Contractul de împrumut între persoane fizice este o formă de finanțare a unor nevoi personale sau achiziții importante de bunuri foarte des întâlnit. Multe persoane aflate în nevoie de bani pentru diverse urgente sau proiecte apelează la împrumuturi de la persoane fizice, fie rude sau prieteni. În cazul împrumuturilor de la instituții bancare sau IFN există condiții pe care împrumutătorul trebuie să le îndeplinească.
O primă situație est-evidentă este aceea în care părțile nu au convenit un termen de restituire. În cazul stipulării unei astfel de clauze, instanța sesizată cu cererea de stabilire a termenului de restituire a împrumutului va analiza, mai întâi, în ce măsură împrumutatul deține resursele necesare pentru plată sau, după caz, le poate obține între timp.
Terminologia și natura obligațiilor în regimul restituirii
Art. 2162 C.civ. reglementează termenul de restituire stabilit de instanță în materia împrumutului de consum, ca o aplicație a regulii generale privind stabilirea pe cale judiciară a termenului, prevăzută de art. 1415 alin. (2) C.civ. Așadar, art. 1415 C.civ. constituie norma generală, dreptul comun în materie de stabilire judiciară a termenului, iar art. 2162 C.civ. reglementează particularitatea situației de împrumut de consum.
Caracterul accesoriu al obligației de stabilire a termenului rezultă din finalitatea ei, întrucât executarea acestei obligații urmărește executarea conformă a unei alte obligații, anume restituirea împrumutului. Raportul de accesorialitate al obligațiilor menționate se reflectă la nivelul drepturilor de creanță corelative: dreptul de creanță având ca obiect stabilirea termenului de restituire a împrumutului deservește dreptul de creanță având ca obiect restituirea împrumutului.
Valoarea cererilor și calitatea acțiunilor
Pronunțarea unui hotărâre cu efect de contract echivalează, în practică, cu o formă de executare în natură atipică: debitorul nu efectuează însăși prestația datorată, iar constrângerea se aplică direct asupra debitorului din faza judecății. Dacă părțile ar fi convenit să stabilească termenul suspensiv împreună, nu ar fi posibilă obligarea debitorului neserios la executarea prestației asumate.
În privința competenței instanței, calificarea acțiunii de stabilire a termenului ca fiind evaluabil în bani sau neevaluabil în bani a fost obiectul divergențelor de jurisprudență, soluțiile fiind armonizate prin Decizia nr. 32 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Teza evaluării cererilor ca fiind evaluabile în bani pornea de la premisa că finalitatea imediată a cererii este determinarea pe cale judiciară a termenului suspensiv, însă acest argument poate fi contracarât prin raportul de accesorialitate dintre obligația de a stabili termenul și obligația principală de restituire.
Relația dintre acțiunile de stabilire a termenului și executarea silită
În cazul în care termenul nu este împlinit, creditorul poate formula cererea de executare silită, însă, în particular, art. 2162 alin. (1) C.civ. stabilește că în această ipoteză instanța nu este obligată să stabilească termenul, iar cererea se soluționează potrivit ordonanței președințiale.
Din perspectiva obiectului procesual, instanța nu va aplica automat procedura de soluționare a ordonanței președințiale, iar hotărârea pronunțată la finalul procedurii va avea autoritate de lucru judecat. Dacă debitorul nu execută obligația de restituire la scadență, va fi necesară declanșarea unui alt litigiu în vederea obținerii unui titlu executoriu de obligare la restituire.
Împrumutul între persoane fizice și dobânzi
Dobânda poate fi prevăzută în contract și se poate stabili în bani ori în alte prestații; suma împrumutată este purtătoare de dobândă din ziua în care a fost remisă împrumutului. Plata anticipată a dobânzilor nu poate fi efectuată decât în anumite condiții prevăzute de contract.
În cazul împrumuturilor între persoane fizice, dacă contractul nu prevede termeni clari referitori la suma de întors, instanța poate fi chemată să stabilească termenul de restituire, iar dacă creditorul nu poate demonstra creanța, se poate adresa instanței pentru stabilirea perioadei de restituire. Notăm că pentru termenele și prescripțiile acțiunii se aplică normele generale din Codul civil și din Codul de procedură civilă.
Aspecte practice și orientări comparative
Contractul de împrumut între persoane fizice este o formă frecventă de finanțare a necesităților personale, însă dobânda trebuie să rămână în relație rezonabilă cu rata de referință a băncii naționale. În practică, rata dobânzii poate să nu depășească un sfert din venitul lunar al celui care cere împrumutul, iar împrumutătorul poate avea să respecte reguli de responsabilitate în acordarea împrumuturilor.
Notăm faptul că în reglementările românești, termenul de restituire, atunci când lipsește, poate fi fixat de instanță, iar prescripția acțiunii pentru stabilirea acestui termen este de trei ani de la încheierea contractului. Dacă nu există termene prevăzute, împrumutătorul poate solicita plata imediată doar după expirarea termenului stabilit, iar dacă termenul de prescripție a acțiunii este întrerupt sau suspendat, situația se poate modifica.
Concluzii operative pentru practică
Atunci când părțile nu au stabilit un termen de restituire, instanța va analiza capacitatea împrumutatului de a plăti și posibilitatea de a obține resurse în timp. Dacă există o clauză de sursă a restituirii, cum ar fi vânzarea unui bun, tratamentul va urma reglementările art. 1420 C.civ. sau art. 2162 C.civ., în funcție de circumstanțe. Abordarea procesuală a cererii de stabilire a termenului implică o diferențiere clară între acțiunea de stabilire a termenului și executarea silită a obligației de restituire, pentru a evita contradicțiile procedurale.
Împrumuturi (Articolele 1933-1961, NCC)
Contractul de împrumut între persoane fizice poate necesita o evaluare a naturii obligației de a face pentru a evita confuziile între dreptul aplicabil. Aplicarea art. 1536 C.civ. în ceea ce privește daunele moratorii, în cazul celor de natură ne-puşind obligații monetare, necesită o bază de calcul a dobânzilor, bazată pe echivalentul bănesc al prestației de făcut. În toate situațiile, necesitatea fixării unui termen de restituire este esențială pentru evitarea litigilor ulterioare cu privire la plata principalului și eventualele penalități.
În concluzie, reglementările românești privind împrumutul de consum și restituirea anticipată sau în timp a sumelor pot implica mai multe opțiuni: fixarea termenului de restituire de către instanță, folosirea art. 1415 alin. (2) C.civ. ca normă generală, sau aplicarea art. 2162 C.civ. în cadrul acțiunilor de stabilire a termenului, cu impact asupra procedurii de executare silită în natură.
tags: #contract #de #imprumut #de #consumatie #prematuritate
Postări populare:
- Recomandări patuturi bebeluși în nuanțe de gri
- Urmele cezarianei nevăzute: impactul intern asupra mamei și copilului
- Haine pentru gravide: imprimeuri, desene și confort în garderoba ta
- Ghid detaliat despre lista medicilor ginecologi contractați cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate și avantajele pentru pacienți
- Ghid complet despre Programul Național FIV