Preot Profesor Dr. Minunea zămislirii unui prunc, în sânul matern, privește poemul și drama vieții intrauterine dintre concepere și implantare (nidație). Poemul vieții intrauterine a pruncului, dovada „biologică“ a intervenției divine în actul procreației. Minunea zămislirii unui prunc, în sânul matern, privește poemul și drama vieții intrauterine dintre concepere și implantare (nidație). Cu unirea celor două celule germinative, masculină și feminină, începe un proces complicat, de creștere și dezvoltare, care nu se încheie până la moartea persoanei respective, mulți ani mai târziu.
Fenomenul la care ne referim prezintă o anume dinamică internă. Două pronuclee rezultate, în acest proces, din cele două celule germinative, cu câte 23 de cromozomi, se măresc și-și pierd membrana. În decurs de 12 ore ele se unesc de așa manieră, încât ovulul fertilizat, numit din acest moment „zigot“ (dar persoană umană propriu-zisă), deține în mod necesar 23 de perechi de cromozomi, provenite de la cei 2 părinți, și astfel se poate dezvolta, descoperindu-se progresiv imaginea unui copil. Puține fapte din biologie sunt mai emoționante și mai importante în implicații, prezente și viitoare, cum este prima diviziune a zigotului în două părți egale. Prin acest proces, dintr-un singur ovul fertilizat vor rezultа mai multe trilioane de celule ale copilului, de la zămislire și până în momentul nașterii.
Fiecare celulă fiică este identică, ca atare, în alcătuirea cromozomială, respectiv în potențialul ereditar, cu zigotul originar. Astfel, fiecare celulă a copilului, care se dezvoltă intrauterin, conține, un număr egal de cromozomi, de la fiecare părinte, și tocmai acești cromozomi sunt cei care poată unitățile ereditare, cunoscute și ele cu denumirea de „gene“. Codul genetic despre care e vorba este, prin originea și structura lui, individual și, în sensul acesta, absolut unic în întreaga existență. Acest cod mărturisește de la sine, dincolo de unicitatea și individualitatea sa, independența copilului față de mama în sânul căreia a apărut, el fiind o persoană umană propriu-zisă. Tot prin acest cod, într-o manieră chiar materială, copilul își afirmă dreptul al viață conferit lui de către Creator.
Prima diviziune a zigotului are loc la aproximativ 36 de ore, iar a doua diviziune este realizată la două zile de la concepere. În puține zile, ajunge la un număr suficient de celule pentru a forma o sferă numită „morulă“, înfășurată, la rândul ei, într-un înveliș transparent numit „zonă pellucidă“. E important de subliniat faptul că celulele morulei sunt integrate funcțional. Ele și-au pierdut de acum o parte din independența lor și, dacă o celulă ar fi separată de celelalte, nu ar mai putea da naștere altor celule individuale separat. Când numărul celulelor crește, atunci molecula de pe locul în care a fost fertilizat ovulul, după aproximativ 3 zile, ajunge, printr-o deschizătură îngustă, în cavitatea uterină. Această cavitate este, metaforic vorbind, sânul mamei. Până la implantare în acest sân, embrionul își trăiește faza sa numită „embriotropă“.
În cazul că, în această fază, intervin substanțele contragestive hormonale (pilula), se produce așa-zisa distrugere a „endometrului“, membrana internă a uterului, aducând cu sine nimicirea oului (embrionului). Astfel se împiedică trecerea la o nouă fază a vieții umane, cunoscută și ea sub denumirea de faza „histotropă“. Este ușor de văzut, urmărind acest poem, ca actualul început al vieții trebuie considerat a fi, în mod indiscutabil, momentul conceperii. Implantarea este pur și simplu un alt pas pe drumul stabilit de primul moment al conceperii.
Prin urmare, putem afirma că nu întâmplător au vorbit în acest sens Sfinții Părinți despre concepere ca origine a a vieții umane intrauterine, deși nu cunoșteau din punct de vedere științific aproape nimic în această privință. Fără microscoape sau tehnologii moderne, ei cunoșteau prin harul Sfântului Duh că viața începe în momentul miraculos al unirii celor două pronuclee în procesul fecundației. Marele Vasile, în numele Sfintei Biserici, a afirmat categoric necesitatea protecției copilului nenăscut, aflat în diferite etape ale sarcinii, cum este și aceea „embriotropă“, cea mai expusă primejdiilor proavorționiste de azi. În felul acesta, el declară textual: „Noi nu facem o distincție precisă între un fetus care a fost deja format și unul care încă nu a fost format“.
Aceste cuvinte, în zilele noastre, sunt confirmate științific, atestându-se, cu deplină evidență, că viața umană începe la zămislire și se continuă până la moarte, fie în sânul mamei, fie în viața pe care noi o numim de toate zilele. Avortul este opunerea premeditată și categorică la porunca divină de transmitere a vieții. El înseamnă egoism și lipsă de dragoste, atac și boicot împotriva vieții umane. Porunca „să nu ucizi“ își află temeiul în dreptul absolut pe care-l are Dumnezeu și pe care îl conferă vieții omenești ca privilegiu al ei. Justificările medicale, etico-psihologice, social-profesionale ale avortului în contextul căsătoriei nu sunt esențiale.
Pentru creștini a ucide este întotdeauna un rău, oricare ar fi circumstanțele. Chiar și așa-zisul caz al unui avort medical, prin care se încearcă a se justifica posibilitatea salvării mamei, responsabilitatea săvârșirii acestui act atrage după sine conștiința că uciderea rămâne veșnic ucidere. Cine sunt vinovații crimei privind avortul? Pentru femeia care a săvârșit un avort (și a supraviețuit), mila și durerea care au urmat acestui act sunt mult mai dureroase și mai amare decât orice pedeapsă care ar putea fi prescrisă de către Biserică. Totuși, cea mai mare vină îi revine ei. Există preoți care relatează despre femei care suferă de pe urma avortului și după numeroase Spovedanii și Dezlegări. Datoria Bisericii față de acești suferinzi sărmani este de a-i aduce la pace cu ei înșiși și cu Dumnezeu, curățindu-i de amăgirea că ar fi nevrednici de iertarea lui Dumnezeu și de mântuire. Acesta este fructul amar pentru cea de a doua victimă a avortului - femeia.
Există apoi zeci de afirmații despre vinovăția colectivă a societății, despre rolul cuplurilor, autorităților, medicilor, mass-media și altor actori în promovarea sau facilitarea avortului. Păcatul avortului provocat este atât de mare încât se poate numi și deicid, respectiv uciderea lui Dumnezeu. E un mod metaforic de a vorbi, dar profund real. Făcându-se începător al învierii noastre, El a schimbat condițiile ontologice ale existenței în general. Iată cum, cu fiecare copil care se naște, se naște într-un fel Hristos Domnul, de aceea și mamele care-și ucid copii Îl ucid pe Hristos în fiecare din aceștia.
Combaterea avortului propriu-zis. Asupra avortului voluntar cade, în morala ortodoxă, cea mai grea osândă, a împiedicării vieții. După cum am văzut în alineatele anterioare, viața copilului începe din clipa în care e conceput. În momentul tainic al zămislirii, Dumnezeu îi creează sufletul nemuritor. Avortul este ucidere, crimă, genocid și deicid. Este o ucidere, și încă o ucidere cu premeditare. Este o crimă, cu atât mai vinovată cu cât ia dreptul la viață unei ființe omenești, înainte de a se bucura de ea și de a se învrednici de Sfântul Botez. Este un genocid, pentru că o dată cu o viață nimicită, se distrug și viețile urmașilor posibili ai persoanei ce se cuvine a se bucura de ea, adică a unui neam. Este deicid, pentru că odată cu sângele copului se varsă „Sângele“ lui Hristos ( Matei 25, 32-46).
Sfinții Părinți condamnă în unanimitate avortul prov... Data publicării: 27 octombrie 2025
O scurtă istorie a contracepției
tags: #cu #anticonceptionale #poti #avorta
Postări populare:
- Aleptarea la sân la diferite v\u00e2rste ale copilului: ghid practic
- Sprijin spiritual pentru familiile copiilor născuți prematur
- Costul nașterii în Onești: ce trebuie să știți despre serviciile din maternitățile municipale
- Totul despre Balansoarul Chipolino: confort și siguranță pentru bebeluși
- O radiografie a intervențiilor religioase în domeniul medical în Moldova: Mihail Popescu