Pentru europenii din Evul Mediu, Diavolul era o prezenţă foarte reală în lumea din jur. Era întipărită ideea existenţei Iadului, locul de veci al sufletelor celor păcătoşi şi, de asemenea, Diavolul avea rolul de a popula acest loc, ispitind oamenii la comiterea păcatelor. Cel puţin în poveşti şi legende, sfinţii şi oamenii obişnuiţi rezistau tentaţiilor. Aşadar, este de la sine înţeles că oamenii au încercat să elaboreze strategii prin care să facă faţă ispitelor.
În localitatea engleză Marston Moretaine, există o piatră pe care localnicii o numesc piatra Diavolului. Biserica satului are o formă ciudată, cu turnul fiind puţin îndepărtat de restul clădirii. Motivul este pentru că (sic) Diavolul, pentru motive necunoscute, a încercat să ia turnul. Fiind prea greu, a renunţat şi l-a lăsat în locaţia curentă. Nefericit că acest eveniment i-a stricat ziua, a dorit să se răzbune. Răzbunarea a venit în forma a trei băieţi care se jucau capra. Băieţii sărau peste o piatră, chiar aceea care va deveni piatra Diavolului. I-a provocat pe băieţi să sară peste el atunci când stătea pe piatră.
Pe partea cealaltă a Diavolului era o gaură în pământ care ducea direct în Iad. Sfântul Anton a avut părinţi bogaţi, dar a decis să renunţe la moştenire şi să se retragă în deşert pentru a trăi o viaţă de pustnic. Diavolul nu era decis să-l lase pe Sfânt. Diavolul a încercat să-l „îmbolnăvească” pe viitorul sfânt cu lene, plictiseală şi imagini tentante cu femei. Anton s-a luptat cu acestea prin rugăciuni şi mai intense. Sf. Anton a fost salvat de un prieten şi s-a însănăţit, apoi s-a izolat din nou. Văzând că ameninţările fizice nu funcţionează, Diavolul a trimis legiuni de bestii sălbatice pentru a-l aduce înapoi pe Sf. Anton în oraş.
Poveştile au ţinut întotdeauna să arate că un pact cu Diavolul este întotdeauna o idee neinspirată. Se pare că magicianul O’Kent a avut multe pacturi cu Diavolul. Într-o astfel de aventură, a oferit Diavolului o parte dintr-o turmă de porci. Au decis să împartă porcii în funcţie de coadă. Într-o altă poveste, Diavolul a dorit jumătate din recolta de grâu a lui O’Kent. Acesta a plătit datoria cu jumătatea de jos a grâului, lăsând grânele pentru el. Furios, Diavolul a cerut ca la anul să îi fie dată jumătatea de sus.
După ani în care a fost învins, Diavolul a jurat să-l ia pe Jack în Iad, „chiar dacă era îngropat înăuntrul sau în afara bisericii”. Cavalerul era în special devotat venerării lui Sf. Toma. Gerard nu ar refuza pe nimeni care ar fi venit la uşa lui şi ar cere un favor în numele sfântului. În ciuda pietăţii lui Gerard, Dumnezeu i-a permis Diavolului să se joace cu cavalerul. Diavolul a ajuns la uşa lui Gerard în forma unui cerşetor şi a cerut o pelerină în numele Sf. Toma. Gerard i-a oferit chiar haina lui foarte scumpă. Diavolul şi haina sa au dispărut, iar soţia lui l-a certat că şi-a dat haina scumpă unui cerşetor.
Sf. Benedict era un om bogat care a renunţat la avere pentru a urma o viaţă religioasă. Prima încercare a fost de a-l vizita pe Benedict în forma unei păsări care ar zbura foarte aproape de faţa lui. Următoarea încercare a fost mai subtilă. A luat forma unei femei frumoase de care Benedict a fost atras multă vreme. Totuşi, şi-a salvat sufletul când a intrat într-un tufiş cu spini şi s-a rostogolit pentru „a-şi potoli carnea”.
Strategia a funcţionat, iar Sf. Ecaterina este recunoscută la catolici ca fiind un sfânt important în formarea teologiei Bisericii Catolice. Diavolul era hotărât să nu o lase pe Ecaterina să devină sfântă. A copleşit-o cu halucinaţii carnale care durau zile întregi. În tot acest timp, nu putea comunica cu Dumnezeu. Experienţele sale au dus la o comunicare mai bună cu Dumnezeu, iar într-una dintre ele, Dumnezeu i-a explicat de ce îl lasă pe Diavol să ispitească oamenii: „l-am lăsat să-mi ispitească şi să-mi necăjească făpturile, nu pentru a fi cucerite, ci pentru a cuceri, dovedindu-şi virtutea”.
Bisericile medievale sunt deseori decorate cu picturi pentru a-i ajuta pe cei ce nu înţeleg latina să urmeze totuşi învăţăturile creştine. O temă des întâlnită este cea a Judecăţii de Apoi. Un om care a trăit din sculptură şi pictură a ajuns la o mănăstire din Auxerre din Franţa. Apoi, a dorit să ilustreze Iadul. Aici, l-a desenat pe Diavol în cel mai urât mod care îi permitea imaginaţia. Diavolul a fost deranjat de imagine şi a apărut călugărului. A sugerat că acesta şi-a stricat toată munca prin desenarea a ceva atât de urât. Călugărul a refuzat, iar Diavolul l-a făcut să cadă de pe scara care se afla.
Sf. Wolfgang a decis să construiască o biserică. Pentru a decide unde să o construiască, a urcat pe un munte, a aruncat un topor şi s-a uitat unde a aterizat. Astfel, a apărut Diavolul pentru a-i oferi sprijin, iar preţul era sufletul primei fiinţe care va intra în biserică. Deşi biserica arăta frumos, localnicii şi-au dat seama că a fost realizată de Diavol pentru că niciuna dintre linii nu era dreaptă. Wolfgang a început să se teamă că nu va putea plăti datoria către Diavol. Peste tot în Europa găsim poduri despre care se spune că au fost contruite de Diavol. Diavolul este de acord, dar preţul este sufletul primei fiinţe care traversează construcţia.
Sfântul Dunstan a fost unul dintre consilierii regilor anglo-saxoni din Anglia, dar a fost acuzat de vrăjitorie şi alungat de la curte. A trecut la viaţa de pustinic şi se întreţinea prin cântatul la harpă şi munca de fierar. Într-o zi în care Dunstan lucra la fierărie, Diavolul a luat forma unei femei tinere şi a dansat pentru a-l ispiti de Dunstan. Acesta a ignorat-o şi şi-a continuat munca.
GALERIE FOTO. Biblia Diavolului, cea mai mare şi mai enigmatică scriere din Evul Mediu, fascinează chiar şi astăzi. Giovanni Papini, frapant, paradoxal, instabil, unul dintre ultimele spirite enciclopedice de sorginte renascentistă, s-a impus cu destulă uşurinţă pe scena culturală europeană. A atras atenţia mai ales prin textele sale revoltate, unele autobiografice, aşa cum e cazul acelui Un uomo finito, roman apărut în 1912.
A fost, fără doar şi poate, un copil răsfăţat al culturii europene antebelice şi interbelice, dar, asemenea oricărui copil răsfăţat, nu s-a ferit de laudele seci şi a tratat lucrurile vremii sale cu o oarecare superficialitate, căci altfel nu poate fi explicată simpatia lui pentru regimul Mussolinian. Mai întîi, duşman al tradiţionalismului, Papini a aderat la mişcarea futuristă. Apoi, dintr-un critic înfocat al creştinismului, Papini se converteşte, în 1920, la catolicism. În 1921, ca rezultat al convertirii, publică Storia di Cristo, carte tradusă în 1923 în engleză, formă sub care devine un adevărat bestseller.
În 1931, Papini cunoaşte din nou succesul, de data asta cu un roman satiric, Gog. După terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial însă, Papini a fost marginalizat, perioada sa de glorie părea să fi apus. Mai mult, aproape orbise, iar boala îi paralizase mîinile şi vocea. Cu toate acestea, a reuşit să mai surprindă încă o dată printr-o carte altfel, e vorba de Il diavolo (Diavolul). În cele paisprezece capitole ale cărţii, Papini propune o schiţă pentru o viitoare diabologie - „pentru acea viitoare Summa Diabologica pe care, într-un secol sau altul, un nou Sfînt Toma va trebui să o scrie“ -, domeniu care nu are nimic de-a face cu demonologia, cu studiul feluriţilor demoni. Dimpotrivă, îl are în centru pe însuşi Satana (în greacă Diavolul, adică Acuzatorul, Calomniatorul), motivele căderii sale şi posibila sa mîntuire, posibilitate cu iz gnostic care constituie, de altfel, motivul principal al demersului cărţii din 1953: „…Diabologia lasă intenţionat deoparte toate curiozităţile romaneşti sau romanţate cu privire la artele magice şi la obsesiile satanice, îndreptîndu-şi atenţia asupra teribilului protagonist pe care Dumnezeu l-a azvârlit din cer pe pămînt. Diabologia se deosebeşte de Demonologie deoarece, în acea înspăimîntătoare dramă care este viaţa omului, îşi propune să-l cunoască în profunzime pe unul dintre Autorii dramei, şi nu acţiunile figuranţilor care îi sînt subordonaţi“.
Întrebări incomode şi răspunsuri şi mai incomode îl fac pe cititor să reconsidere problema Răului, să privească, cumva empatic, din perspectiva Diavolului, această primă dramă din istoria Creaţiei - căderea îngerului celui mai iubit de Dumnezeu -, dramă prin care, mai apoi, a trecut şi omul. Poate şi numai din acest motiv, problema Răului ar trebui reconsiderată. Diabologia are la bază, în cazul lui Papini, tocmai această credinţă, deşi, avertizează Papini, Il diavolo „nu este şi nu se vrea o apărare sau o apologie a Satanei“: „Pînă astăzi, Satana a fost fie urît, insultat şi blestemat, fie imitat, ridicat în slăvi şi adorat. În schimb, această carte îşi propune un scop complet diferit şi nou: acela de a-i face pe creştini să-l înţeleagă creştineşte“.
Scopul lui Papini pare, la o primă vedere, utopic şi, mai ales, eretic. Încă din primele pagini ale primului capitol, autorul nu ezită să surprindă prin afirmaţii şi întrebări care forţează limitele dogmei creştine: „Cristos i-a iubit pe oameni, şi pe cei răzvrătiţi, şi pe cei corupţi, şi pe cei cruzi, pînă într-acolo încât a luat asupra lui toate păcatele noastre, pînă într-acolo încât a murit pentru noi de o moarte infamă. Oare nu cumva El a vrut să ne elibereze din robia Demonului şi în speranţa că oamenii, la rîndul lor, îl vor putea elibera pe Demon de osînda sa?“
În stabilirea vinei Satanei - unul dintre punctele Diabologiei, aşa cum apare ea schiţată de autor -, Papini ia în considerare mai multe cauze. Una dintre ele este invidia faţă de om. Satana nu a vrut să fie egalul lui Dumnezeu, ci l-a invidiat pe om, creatură fragilă, dar atît de iubită de Creator. A se opune lui Dumnezeu, crede Papini, ar fi fost un sacrilegiu şi o nebunie, dar gelozia faţă de om este un păcat „mai natural şi mai verosimil“. Lucrarea lui Papini despre diavol porneşte de la ideea că Satana ar fi dorit să fie Mântuitorul, nu Dumnezeu însuşi, iar această perspectivă este condimentată de discuţii despre liberul arbitru.
Diavolul nu este doar o figură din mituri; Duquesne marchează o abordare sociologică a răului în istorie. Jacques Duquesne, în Le Diable, omitând orice apologetică, susţine că „Răul e peste tot. Sub nume diferite. Schimbîndu-se odată cu lumea, inventînd noi metode, folosind noi mijloace“. Studiul său porneşte de la întrebarea: „Cum pot zeii - sau Dumnezeu - să tolereze Răul?“ Diavolul, numit Lucifer sau Satana, este centrul acestei analize, iar istoria sa, crede Duquesne, „spune multe, ne ajută să înţelegem“ chipurile sub care maleficul s-a manifestat în istoria omenirii, chipuri felurite, dar la fel de odioase.
În secolul al XX-lea, Diavolul îşi regăseşte relevanţa prin interpretări psihologice şi filosofice. Freud vede lupta dintre Bine şi Rău ca fiind în conştiinţa omului; religia e văzută ca o „nevroze obsesionale“. În această ordine de idei, Diavolul capătă tot mai multă flexibilitate în reprezentări. Totuşi, finalul lucrării lui Duquesne synthesizează: răul este un atribut al libertăţii fiinţei umane. Ai - adică - libertatea de a face rău sau bine. Restul e poveste. Sau, cum spune Duquesne: „A trece responsabilitatea în cîrca unui diavol e prea uşor, e pueril“.
În analiza detaliată a tradiţiei, volumul Papini demonstrează că diavolul are o istorie bogată în cultura europeană: de la luptele teologice despre natura răului, la reprezentările picturale ale iadului, până la idei despre mântuire, iertare şi scopul existenţei diavolice. Acest memorial al disputelor despre bine şi rău a modelat înţelegerea umană a moralităţii în diferite epoci.
În opera contemporană, dezbaterile continuă: Diavolul rămâne figura-cheie prin prisma căderii, a ispitei şi a salvării. În înţelegerea modernă, el poate fi văzut ca o proiecţie a fricilor şi dorinţelor umane, dar şi ca test al credinţei, al milei divine şi al libertăţii fiinţei. De aceea, povestea femeii însărcinate cu diavolul, în variantă populară sau menţionată în tradiţii orale, devine un avertisment despre tentaţii, judecăţi şi consecinţe morale.
Care era mancarea românilor din Evul Mediu? Dar a Dacilor?
În concluzie, originea povestilor despre Diavol şi modo cum apar în legendele locale reflectă o încercare colectivă de a înţelege răul, ispitirile şi mântuirea în contextul credinţelor creştine, filosofice şi sociale ale Epocii. Din Marston Moretaine până la templele din Auxerre sau la ideile lui Papini şi Duquesne, această temă a răului rămâne una dintre cele mai persistente şi provocatoare din cultura europeană.
tags: #fata #care #era #gravida #cu #diavolu