Orice autoritate publică, în funcţie de poziţia pe care o ocupă în sistemul organelor statului, urmăreşte, încadrul activităţii pe care o desfăşoară, atingerea unor obiective, adică realizarea anumitor sarcini. Sarcinile (misiunile) organelor administraţiei publice reprezintă obiectivele sau finalităţile activităţii organelor administraţiei publice: au în vedere, întotdeauna, satisfacerea interesului public.
Conţinutul lor concret este stabilit de puterea politică (cea care „dirijează” întreaga activitate a administraţiei publice). Preşedintele României asigură reprezentarea statului român, pe plan intern/extern, trebuie să garanteze independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a ţării, veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice, mediază între puterile statului sau între stat şi societate (art. 80 din Constituţie). Guvernul trebuie să asigure realizarea politicii interne şi externe a statului, precum şi exercitarea conducerii generale a administraţiei publice (art. 102 alin. 1 din Constituţie). De asemenea, la art. 15 din Codul administrativ sunt prezentate şi „funcţiile” Guvernului: strategie, implementare, reglementare, administrare a proprietăţii statului, reprezentare, autoritate de stat. Ministerele au ca sarcină realizarea politicii guvernamentale în domeniul lor de activitate (art. 52 alin. 1 din Codul administrativ). Sarcinile autorităţilor administraţiei publice locale (consilii judeţene, consilii locale, primari) constau în rezolvarea treburilor publice din unităţile administrativ-teritoriale, în interesul colectivităţilor locale (art. 121-122 din Constituţie).
Atribuţii şi competenţa organelor administraţiei publice
Atribuţiile organelor administrative sunt stabilite de lege, în raport cu sarcinile ce le revin. Normele de conferire a competenţei sunt, în principiu, de strictă interpretare. Atribuţiile nu pot fi asimilate unor „drepturi subiective” sau unor „obligaţii” de tip „civil”. Aşadar, competenţa nu este facultativă, în sensul în care organele administraţiei publice au obligaţia de a o exercita, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. Organul administrativ trebuie să aibă efectiv posibilitatea de a-şi exercita atribuţiile conferite prin lege, concomitent cu obligaţia celorlalte autorităţi ale administraţiei publice (îndeosebi organele ierarhic superioare) de a asigura autonomia necesară realizării competenţei.
Teoretic, această „autonomie” poate fi limitată în cadrul raporturilor de subordonare, prin două prerogative ce pot fi conferite organului „superior”: puterea de instrucţiune (acceptată de legiuitor, în general) = posibilitatea organului ierarhic superior de a da îndrumări obligatorii organului subordonat. Aceasta exprima sfera şi natura atribuţiilor organelor administrative.
Competenţa evocă sfera şi natura atribuţiilor organelor administrative. Aceasta poate fi:
- Generală - organul are atribuţii în orice domeniu sau sector de activitate din sfera administraţiei publice (ex. Preşedintele României, guvernul, consiliile locale, consiliile judeţene).
- Specială - organul are atribuţii în anumite domenii sau sectoare de activitate (ex. Ministerul Afacerilor Interne are atribuţii în domeniul ordinii publice, siguranţei naţionale etc.).
Definiţia „competenţei” din Codul administrativ (art. 5 lit. v) evocă limitele în spaţiu (teritoriu) ale acţiunii organelor administrative. Aceasta poate fi:
- Naţională (centrală) - organe administrative îşi exercită atribuţiile la nivelul întregii ţări (ex. Preşedintele României, Guvernul, ministerele, autorităţile administrative centrale autonome etc.).
- Locală - organele administrative îşi exercită atribuţiile numai în anumite zone, conform organizării administrativ-teritoriale (ex. primarul, consiliul local, consiliul judeţean).
Competenţa mai poate evoca limitele de timp în care un organ administrativ îşi poate exercita atribuţia. Aceasta poate fi:
- Nedeterminată/nelimitată (constituie regula).
- Determinată/limitată (constituie excepţia - e.g., comisiile de fond funciar înfiinţate prin Legea fondului funciar nr.18/1991, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - înfiinţată în baza Legii nr. 10/2001).
Din perspectiva raporturilor dintre administraţia centrală şi administraţia autonomă locală (problem descentralizării), Codul administrativ prevede următoarele tipuri de „competenţă” (art. 5 lit. x):
- Competenţa exclusivă - atribuţiile exercitate potrivit legii de autorităţile administraţiei publice locale, în nume propriu, în interesul colectivităţilor locale;
- Competenţa partajată - atribuţiile exercitate potrivit legii de autorităţi ale administraţiei publice locale, împreună cu alte autorităţi ale administraţiei publice, stabilite în mod expres şi limitativ, cu stabilirea resurselor financiare şi a limitelor dreptului de decizie pentru fiecare autoritate publică în parte.
Capacitatea juridică a organelor administrative
În cazul organelor administraţiei publice, acestea au atât competenţă, cât şi capacitate (au o serie de atribuţii pe care le exercită în nume propriu). Pe de altă parte, există structuri administrative care, deşi au o anumită competenţă (atribuţii), nu au şi capacitate juridică - este vorba, în principiu, despre structurile organizatorice interne ale organelor administrative (departamente, compartimente, direcţii, servicii etc.).
Aceste structuri, în condiţiile legii, pot exercita o serie de atribiţii, în cadrul raporturilor interne de serviciu, deci se poate spune că au o anumită competenţă. Competenaţa structurilor interne este însă improprie, atipică, întrucât aceste atribuţii nu sunt exercitate în nume propriu (după cum reiese şi din definiţia „competenţei” din Codul administrativ - „sub propria responsabilitate”), ci în numele organului administrativ din care fac parte; ca atare, în cadrul raporturilor juridice care iau naştere în urma exercitării acestor atribuţii, va apărea ca subiect însuşi organul administrativ, nu structura sau compartimentul intern al acestuia. Exemplu: comisiile de specialitate ale consiliilor locale (a se vedea art. 128 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale).
Organele administrative nu sunt, obligatoriu, persoane juridice în sensul clasic al dreptului civil. Elementele constitutive ale unei persoane juridice sunt: organizarea de sine stătătoare, scop (obiect de activitate) licit şi moral, patrimoniu propriu. Aceste elemente sunt comune ambelor categorii de persoane juridice: persoane juridice de drept privat sau persoane juridice de drept public. În orice caz, un organ administrativ nu poate fi decât „persoană juridică de drept public”, dacă ne raportăm chiar la clasificarea din Codul civil, întrucât ele sunt înfiinţate printr-un act de autoritate (lege sau act administrativ). O astfel de încadrare nu înseamnă că aceste organe nu pot intra și în raporturi de drept privat, pentru că dotarea lor cu un patrimoniu le permite să se comporte și ca persoane de drept privat (să se angajeze în raporturi contractuale civile, de exemplu).
În cazul organelor administrative, indiferent de „specia” din care fac parte (autorităţi stricto sensu sau instituţii publice), nu este obligatorie dotarea cu personalitate juridică. În acest sens sunt și dispozițiile art. 194 Cod civil: „a) prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor şi al instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al operatorilor economici care se constituie de către stat sau de către unităţile administrativ-teritoriale. În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea publică sau instituţia publică este persoană juridică;”. Concluzia este că pot exista autorităţi/instituţii publice care nu sunt înfiinţate ca persoane juridice (de drept public).
Organelor administrative (nu şi simplele structuri funcţionale din cadrul acestora) au întotdeauna capacitatea de a intra în raporturile de drept public/de putere publică (de drept administrativ, constituţional, fiscal etc.) necesare pentru exercitarea propriilor atribuţii, pentru că aceste raporturi presupun, în principiu, emiterea unor acte de autoritate (acte administrative) şi nu impun existenţa unui patrimoniu.
8 principii de guvernanţă şi funcţii publice
Codul administrativ defineşte în art. 5, lit. w), instituţia publică ca reprezentând o „structură funcţională care acţionează în regim de putere publică şi/sau prestează servicii publice şi care este finanţată din venituri bugetare şi/sau din venituri proprii, în condiţiile legii finanţelor publice”.
Importanţa definirii noţiunilor juridice în Codul administrativ este dublă: pe de o parte, înţelegerea intenţiei legiuitorului, iar pe de altă parte, evitarea definiţiilor doctrinare discordante sau lacunare care pot afecta punerea în aplicare a normelor. Doctrinele pot propune definiţii suplimentare sau pot sugera amendamente pentru adaptarea legilor la practică. Astfel, se consideră că, de lege ferenda, textul art. 5 din Codul administrativ ar trebui să includă o nouă literă pentru a defini executarea legii ca „activitatea de organizare a executării și de executare în concret a legii, inclusiv prin emiterea de acte juridice cu forţă inferioară legii”.
Tipuri de competenţă în Administraţia Publică (conform Codului Administrativ):
- Generală - Organul are atribuţii în orice domeniu sau sector de activitate din sfera administraţiei publice (Preşedintele, Guvernul, Consiliile Locale, Consiliile Judeţene).
- Specială - Organul are atribuţii în anumite domenii sau sectoare de activitate (ex.: Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Sănătăţii).
- Naţională (Centrală) - atribuţiile se exercită la nivelul întregii ţări (Preşedintele, Guvernul, ministerele, autorităţile administrative centrale).
- Locală - atribuţiile se exercită în zone conform organizării administrativ-teritoriale (primar, consiliul local, consiliul judeţean).
- Exclusivă - în nume propriu, în interesul colectivităţilor locale (de ex. gestionarea domeniului public local).
- Partajată - împreună cu alte autorităţi publice, cu resursele financiare şi limitele dreptului de decizie pentru fiecare autoritate.
Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuitelor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul exercitării prerogativelor de putere publică de către autorităţile şi instituţiile publice. Funcţiile publice se clasează după cum urmează:
- funcţii publice generale şi funcţii publice specifice,
- funcţii publice din clasa I, din clasa a II-a şi din clasa a III-a,
- funcţii publice de stat, funcţii publice teritoriale şi funcţii publice locale.
Condiţii pentru ocuparea unei funcţii publice
Printre condiţii: cetăţenia română şi domiciliul în România; cunoaşterea limbii române; vârsta minimă de 18 ani; capacitate deplină de exerciţiu; apt medical şi psihologic; îndeplinirea condiţiilor de studii şi vechime; îndeplinirea condiţiilor specifice fişei postului; să nu fi fost condamnat pentru infracţiuni care redirectă exerciţiul funcţiei publice; să nu fi fost destituit sau să nu fi încetat conform condiţiilor legii; pentru ocuparea funcţiilor de conducere, candidaţii trebuie să aibă studii superioare corespunzătoare. Excepţie: anumite funcţii de conducere la nivel local pot fi ocupate prin concurs de către candidaţii cu studii licenţă sau echivalente.
Funcţionarul public este persoana numită, printr-un act administrativ, într-o funcţie publică. După nivelul atribuţiilor, funcţiile publice se împart în trei categorii: funcţii corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici; funcţii corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de conducere; funcţii corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de execuţie.
Nu toţi bugetarii sunt funcţionari publici. În ştiinţa administraţiei s-a subliniat existenţa a două mari categorii de decizii administrative: decizii în administraţia internă şi decizii în administraţia externă. Controlul administrativ poate fi intern sau extern, iar controlul judiciar se poate realiza în cadrul justiţiei pentru cauze concrete sau în cazuri speciale. În Republica Moldova, termenii „competence” şi „executare a legii” pot integra normele privind procedura administrativă, iar autoritatea publică este obligată să soluţioneze o cerere în termenele stabilite de lege.
În concluzie, sarcinile şi competenţele organelor administraţiei publice sunt organizate pe nivele (central/local), cu aplicabilitatea generală sau zonală, iar capacitatea juridică poate varia în funcţie de organizarea instituţională. Această structură asigură execuţia politicilor publice, reprezentarea statului şi satisfacerea interesului public, printr-un ansamblu de funcţii publice, condiţii de ocupare şi mecanisme de control intern şi extern.
tags: #clasificarea #sarcinilor #administratiei #publice
Postări populare:
- Descompunerea dezvoltării embrionare la animale: de la conceptie la naștere
- Ghid pentru părinți: Desenatul pe pereți
- Responsabilitatea de mediu în organizații: roluri și sarcini ale responsabilului
- Înțelegerea secțiunii transversale a cordonului ombilical în naștere
- Înțelegerea secțiunii transversale a cordonului ombilical în naștere