Abordarea instruirii prin individualizarea și diferențierea instruirii este una esențială în pedagogia modernă, punând accentul pe adaptarea procesului de predare-învățare la particularitățile fiecărui elev. Individualizarea instruirii se referă la adaptarea procesului educațional la caracteristicile individuale ale fiecărui elev: ritm de învățare, stil cognitiv, nivel de dezvoltare, interese, nevoi specifice cu accent pe unicitatea elevului. Diferențierea instruirii reprezintă adaptarea metodelor, conținuturilor, strategiilor și evaluării pentru grupuri de elevi cu caracteristici similare (ex: nivel de performanță, stiluri de învățare, interese). Iar acccentul cade pe diversitatea clasei.
Fundamentele teoretice care stau la baza instruirii individualizate sunt teoria inteligențelor multiple (Howard Gardner), teoria stilurilor de învățare (Kolb, Fleming - Vark), zona proximei dezvoltări (Vygotsky), constructivismul-elevul învață activ, prin experiență personală. Obiectivele individualizării/ diferențierii constau în creșterea eficienței învățării, valorizarea potențialului fiecărui elev, îmbunătățirea motivației pentru învățare și promovarea echității în educație.
Formele și metodele de aplicare la nivel de curriculum și conținut sunt variate: alegerea unor teme relevante pentru interesele elevilor, niveluri de dificultate diferite, materiale de lucru adaptate (texte simplificate/ complexe). La nivel de metodă didactică, profesorul are în vedere lucrul pe grupe omogene/eterogene, învățarea prin proiecte, învățare personalizată prin TIC (platforme adaptative). Evaluarea este, de asemenea, adaptată, astfel: evaluare formativă continuă, portofolii individuale, teste cu grad diferit de dificultate, autoevaluare și evaluare colegială.
Un concept esențial în pedagogie, care a schimbat fundamental viziunea pedagogică modernă, este cel formulat de Lev Vygotsky, unul dintre cei mai importanți psihologi ai educației. Conceptul vizat poartă denumirea de „zona proximei dezvoltări” (ZPD). Prin definiție, zona proximei dezvoltări reprezintă distanța dintre ceea ce un copil poate realiza singur și ceea ce poate realiza cu ajutorul unui adult sau al unui coleg mai capabil. Nivelul de dezvoltare potențial- ce va putea face singur în viitor, după ce a fost sprijinit în ZPD.
Aplicarea în practică: elev cu CES, clasa a V-a: poate scrie cu litere mari (doar majuscule) singur (nivel actual), dar nu reușește să scrie propoziții. Cu ajutorul profesorului care îl ghidează pas cu pas, obiectivul este atins, în timp. Acesta este ZPD-ul lui. După mai multe exerciții ghidate, va putea scrie propoziții fără sprijin (nivel potențial).
Există o serie de metode aplicabile în anumite condiții și pentru anumite competențe, toate construite pe sistemul de ghidare, sprijin și asistență. Acestea sunt: învățarea asistată de colegi („peer tutoring”), întrebări dirijate (scaffolded questioning), activități cu sprijin progresiv („scaffolding”). Scaffolding, în concepția pedagogică a lui Bruner, constă în sprijinul temporar oferit elevului de către profesor pentru a-l ajuta să rezolve o sarcină, sprijin care este retras treptat pe măsură ce elevul devine autonom. Profesorul oferă sprijin adaptat fiecărui nivel (ex. elevii cu dificultăți: selectează trăsături dintr-o listă și le asociază personajului Zona proximei dezvoltări necesită anumite coordonate de ordin practic: predarea diferențiată, sprijinul pedagogic personalizat, colaborarea între elevi.
În consecință, impactul asupra învățării este complex: tehnica ZPD crește implicarea elevilor, îmbunătățește performanțele școlare, facilitează lucrul într-un colectiv de elevi cu nivel de pregătire diferit, așadar se poate aplica la clase incluzive.
În ceea ce privește literatura de specialitate, sunt menționate: Cerghit, I. (2008). Metode de învățământ (ediția a V-a). Învățământul modern, actual vizează existența unei instrucții și a unei educații flexibile în scopul asigurării dezvoltării capacităților și a aptitudinilor fiecărui elev, ținându-se cont de propriile posibilități. Este important ca fiecare cadru didactic să-și organizeze procesul de predare-învățare-evaluare în așa fel încât elevul să fie în centrul demersului didactic, oferindu-i calea spre interiorizare a unor mijloace proprii de însușire a cunoștințelor, de aplicare în practică în mod constant și creator. Instruirea diferenţiată reprezintă desfăşurarea procesului de predare-învăţare-evaluare pe baza unor strategii didactice adaptate la posibilitățile diferite ale elevilor, la capacitățile lor de înţelegere şi de lucru proprii unor grupuri de elevi sau chiar fiecărui elev în parte. (Radu I. Instruirea diferențiată nu este o problemă nouă, diferă doar modul de abordare, preocupările în acest sens fiind mult mai numeroase. Promovarea unei acțiuni complexe de asistență a copilului, fie medicală, fie socială, fie psihopedagogică are ca scop individualizarea elevilor și implicit a activităților desfășurate cu fiecare dintre ei. În conceperea demersului didactic, profesorul trebuie să aibă în vedere faptul că elevii sunt diferiți fie din punctul de vedere al aptitudinilor, fie al ritmului de învățare, fie al gradului de înţelegere a fenomenelor, fie al capacităţii de învăţare, fie al motivaţiei. Diferențierea procesului didactic înseamnă diversificarea metodelor şi tehnicilor de instruire și se poate realiza în mai multe moduri. Poate fi aprofundată înţelegerea subiectului prin investigarea acestuia din perspective multiple. d) pregătirea individuală sub diverse forme: consultaţii, discuţii, meditaţii, autoinstruire, care permit elevului o exprimare liberă, fără presiunea clasei, a colectivului de elevi din care face parte. (Radu I. În tratarea diferențiată, trebuie să se pornească de la ce ştie elevul, ce e capabil să facă cu abilitățile pe care le are, fiind recomandată evitarea punctelor slabe ale elevilor. 1. Radu, I.T. (1978). Învăţământul diferenţiat. Concepţii şi strategii.
Aceste texte fundamentale susțin o practică didactică flexibilă, care pleacă de la resursele elevului și urmărește să ofere multiple piste pentru dezvoltarea neurală și cognitivă în cadrul unei clase diverse. Aplicarea practică a diferențierii poate include teme cu graduri diferite de dificultate, materiale adaptate, lucru în grupuri omogene sau eterogene, proiecte, și utilizarea tehnicilor TIC pentru personalizare.
Zona de Dezvoltare Proximală (ZPD)
Elemente practice pentru implementare în clasă
- Planificarea: definirea obiectivelor pentru întreaga clasă și pentru grupuri/eleve individuale, cu nivele de dificultate diferite.
- Materiale adaptate: texte simplificate sau combinate cu texte complexe pentru a acoperi diferite stiluri de învățare.
- Grupo intercalat: alternarea activităților în grupuri omogene/eterogene pentru stimularea colaborării.
- Evaluare variabilă: utilizarea portofoliilor, testelor cu grade diferite de dificultate și autoevaluării pentru a surprinde progresul real.
- Sprijinul teacher-ului: scaffolding progresiv adaptat nevoilor fiecărui elev, cu retragere treptată pe măsură ce independența crește.
| Aspect | Descriere | Metode |
|---|---|---|
| Individualizare | Adaptarea procesului educațional la caracteristicile unice ale fiecărui elev | planificare personalizată, materiale adaptate |
| Diferentiere | Adaptarea metodei, conținutului și evaluării pentru grupuri cu caracteristici similare | grupuri omogene/eterogene, proiecte |
| Zona proximei dezvoltări | distanta dintre ceea ce poate realiza elevul singur și cu sprijin | scaffolding, tutorat între colegi |
tags: #diferentierea #sarcinilor #gradi