o înțelegere nu doar medicală, ci și spirituală despre transformarea corpului într-o statuie divină.”

Un caz celebru: mumiile și misterul expresiei faciale

Începând cu descoperiri din 1935, o mumie egipteană a atras atenția prin expresia feței: ochii deschiși, gura căscată, fața tensionată, ca și cum ar fi fost martoră la o suferință teribilă. Analizele CT au arătat că, în ciuda prezenței organelor interne, mumia era conservată foarte bine. Explicațiile includ fenomenul rar numit spasm cadaveric, o formă de rigidez imediată post-mortem care poate fixa trăsăturile feței într-o poziție expresivă specifică. Profesorul Sahar Saleem propune această ipoteză ca o posibilă explicație pentru expresia intensă a mumiei.

Societățile moderne au început să reevalueze această ipoteză prin tehnici de imagistică avansate și studii genetice, sugerând că expresia poate fi rezultatul unor factori post-mortem sau ai practicilor de înmormântare. Tomografia computerizată (CT) a permis cercetătorilor să vizualizeze structuri interne fără a altera obiectul examinat, iar rezultatele au dus la reinterpretări despre modul în care erau aplicate agenții de îmbălsămare și despre conservarea țesuturilor.

O teză importantă este aceea că mumificarea nu a fost o simplă tehnică de conservare, ci o practică complexă de pregătire a corpului pentru viața de apoi, cu o dimensiune teologică profundă. În expozițiile actuale se pun în evidență măști funerare, panouri cu portrete și sarcofage asociate cu funeraliile egiptenilor din Antichitate, evidențiind intențiile inițiale ale acestui ritual.

Concluzii despre cauza și mecanismele mumificării

Procesul de mumificare consta în mai multe etape: extragerea creierului, îndepărtarea organelor interne, deshidratarea corpului, înfășurarea în fâșii de in tratate cu rășini și uleiuri, introducerea amuletelor și a obiectelor prețioase pentru protecție în Lumea de dincolo, și plasarea mumii în sarcofage, apoi în morminte. Noua viziune susține că scopul real nu a fost doar conservarea, ci pregătirea decedatului pentru întâlnirea cu divinitățile, în cadrul unei „transformări” spre o formă divină, adaptată cerințelor cosmologice egiptene.

Cercetările recente indică faptul că mumiile din perioada veche pot oferi dovezi privind utilizarea agenților de îmbălsămare mult mai devreme decât se credea anterior, iar reacțiile chimice și testele genetice demonstrează o complexitate mult mai mare a practicii decât simpla „conservare”.

Infografic: etapele mumificării egiptene, de la igienizare la plasarea în sarcofag

Totul despre mumii si mumificare in Egiptul antic! Cum sa devii mumie in 5 pasi simpli

Astfel, moștenirea mumificării egiptene este una complexă: nu doar o tehnică de conservare, ci un ritual de tranziție către o existență posibil reglementată de divinitate. În ultimii ani, cercetătorii subliniază că scopul a fost să transforme corpul într-o formă divinizată, în acord cu credințele despre viața de apoi și identitatea spirituală a fiecărei persoane.

  1. Îmbălsămarea era rezervată elitelor din motive religioase și costisitoare, implicând o serie de ritualuri și reacții chimice complexe.
  2. Natronul era folosit pentru deshidratarea și purificarea corpului, fiind acompaniat de tămâie și rășini pentru „divinizarea” corpului.
  3. O nouă interpretare explică această practică ca modalitate de a ghida decedatul spre divinitate, nu doar de a conserva organismul pentru veșnicia fizică.
  4. Tehnologiile moderne de imagistică au permis confirmarea unor aspecte surprinzătoare despre conservare, inclusiv prezența organelor interne în unele mumii bine păstrabile.

tags: #ce #este #mumifierea #fetala

Postări populare: