Actuala reglementare consacră la art. 1280 C. civ. relativitatea efectelor contractului, statuând: „contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Acest principiu este o reproducere a art. 973 din C. civ. de la 1864. Efectele obligaţionale trebuie să lege doar părţile contractului, orice interpretare contrară îngrădind alte principii, precum libertatea contractuală. Libertatea unei persoane nu poate stinge sau îngrădi libertatea celorlalţi şi ar fi o negare a sursei voluntare a contractului.
În centrul discuţiei se află ideea că relativitatea efectelor contractului se referă strict la actele bilaterale, sinalagmatice, care nasc obligaţii reciproce. Principiul nu are aceeaşi relevanţă în cazul actelor juridice unilaterale, cum ar fi testamentul sau oferta de a contracta.
Ce înseamnă „relativitatea” efectelor contractului
Termenul „relativ” indică faptul că o obligaţie există între creditor şi debitor, ultimul fiind ţinut relativ la creditorul său, adică faţă de acesta. Regula res inter alios acta impune ca operaţiunea juridică să nu producă efecte obligaţionale faţă de terţi, deoarece aceştia nu au participat direct la încheierea actului. Nici actele extrapatrimoniale nu intră în sfera regulii; căsătoria sau recunoaşterea filiaţiei nu generează creanţe, ci modifică statutul civil, fiind absolut şi indivizibil.
Domeniul obiectiv al relativităţii efectelor contractului
Relativitatea efectelor contractului are două faţete principale: efectele obligatorii proprii părţilor (datorii de a da, a face sau a nu face) şi efectele opozabile faţă de terţi (în sensul că terţii pot recunoaşte sau suporta, în condiţii legale, anumite efecte). Efectele de transfer sau constituire a drepturilor reale, creări de societăţi sau recunoaştere a calităţii de reprezentant apar ca efecte suplimentare, nu ca parte a conţinutului obligaţional de bază.
Pot exista excepţii legale la relativitate, cum ar fi construirile privind naşterea de drepturi în favoarea terţilor (de exemplu stipulaţia pentru altul), însă aceste excepţii depind de aprecierea legiuitorului şi de condiţiile prevăzute în lege. De regulă, excepţiile sunt admise dacă terţii pot accepta sau refuza naşterea dreptului în propriul patrimoniu.
Domeniul subiectiv al relativităţii efectelor contractului
Sub aspectul subiectiv, există distincţii între părţi contractante, terţi propriu-zişi şi succesorii în drepturi ai părţilor sau avânzii-cauză. Părţi contractantele pot fi:
- persoane fizice sau juridice care şi-au dat consimţământul, direct sau prin reprezentant, la încheierea contractului (părţi originare);
- persoane devenite părţi prin ratificare sau aderare la contractul existent;
- persoanele care aderă la un contract deja format, prin substituţie sau adesie la o parte a contractului.
Terţii propriu-zişi (penitus extranei) sunt acei cei care nu au participat la încheierea contractului şi faţă de care actul nu produce efecte, în sensul strict. Totuşi, terţii pot suporta efectele contractului în baza opozabilităţii, conform art. 1281 C. civ. sau pot fi prejudiciaţi prin drepturi reale sau personal, în funcţie de natura contractului şi de raporturile juridice existente.
Succesorii în drepturi ai părţilor pot deveni părţi sau rămân terţi, în funcţie de situaţie. Succesorii universali sau cu titlu universal pot prelua drepturi şi obligaţii din contract, iar în unele cazuri, succesorii particulari pot dobândi drepturi sau obligaţii cu legătură cu dreptul real principal dobândit de succesor, în funcţie de reglementările art. 1.282 alin. (1)-(2) C. civ. și de alte norme incidente (de exemplu cesiunea de creanţă).”
Terţii desăvârşiţi vs. tertişi aferenţi unei contracte
Terţii desăvârşiţi reprezintă grupul celor complet străini de contract şi de părţile sale, iar raporturile dintre debitori şi cesionari sau între avânzi-cauză pot fi opozabile erga omnes, în măsura stabilită de lege. Exigenţa opozabilităţii faţă de terţi se reflectă în principiul „nedărâmării” drepturilor terţilor prin contract decât în situaţiile expres prevăzute de lege.
În practică, situaţiile de substituire în poziţia părţilor includ: succesiunea universală (succesorii universali), succesiunea cu titlu universal, cesiunile de creanţă, cesiunea de contract, novarea subiectivă etc. În asemenea cazuri, terţul poate deveni parte sau poate rămâne terţ, iar efectele obligatorii pot ajunge să se extindă asupra terţilor prin opozabilitate sau prin ratificare.
O examinare a textelor româneşti arată că evenimente precum cesiunea de creanţă şi raporturile dintre debitorul cedat, cesionar şi cedent pot fi analizate în lumina principiului relativităţii efectelor contractului. De asemenea, reglementările referitoare la opoziabilitatea contractului faţă de terţi (art. 1281 C. civ.) şi la transmiterea drepturilor şi obligaţiilor către succesiuni (art. 1282-1284 C. civ.) încadrează clar excepţiile și aplicaţiile acestei reguli fundamentale.
Exemple ilustrative
Un exemplu important în practică este cesiunea de creanţă, unde cesionarul, în principiu, devine parte survenită la contractul originar, iar debitorul cedat rămâne terţ faţă de contractul de cesiune, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel (exemplu: opoziabilitatea creanţei faţă de terţii ereditar). O altă situaţie este contractul în care avânzii-cauză şi succesorii pot deveni părţi sau rămân terţi în funcţie de particularităţile raportului juridic.
Termenul „avânz-cauza” este folosit în literatura juridică pentru a desemna autorul legitimat să acţioneze în numele unui altul în cadrul contractului. În cadrul cesiunii de creanţă, cesionarul poate fi „având-cauza” sau „partea-survenită” în funcţie de contextul, contractului şi normelor incidente, iar efectele pot deveni opozabile terţilor prin opoziabilitate erga omnes sau prin alte mecanisme legale.
Concluzii conceptuale
Relativitatea efectelor contractului este o regula evolutivă, adaptată la necesitatea extinderii drepturilor în favoarea terţilor, în condiţiile determinate de lege. În acelaşi timp, principiul menţine forţa obligatorie a contractului între părţi şi limitează transferul unor obligaţii sau drepturi către terţi, cu excepţia excepţiilor expres legale. În această dinamică, noţiunile de „parte” şi „terţ” au o componentă evolutivă: cercul lor poate suferi modificări în funcţie de momentul încheierii contractului, de apariţia unor raporturi conexe (reprezentare, ratificare, aderare) sau de intervenţia succesiunii.
Dreptul contractelor în 2 minute
În practică, identificarea părţilor, a terţilor şi a succesorilor implică un proces dinamic, în care consimţământul iniţial, actele de reprezentare, ratificarea sau aderarea pot transforma un terţ în parte sau, dimpotrivă, pot menţine o persoană în postura de terţ, având în vedere art. 1280-1284 C. civ. și excepţiile prevăzute de lege.
- Contractul produce efecte doar între părţi, cu excepţia cazurilor reglementate de lege.
- Terţii pot avea opozabilitatea efectelor contractului, dar nu pot pretinde executarea acestuia, decât în situaţii expres prevăzute.
- Succesorii pot prelua drepturi şi obligaţii în cadrul contractelor, în funcţie de natura contractului şi de normele incidente.
tags: #contractele #pot #prevede #obligatii #in #sarcina
Postări populare:
- Recuperarea după cezariană: simptomele de atenționat
- Vezical post-operator după cezariană: evaluare și îngrijire
- Secția de Ortopedie Pediatrică a Spitalului Marie Curie
- Informații despre serviciile Secției obstetrică-ginecologie la Spitalul Municipal Gherla
- Proceduri pentru confirmarea sarcinii prin teste sanguine și interpretarea rezultatelor