Orientul antic a reprezentat o regiune cuprinsă între nord-estul Africii, estul Mării Mediterane și țărmurile Oceanului Indian și Pacific.
Factorii geografici de care a depins viața popoarelor din Orientul antic au fost clima și resursele de apă.
Zonele din Orientul antic unde au apărut primele așezări stabile au fost cele cu climă blândă și cursuri de apă.
Evoluția politică a primelor așezări stabile din Orientul antic a fost îndreptată spre apariția statelor.
Locuințele din așezările din Orientul antic erau: colibe sau corturi și case din cărămizi uscate la soare.
Interiorul unei case orientale antice era compus din mai multe camere mobilate, avea vase din sticlă colorată și covoare.
Hrana egiptenilor antici consta în pâine, legume (varză, castravete, linte, ceapă), fructe (curmale, stafide, rodii), pește, carne de pasăre, lapte, brânză, iar băutura favorită era berea.
În familia orientală antică bărbatul era capul familiei; femeile (mamele) își educau copiii în ”primii 7 ani„, apoi tații se ocupau de pregătirea lor (ex. îi învățau o meserie); la sumerieni căsătoria era legalizată prin acte.
Primele orașe din Orientul antic au apărut în Mesopotamia.
Mesopotamia este o denumire de origine greacă, însemnând ”țara dintre râuri (fluvii)” și era localizată între fluviile Tigru și Eufrat.
Dintre orașele (centrele politice și religioase) din Mesopotamia menționăm Uruk, Nippur (* aflate în sudul acestei regiuni) etc.
Marile orașe din Imperiul persan, Asiria și Regatul evreilor erau Persepolis, Ninive și Ierusalim.
Un oraș oriental antic era înconjurat de ziduri din piatră sau lut bătătorit, cu sistem de canalizare, palate, temple, biblioteci, străzi înguste.
În satele orientale antice locuitorii erau țărani și meșteșugari.
Ocupațiile (viața economică) a popoarelor din Orientul antic erau: agricultura (cultivarea cerealelor/grâu, orz), grădinăritul, pomicultura, creșterea animalelor (oi, capre, vite etc), evident și meșteșugurile și comerțul.
Elementele tehnice (unelte, construcții) de care beneficia agricultura în Orientul antic erau plugul tras de animale (ex. boi), diguri și canale de irigație.
Popoarele orientale antice au construit diguri și canale de irigație din două motive: digurile opreau revărsarea apelor peste terenurile agricole, iar canalele de irigație ajutau la udarea semănăturilor și la obținerea unor recolte bogate.
Cea mai bogată regiune agricolă din Orientul antic se numea ”Semiluna fertilă „(”Cornul abundenței„) și se numea așa, datorită formei sale de ”semilună ” sau ”corn „.
”Semiluna fertilă ” era localizată în regiunea care în antichitate corespundea teritoriului Mesopotamiei, Feniciei și Egiptului.
”Semiluna fertilă ” era considerată ”leagănul civilizației „.
În Orientul antic societatea era împărțită în 3 categorii sociale: aristocrația (cei bogați/conducători politici, șefi militari, marii preoți și negustorii bogați), poporul liber (agricultori, păstori, meșteșugari, mici negustori) și sclavi (persoane lipsite de libertate).
Sclavii proveneau din prizonieri de război, din naștere, din datoriile pe care nu le puteau plăti.
Să fii sclav însemna să fii supus unui stăpân (persoană particulară/aristocrat, preot, rege) pentru care munceai.
Sclavii munceau, de regulă, la ridicarea unor construcții grandioase (palate, temple, ziduri de apărare etc), în agricultură și în gospodăria stăpânului lor.
Cauzele apariției religiei în lumea antică au fost legate de teama și de neputința oamenilor în fața fenomenelor naturale (inundații, secetă, cutremure, furtuni, incendii devastatoare) și cosmice (căderi de meteoriți, eclipse de soare) etc.
Religia este definită ca fiind legătura dintre oameni și zei.
Zeii sunt, de regulă, personaje înzestrate cu puteri supranaturale, care au diverse atribuții (creația, ocrotirea, pedepsirea oamenilor pentru greșelile/păcatele săvârșite etc) care vin din ceruri sau care ”locuiesc ” pe vârful muntelui sau sub pământ, animale cărora li se atribuie puteri deosebite (ex. Anubis, zeul cu cap de câine/șacal/ din Egiptul antic) sau chiar Soarele (considerat ca fiind zeul care dă lumină, căldură /ex. Ra sau Amon-Ra în Egiptul antic).
În Orientul antic au apărut religii (credințe religioase) politeiste, monoteiste etc.
Religia politeistă (politeismul)înseamnă credința în mai mulți zei fiecăruia dintre aceștia corespunzându-i un domeniu (ex. războiul, dragostea, crearea lumii etc).
Religia monoteistă (monoteismul) înseamnă credința într-un singur zeu, stăpân al cerurilor și al Pământului (ex. evreii credeau/cred/ în Yahweh/Dumnezeu).
Printre religiile și creatorii de religii din Orientul antic menționăm: buddhismul, confucianismul, daoismul (taoismul), dualismul etc întemeiate de Siddharta Gautama (Buddha/”Iluminatul „), Confucius (Kong Fu Zi), Lao Zi, Zoroastru (Zarathustra) etc.
În Orientul antic ceremoniile religioase se desfășurau în temple (construcții destinate slujbelor religioase).
Cornul abundenței (denumită în unele manuale și Semiluna Fertilă, sau în alte limbi Creșcentul Fertil) este o regiune fertilă din orientul apropiat, are formă de semilună și un climat relativ umed, delimitată de climatul secetos al Deșertului Sirian la sud și de ținutul muntos din Anatolia la nord.
A fost creată de inundațiile râurilor Eufrat, Tigru și Nil.
Regiunea este considerată „leagănul civilizației”, având în vedere dezvoltarea primelor civilizații umane și este locul nașterii scrisului și roții.
Cornul abundenței este o arie cu teren relativ fertil care probabil avea în trecut un climat mai productiv din punct de vedere agricol decât în prezent.
Regiunea se întinde de la Babilonia și Elamul adiacent (provincia sud-vestică Persia, numită și Susiana) urcă pe Tigru și Eufrat până în Asiria.
De la Munții Zagros, la est de Asiria, continuă spre vest prin Siria până în Marea Mediterană și se extinde spre sudul Levantului.
Chiar dacă importanța cursurilor de apă în dezvoltarea civilizației din cornul abundenței era majoră, acestea nu au fost singurii factori ai precocității zonei.
Regiunea este importantă ca fiind podul dintre Africa și Eurasia.
Rolul de punte a permis cornului abundenței să rețină o mai mare biodiversitate decât Europa sau Africa de Nord, unde schimbările climatice din timpul Erei glaciare au condus la extincții repetate, prin faptul că ecosistemele au devenit tot mai restrânse lângă apele Mării Mediterane.
Cornul abundenței avea un climat diversificat, iar multiplele schimbări climatice au încurajat evoluția mai multor plante anuale, care produc mai multe semințe hrănitoare decât plantele perene.
În același timp, varietatea de forme geografice a dat naștere multor specii de plante comestibile datorate experimentelor în cultivarea primitivă.
În Egipt, dezvoltarea uneia din primele civilizaţii ale istoriei s-a datorat exclusiv Nilului, fară de care această regiune ar fi un deşert.
Încă din vremuri foarte vechi, populaţiile de aici au ştiut să profite de avantajele revărsărilor fluviului, care, după ce se retrăgea, spre sfârşitul verii, lăsa în vechea lui albie terenuri bogate în mâl, un fertilizator natural care făcea posibilă o a doua recoltă, toamna.
Primele comunităţi s-au organizat în două regate: cel al Egiptului de Sus, în partea din amonte a fluviului, şi cel al Egiptului de Jos, care ocupa delta.
În Egiptul de Sus, favorizat de contactul cu alte populaţii prin schimburi comerciale, s-au dezvoltat ocupaţiile artizanale, printre care ţesătoria, prelucrarea fibrelor vegetale, sticlăria şi metalurgia.
În Egiptul de Jos, condiţionat mai mult de revărsările Nilului, s-au dezvoltat, cu precădere, agricultura şi activităţile colaterale.
Prima civilizaţie care s-a dezvoltat în Mesopotamia a fost a sumerienilor, o populaţie de origine necunoscută (în orice caz, nesemită) stabilită între Tigru şi Eufrat pe la 3000 î.Hr.
Babilonul, unul dintre aceste oraşe-stat, a reuşit în 1750 î.Hr., sub conducerea regelui Hammurabi, să cucerească un vast teritoriu şi s-a constituit în primul imperiu din zona mesopotamiană.
Cu această ocazie, regele a cerut inscripţionarea, cu litere cuneiforme, pe un monolit (astăzi la muzeul Luvru din Paris), a celor 282 de legi de drept public şi privat care reglementau viaţa imperiului.
După moartea lui Hammurabi, în această zonă au venit alte populaţii, până când una din cele coborâte din munţii din nord s-a impus în faţa celorlalte: asirienii, războinici feroce care au cucerit Mesopotamia şi au ridicat un nou imperiu.
De la sfârşitul mileniului III, s-au stabilit în Anatolia (Turcia de azi) hitiţii, o populaţie indo-europeană capabilă să prelucreze fierul şi fiind astfel dotată cu arme mult mai rezistente decât cele din bronz ale celorlalte armate ale timpului.
Mai mult, hitiţii foloseau în bătălie şi caii înhămaţi la care de luptă cu roţi cu spiţe care, datorită manevrabilităţii lor, semănau teroare printre duşmani.
Întreaga istorie a civilizațiilor antice | Documentar
Ocupația (activitatea) de bază a popoarelor din Orientul antic era agricultura (practicată) pe văile marilor fluvii.
Alături de agricultură, în Orientul antic se practicau: creșterea animalelor, grădinăritul, pomicultura, meșteșugurile, comerțul.
Societatea orientală antică era compusă din aristocrație, poporul liber și sclavi.
Marile orașe orientale antice aveau ziduri de apărare, temple, palate, unele chiar și biblioteci și, de regulă, străzi înguste.
tags: #doua #cursuri #de #apa #din #semiluna