După cum observăm, societatea este într-o continuă schimbare, iar noi trebuie să ne adaptăm la aceste schimbări. Reforma actuală din învățământ urmărește să dezvolte la elevi capacitățile, deprinderile și competențele necesare integrării într-o societate aflată într-o transformare galopantă. Prin OMEN nr.3393/2017, au fost aprobate noi programe școlare pentru învățământul gimnazial. Acestea au fost aplicate începând cu anul școlar 2017-2018, urmând ca în anul școlar 2020-2021 să fie aplicate și la clasa a VIII-a. O parte dintre actorii educației, părinți, elevi, chiar și profesori s-a întrebat și încă se mai întreabă de ce era nevoie de alte programe școlare. Disciplina limba și literatura română are un rol deosebit de important în formarea acestor competențe. Cea mai importantă competență, specifică disciplinei, este comunicarea în limba maternă. Pentru formarea acesteia, în cadrul orelor de limba și literatura română elevii vor învăța treptat să se exprime, să interpreteze gânduri, sentimente, fapte, opinii, atât în scris, cât și oral și să interacționeze lingvistic în diverse contexte sociale și culturale.
Definiția și profilul competenței de comunicare în limba maternă
Competența de comunicare în limbi străine constă în capacitatea de a înțelege mesajele vorbite, de a iniția, susține și încheia conversații, de a citi, înțelege și redacta texte într-o limbă străină. Competențele matematice și competențele de bază în științe și tehnologii constau în abilitatea de a dezvolta și aplica gândirea matematică în vederea rezolvării problemelor în situații cotidiene. Competența digitală constă în capacitatea de a folosi calculatorul pentru a accesa, evalua, stoca, produce, prezenta și schimba informații, precum și capacitatea de a comunica și de a participa în cadrul unor echipe de lucru prin intermediul internetului. Cea de-a cincea competență, a învăța să înveți, se referă capacitatea de a organiza propria învățare, de a gestiona timpul și informațiile, de a conștientiza procesul și nevoile de învățare. Competențele sociale și civice se referă la abilitatea de a participa la viața socială și profesională, de a rezolva conflicte. Competența civică implică cunoașterea conceptelor de democrație, justiție, egalitate, cetățenie, drepturi civile. Domeniul de competențe spirit de inițiativă și antreprenoriat se referă la abilitatea de a transforma ideile în acțiune. Aceasta presupune creativitate, asumarea riscurilor, dar și dezvoltarea și managementul proiectelor. Competența sensibilizare și exprimare culturală face referire la aprecierea importanței exprimării creative a ideilor, experiențelor și emoțiilor.
Programa școlară pentru disciplina Limba și literatura română, clasele V-VIII, aprobată prin OMEN Nr. De la 1 ianuarie 2007, limba română şi-a schimbat statutul în raport cu celelalte limbi ale ţărilor din componenţa Uniunii Europene, valorificând astfel şi concluziile studiilor lingvistului suedez Alf Lombard, privind româna şi limbile europene. Cercetătorul a constatat că limba noastră este una dintre marile limbi europene, atât din punctul de vedere al numărului de vorbitori, cât şi datorită importanţei sale în planul comunicării culturale, vorbitorii acesteia fiind împrăştiaţi pe mai multe continente, dar având majoritatea în România. În acest context, responsabilitatea şcolii în activitatea de învăţare a limbii române se amplifică, succesele, ca şi eşecurile în acest domeniu, având implicaţii majore în definirea imaginii României în lume. În consecinţă, se impune o reevaluare a importanţei competenţei de comunicare în limba română, atât a vorbitorilor nativi, cât şi a celor pentru care româna este fie o a doua limbă de comunicare, fie o limbă străină.
În studiile de specialitate, comunicarea este definită prin apelul la diferite orientări din planul lingvisticii, evocându-se componente care vizează competenţa şi performanţa. Prima componentă conţine abilitatea de a aplica reguli gramaticale, de a formula expresii corecte din punct de vedere gramatical şi de a le folosi corect în context adecvat. Competenţa poate fi percepută atât din punct de vedere pedagogic, cât şi lingvistic. Componenta pedagogică stă la baza unei întregi teorii a educaţiei şi a învăţării limbajului precum şi a comunicării, prin asigurarea unui caracter funcţional al acestuia. Componenta lingvistică vizează cunoaşterea abstractă a unei limbi şi nu poate ignora o facultate înnăscută, de natură lingvistică, a fiinţei umane. Coroborând cele două componente care definesc competenţa de comunicare lingvistică, rezultă contextul sociocultural, care permite dezvoltarea personalităţii umane, pe fundamentul comunicării, ca expresie a interrelaţionării.
Începând din anii ’60, cercetările încearcă definirea celor doi termeni corelativi în spaţiul comunicării: competenţa şi performanţa, ambele văzute nu doar din perspectivă strict lingvistică, ci şi ca indicator de integrare socială, care include vorbitorul într-un context situaţional dat, determinându-i reacţii, opinii, emoţii, cu alte cuvinte, activându-i toate resorturile care pot asigura inserţia socială a acestuia. Competenţa lingvistică se defineşte prin achiziţiile despre formele limbii, despre evoluţia acestora, corelând semnificatul cu semnificantul, în contextul semnificării, adică al producerii de sens. Competenţa de comunicare vizează aplicarea de către o persoană a competenţei lingvistice proprii în actul comunicării personale şi interactive. Prin urmare, relaţia dintre cele două dimensiuni ale termenului de competenţă, dimensiunea lingvistică şi dimensiunea comunicativă vizează aspectul complementar al lingvisticii cu interacţiunea socială. Pe de altă parte, termenul de performanţă dezvoltă aceleaşi componente, denumite performanţă lingvistică şi performanţă de comunicare interpersonală, ambele vizând atât aspectul cognitiv, cât şi pe cel social. Aspectul lingvistic al performanţei vizează atingerea standardelor academice, în vreme ce aspectul comunicativ se manifestă în capacitatea de manipulare contextuală a limbii. Nu trebuie omis amănuntul că limba este unul dintre sistemele de semne care asigură comunicarea interpersonală, folosit în mod curent de omenire, pentru relaţionare. În planul educaţiei, comunicarea presupune transmiterea unui mesaj modelator cu ajutorul unui cod de semne, în cazul de faţă fiind vorba despre codul lingvistic. Prin urmare, competenţa lingvistică asigură suportul pentru comunicarea personală, nefiind un scop în sine al educaţiei în spiritul comunicării, ci doar instrumentul acesteia. Din păcate, o bună perioadă de timp, programele şcolare de limba română au pus accent pe aspectul lingvistic al competenţei, asimilând performanţa cu nivelul cât mai ridicat, academic, al cunoştinţelor de limbă. Cercetările recente de didactică a limbii române propun o redefinire a disciplinei, fapt care implică o reevaluare a conţinutului didacticii domeniului, ca soluţie de aplicare a curriculumului, în vederea eficienţei actului didactic.
Percepută ca o „disciplină de frontieră (aşezată în zona de intersecţie a ştiinţelor limbii şi literaturii cu ştiinţele educaţiei şi psihologia educaţională), disciplină orientată deopotrivă teoretic şi practic” (Alina Pamfil), Limba şi literatura română produce efecte colaterale evidente care pot fi controlate şi evaluate din perspectiva construirii la elevi a competenţei de comunicare şi a performanţei lor comunicative la toate celelalte discipline din planurile de învăţământ. În acest context, este evident statutul limbii române ca limbă de şcolarizare. Realitatea confirmă faptul că în şcoală competenţa de comunicare a elevilor la toate celelalte discipline şi, implicit, comprehensiunea cunoştinţelor de specialitate se realizează parţial în cadrul orelor de limba română, prin segmentul de vocabular, dar şi prin însuşirea logicii discursului, în diferite stiluri funcţionale. Este evident rolul instrumental pe care limba română îl are în dobândirea de către elev a competenţei de comunicare capabilă să-i permită abordarea tuturor registrelor limbii, în dimensiunile specifice comunicării, vizând înţelegerea şi producerea de text. În acest specific se regăseşte valoarea instrumentală a limbii române pentru toate celelalte discipline de studiu, fapt care încarcă de responsabilitate actul predării - învăţării la disciplina în discuţie, tocmai prin efectele sale colaterale. În planul disciplinei, noua perspectivă pedagogică, prin aplicarea modelului comunicativ-funcţional în predare ce presupune studiul integrat al limbii, al comunicării şi al textului literar, a deplasat accentul de pe acumularea de cunoştinţe pe dobândirea de competenţe.
În acest context, competenţa de comunicare nu este doar „reproducerea itemilor memoraţi, ci se defineşte ca sistem de strategii creative ce permit înţelegerea valorii elementelor lingvistice în context, dezvoltând abilitatea de a aplica cunoştinţele despre rolul şi funcţionarea limbajului”. Aşadar, trebuie înţeles faptul că prin competenţă de comunicare nu se înţelege volumul de cunoştinţe despre limbaj deţinute de un vorbitor, ci valoarea lor funcţională, generatoarea unei activităţi de interrelaţionare. Ştiinţele educaţiei au definit competenţa de comunicare în primul rând prin capacitatea de a activa cunoştinţe, de a manifesta atitudini, de a le contextualiza în sfera interrelaţionării. Complexitatea procesului trebuie văzută şi din perspectiva implicaţiilor formative pe care le au cele două acţiuni fundamentale: înţelegere de text şi producere de text, atât în componenta scrisă, cât şi în componenta orală. În procesul de predare - învăţare - evaluare a limbii române, verbele enunţate în tabel generează roluri specifice, pe care elevul trebuie să le joace alternativ, pentru a dobândi competenţa de comunicare adecvată. Aceste roluri sunt: auditor, lector, locutor şi scriptor, conducând către un statut de participant activ al elevului la procesul comunicării, de implicare a acestuia, în sensul activării tuturor componentelor care concură la o comunicare izbutită.
În concepţia lui C. Vechile programe valorificau, din păcate parţial, dimensiunile anunţate de Simard, cu accent deosebit pe componenta verbală şi dezvoltând dimensiunea lingvistică, dimensiunea textuală şi dimensiunea discursivă. Aplicarea dimensiunilor enunţate presupunea cunoaşterea unor noţiuni care vizau elemente de ordin fonetic, lexical, morfologic şi sintactic, dar şi punerea în mişcare a logicii textului, prin identificarea structurii narative, descriptive, argumentative, explicative sau dialogate şi, deopotrivă, prin valorificarea registrelor limbii şi aplicarea lor contextuală, precum şi a normelor de interacţiune verbală. Prin racordarea la orientările moderne în materie de curriculum, noile programe abordează complementar problematica limbajului şi a comunicării, deplasând accentul pe latura pragmatică a învăţării limbii române. Modelul curricular al disciplinei s-a modificat, fiind compatibilizat cu modelul pedagogic al educaţiei pentru pregătirea elevilor în sensul învăţării pe toată durata vieţii şi pentru integrarea activă a acestora într-o societate bazată pe cunoaştere. Acesta vizează dubla calitate a limbii române, ca disciplină de studiu şi ca limbă de şcolarizare, responsabilă, din această ultimă perspectivă, de succesul şcolar al elevilor la celelalte discipline de studiu. Programele actuale propun abordarea limbii ca instrument de comunicare şi sunt construite prin aplicarea „modelului comunicativ-funcţional”. Acesta se înscrie în „pedagogia comunicării”, care se caracterizează printr-un pronunţat caracter funcţional şi prin „dezvoltarea integrată a capacităţilor de receptare şi de exprimare orală, respectiv de receptare a mesajului scris şi de exprimare scrisă”.
Noua abordare integratoare a limbii şi literaturii române se face din perspectivă interdisciplinară, fapt susţinut şi de regăsirea tuturor competenţelor-cheie europene în conţinutul acesteia. Prin urmare, disciplina Limba și literatura română este un domeniu cu mare deschidere formativă şi informativă, cu încărcătură culturală şi cu efect major asupra comunicării, ca activitate specific umană. Paradigma comunicativ-funcţională se reflectă în componenta pragmatică a domeniului de referinţă, aducând în prim-plan competenţa de comunicare văzută ca factor ce poate facilita substanţial integrarea în spaţiul sociocultural. Această abordare pragmatică, pe care o aplică noile programe, argumentează faptul că un enunţ nu exprimă doar o stare de lucruri, ci şi gândurile, sentimentele pe care ideile enunţate le provoacă atât auditoriului, cât şi enunţiatorului. Prin urmare, devine primordial aspectul integrator al comunicării în relaţia individului cu mediul sociocultural.
În lucrarea Semiostilistica, Ileana Oancea conchide că „pragmatica organizează paradigma actuală a ştiinţelor despre om”, făcând astfel trimiteri către modalitatea de utilizare a limbii, relaţia dintre semnele lingvistice şi vorbitori, contextul situaţional şi activitatea intersubiectivă ca practică socială. Sensul pragmatic depinde deopotrivă de situaţia în care se efectuează enunţarea ca şi de modul particular în care aceasta are loc, construindu-şi câmpul de acţiune în zona comună cu sensul semantic. Domeniul definit astfel actualizează relaţia dintre semnul-tip şi semnul-ocurenţă, conturând ceea ce numim situaţia de comunicare. În consecinţă, programele de limba română au preluat această sintagmă ca element-cheie pentru procesul lingvistic ce construieşte mesajul, cu toate semnificaţiile acestuiaşi implicaţiile asupra vorbitorilor. Important este ca, în procesul de predare - învăţare - evaluare, situaţia de comunicare să fie înţeleasă ca loc de convergenţă a componentelor cadrului comunicativ, care îmbină coordonata personală cu cea temporală, spaţială, socială şi cea discursivă (GLRA, II, p. 635). Situaţiei de comunicare îi sunt indispensabile rolurile comunicative, atât cel deţinut de emiţător, cât şi cel al receptorului, în calitate de destinatar.
În concepţia Cadrului Comun European, competenţele generale individuale ale elevului sau utilizatorului se bazează îndeosebi pe cunoştinţele (savoirs; knowledge), deprinderile (savoir-faire; skills) şi competenţa existenţială (savoir-être; existential competence) pe care acesta le posedă, precum şi pe capacitatea sa de a învăţa (savoir-apprendre; ability to learn). În Cadrul Comun European, competenţa de comunicare lingvistică se defineşte prin relaţia a trei componente specifice: componenta lingvistică, componenta sociolingvistică şi componenta pragmatică, prezentate în elementele lor fundamentale ca o sinteză între cunoştinţe, aptitudini şi deprinderi, realizate fie în formă orală, fie în forma scrisă, fie în ambele forme. Activităţile comunicative de receptare (orală şi / sau scrisă) şi de producere (orală şi / sau scrisă) sunt indispensabile pentru orice activitate interactivă, a cărei finalitate este atât de a informa, cât mai ales de a modifica atitudini şi mentalităţi la nivelul receptorului, de a-i provoca acestuia reacţii şi transfer de rol din partea emiţătorului. Competenţa pragmatică pune în prim-plan utilizarea funcţională a resurselor lingvistice, prin realizarea funcţiilor comunicative, a actelor de vorbire, în general, şi face referire la coeziunea şi coerenţa discursului, la selectarea celor mai potrivite tipuri şi genuri de texte în raport cu intenţia comunicativă. Faţă de competenţa lingvistică, în cazul competenţei pragmatice, impactul major al interacţiunilor şi mediilor culturale este decisiv pentru obţinerea performanţei comunicative. Abordarea de tip structural din vechile programe, care vizau o cunoaştere pur teoretică a sistemului limbii, s-a dovedit perimată, fiind înlocuită în noile programe cu una de tip funcţional, schimbare care a determinat şi transformarea obiectivelor în competenţe. Standardele vechilor programe fixing nivele, iar noua viziune promovează competenţele ca expresie a autorităţii opiniilor şi ca rezultat al savoir-faire-ului în doar context operaţional. Prin urmare, competenţele sunt măsurabile prin acel savoir-faire care determină, în timp, configuraţia individuală a lui savoir-être, prin aşezarea în locul cuvenit al lui savoir-apprendre, adică aşezarea individului într-un spaţiu deschis al învăţării pe tot parcursul vieţii. Se observă, astfel, că noua viziune a programelor are o perspectivă deschisă, care nu se sfârşeşte odată cu ieşirea elevului din sistem. Dimpotrivă, abia după finalizarea studiilor, acesta poate evalua eficienţa şcolii în raport cu propria-i formare şi cu flexibilitatea în adaptare la schimbările sociale.
Retrospectiv, elevul poate evalua relaţia dintre necesar şi inutil din programa şcolară parcursă în anii de studiu, cum la fel de bine poate să constate nivelul de cultură generală pe care l-a dobândit în această perioadă. Societățile și economiile europene se confruntă cu importante inovări tehnologice și digitale, precum și cu schimbări ale pieței forței de muncă și schimbări demografice. Multe dintre locurile de muncă de astăzi nu existau acum zece ani și multe forme noi de relații de muncă vor fi create în viitor. Educația și formarea constituie o parte a soluției de a angaja cât mai multe persoane în locuri de muncă decente, de a răspunde mai bine nevoilor de competențe ale economiei și de a consolida rezilienței Europei. Odată cu progresul tehnologic rapid și cu schimbările aferente ale profilurilor profesionale și ale cerințelor, învățarea de-a lungul vieții trebuie să se bazeze pe o colaborare strânsă și pe sinergii între industrie, educație, formare și mediile de învățare. În același timp, sistemele de educație și formare profesională trebuie să se adapteze la această realitate. .
Prin urmare, necesitatea și valoarea perspectiva învățării pe tot parcursul vieții, prin care persoanele dobândesc competențe noi și mai relevante pe tot parcursul vieții, este mai evidentă decât oricând. Societățile și economiile noastre depind în mare măsură de persoane competente și cu un înalt nivel de educație. Competențe cum ar fi creativitatea, gândirea critică, luarea inițiativei și soluționarea problemelor joacă un rol important în confruntarea cu complexitatea și schimbările societății de astăzi. Un Spațiu european al educației ar trebui să faciliteze cooperarea și mobilitatea studenților, a personalului din domeniul educației și formării și a instituțiilor de învățământ și de formare, pe baza unui interes comun al tuturor statelor membre de a profita de întregul potențial al educației și culturii ca motor pentru crearea de locuri de muncă, echitate socială, cetățenie activă și identitate europeană, în toată diversitatea sa. Aceasta răspunde nevoilor pentru o mobilitate sporită a piețelor europene ale forței de muncă, necesității de a investi din ce în ce mai mult în învățarea limbilor străine, precum și de dobândire a competențelor digitale, antreprenoriale și STIM (științe, tehnologie, inginerie și matematică).
Este îngrijorător faptul că, între 2012 și 2015, tendința observată în ceea ce privește rezultatele slabe pentru UE în ansamblu s-a înrăutățit. În prezent, ca urmare a transformării digitale rapide a economiei, aproape toate locurile de muncă, precum și participarea în societate în general, necesită un anumit nivel de competențe digitale. Competențele digitale sunt în prezent la fel de vitale ca alfabetizarea și competențele numerice și, prin urmare, Europa are nevoie de oameni competenți în domeniul digital care să fie în măsură nu numai să utilizeze aceste tehnologii, ci și să inoveze și să fie experți în acest domeniu. Lipsa competențelor necesare pentru a participa cu succes în societate și pe piața forței de muncă duce la creșterea riscului de șomaj, sărăcie și excluziune socială. Aceasta împiedică creșterea economică durabilă și favorabilă incluziunii, pe lângă scăderea competitivității industriei și a capacităților de inovare. Se recomandă statelor membre să dezvolte furnizarea de competențe-cheie pentru toți ca parte a strategiilor lor de învățare pe tot parcursul vieții. De asemenea, ea a definit în „Cadrul european de referință al competențelor-cheie” anexat competențele de care fiecare cetățean are nevoie pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru ocuparea unui loc de muncă, incluziune socială și cetățenie activă. Statele membre au fost invitate să utilizeze Cadrul de referință pentru a se asigura că educația și formarea inițială oferă tuturor tinerilor mijloace pentru a-și dezvolta competențele-cheie la un nivel care să îi pregătească pentru viața adultă, și că adulții sunt în măsură să își dezvolte și să își actualizeze competențele-cheie pe tot parcursul vieții. Începând cu 2006, modurile de predare și învățare au evoluat rapid: utilizarea într-o mai mare măsură a învățării la distanță asistată de tehnologie și creșterea învățării informale prin utilizarea de dispozitive digitale mobile are un impact asupra oportunităților de dobândire a competențelor. Experiența acumulată în cursul ultimului deceniu a demonstrat că educația, formarea și mediile de învățare trebuie să utilizeze mai bine aceste noi oportunități pentru a sprijini în mod activ dezvoltarea competențelor pe tot parcursul vieții. Experiențele de învățare pentru toți cursanții și în toate domeniile trebuie să fie îmbogățite prin consolidarea colaborării între mediile de învățare formală și non-formală. Aceasta poate fi realizată prin promovarea învățării interdisciplinare, a învățării pe bază de cercetare, a stagiilor de ucenicie și a învățării la locul de muncă. Obiectivul prezentei recomandări este de a îmbunătăți dezvoltarea de competențe-cheie pentru toți cetățenii și pe tot parcursul vieții, precum și de a promova măsurile necesare în vederea atingerii acestui obiectiv. Acesta încurajează statele membre să pregătească mai bine cetățenii pentru schimbările de pe piața muncii și pentru o cetățenie activă în societăți mai diverse, mai mobile, mai digitale și mai globale, dezvoltând învățarea în toate etapele vieții. Recomandarea promovează în special investirea în competențele de bază, competențele digitale și antreprenoriale, precum și în competențele lingvistice necesare pentru a permite tuturor să participe activ în societate și în economie. De asemenea, recomandarea solicită investiții în competențele STIM pentru a promova înțelegerea științifică și pentru a spori atractivitatea unei cariere în domeniile STIM. .
Documentul de lucru însoțitor al serviciilor Comisiei oferă dovezi suplimentare privind experiențele anterioare de punere în aplicare a Recomandării din 2006 privind competențele-cheie pentru învățarea pe tot parcursul vieții, analiză care sprijină noua recomandare privind competențele-cheie pentru învățarea pe tot parcursul vieții, precum și exemple de politici existente și proiecte care sprijină dezvoltarea competențelor într-o perspectivă a învățării pe tot parcursul vieții. Competențele-cheie sunt acele competențe de care au nevoie toți cetățenii pentru împlinirea și dezvoltarea personală, ocuparea unui loc de muncă, incluziune socială și cetățenie activă. Ele sunt alcătuite din „cunoștințe, aptitudini și atitudini” și nu se limitează doar la noțiunea de „cunoștințe” (academice).
Într-o lume dinamică și complexă, succesul nu mai este definit doar de cunoștințele acumulate, ci și de capacitatea de adaptare, comunicare și depășire a provocărilor întâlnite pe parcursul vieții. Competențele cheie reprezintă acele abilități esențiale care ne ajută să reușim, atât pe plan personal, cât și profesional, să ne dezvoltăm și să prosperăm. Competențele cheie sunt un set de abilități fundamentale pe care orice persoană ar trebui să le dețină pentru a funcționa eficient în societate, la locul de muncă și în viața personală. Acestea includ abilități precum comunicarea, abilitățile multilingvistice, competențele în domeniul științei și tehnologiei, alfabetizarea digitală, spiritul antreprenorial și inițiativa personală, capacitatea de a învăța continuu, competențele civice și de expresie culturală. Adaptabilitate. Copiii vor fi capabili să se adapteze rapid schimbărilor datorită dezvoltării flexibilității cognitive, capacității de a învăța lucruri noi și de a gestiona situații neprevăzute. Dezvoltare personală. Pregătire profesională. Cu cât au mai multe cunoștințe din diverse domenii, cu atât sunt mai pregătiți pentru o carieră de succes. Integrare socială. Nu este suficient să ai doar una sau câteva competențe, ci este ideal să le dezvolți pe toate pentru a deveni un adult funcțional și adaptabil. Însă, așa cum spuneam mai sus, nu doar cunoștințele sunt importante, ci și deprinderile și atitudinea, iar în contextul competențelor lingvistice, deprinderile înseamnă capacitatea de a comunica oral și în scris în diverse situații, de a adapta comunicarea la cerințele contextului. Când vorbim de deprinderi, acestea includ abilitatea de a înţelege mesaje orale, susţinerea unor conversaţii, înţelegerea şi producerea de texte scrise în diverse situații și contexte. Dar pentru a avea toate aceste abilități importante trebuie în primul rând să avem cunoștințe. În privința matematicii, cunoștințele includ numere, măsuri, operaţii matematice, înţelegerea termenilor şi conceptelor matematice, conştientizarea întrebărilor la care matematica poate oferi răspunsuri. În privința deprinderilor digitale dobândite, acestea includ abilitatea de a căuta, colecta şi procesa informaţia şi a o folosi într-o manieră critică şi sistematică. Capacitatea de a învăța să înveți reprezintă acea abilitate fundamentală care permite unui individ să-și gestioneze și să-și organizeze propriul proces de învățare într-un mod eficient și independent. Competențele sociale și civice sunt esențiale deoarece te ajută să te implici în mod activ și responsabil în viața socială și comunitară, iar pentru a te dezvolta în această direcție este nevoie în primul rând de cunoștințe elementare. Pe măsură ce aceste cunoștințe sunt aprofundate, indivizii vor dobândi deprinderi precum: toleranța, capacitatea de a rezolva conflicte în mod constructiv și de a empatiza cu diverse perspective. Atitudinile în ceea ce privește competențele cheie sociale și civice se referă la colaborare, asertivitate și integritate, respect față de semeni, deschiderea pentru depășirea prejudecăților și pentru compromis. Spiritul de inițiativă și antreprenoriat sunt competențe cheie care se învață și se dezvoltă în funcție de cunoștințele pe care le dobândești în domeniu. Atitudinea potrivită pentru dezvoltarea abilităților de antreprenoriat include inițiativă, proactivitate, independență și inovare. Este important ca atitudinea asupra culturii să fie deschisă, să existe respect pentru diversitatea culturală, curiozitate și disponibilitate de a descoperi alte culturi.
Conform art. Competențele cheie în învățământul tehnic sunt abilitățile și cunoștințele care pregătesc elevii pentru diverse domenii tehnice și profesionale. Acestea includ, fără a se limita la, gândirea analitică, utilizarea instrumentelor și tehnologiilor specifice, lucrul în echipă, rezolvarea de probleme practice și aplicarea standardelor de siguranță în muncă. Competențele cheie comune mai multor ocupații sunt abilități universale, esențiale în aproape orice domeniu profesional, care permit angajaților să se adapteze și să performeze în medii de lucru diverse. Printre acestea se numără comunicarea eficientă, atât orală cât și scrisă, utilizarea tehnologiilor digitale, gândirea critică, rezolvarea problemelor și abilitatea de a lucra în echipă. Importanța lor este tot mai mare în contextul unei piețe a muncii în continuă schimbare, unde flexibilitatea și adaptabilitatea sunt indispensabile. Așadar, într-o lume aflată în continuă schimbare, competențele cheie sunt mai mult decât un set de abilități - ele reprezintă temelia pe care se construiește succesul personal și profesionall. Aceste competențe nu doar că ne ajută să ne adaptăm provocărilor vieții moderne, dar și să contribuim în mod activ la dezvoltarea comunităților din care facem parte.
tags: #competente #cheie #limba #materna
Postări populare:
- Icter la adulți: cauze, manifestări și tratament
- Caracteristici ale scaunului bebeluș din lemn la comandă
- Procedura de test de paternitate la 18 ani: cum se desfășoară, drepturi și implicații
- Metotrexatul în sarcina ectopică: efecte secundare și recomandări de gestionare
- Cum să alegi cel mai potrivit lapte praf pentru bebeluși: ghid complet