În acest articol, reflecția critică adoptată capătă puncte de vedere noi, altele decât cele oficiale și se referă la unele opinii filosofice concrete care caracterizează personalitatea și atitudinea conceptuală a lui E. Cioran față de propria ființă și experiențele sale legate de modul său de a fi și de a-și aprecia existența, analiză exprimată și susținută într-o manieră de autoanaliză, autocritică și autodeterminare psihologică.
Observațiile formulate aici sunt rezultatul unei investigații logistice esențiale de tip polemic care vine să dezbată extrem de invers relansarea subiectului E. Cioran față de ceea ce s-a făcut până acum.
Analiza chiar și într-un caz nu reprezintă un atac direct la adresa persoanei și nu aruncă o umbră asupra omului E. Cioran.
„Paroxismul interiorităţii şi a-l trăirii te duce în regiunea unde primejdia este absolută, de oarece existenţa care îşi actualizează în trăire rădăcinile ei cu o consistenţă încordată nu poate decât să se nege pe ea.”
Nu poate existenţa să se nege, când este plină de ea însăşi ce îşi manifestă prin „actualizarea în trăire rădăcinile ei cu o consistenţă încordată.”
Concluzia e că viaţa şi moartea, normalul şi anormalul sunt categorii relative.
Astfel în viaţă stă puterea vieţii, aşa cum în moarte stă puterea morţii, la fel cum în orice lucru sau absenţă stă adevărul lor.
Fiinţa umană este o realitate venită din absolut; Ea nu poate percepe absolutul decât tot ca o relativitate, pentru că fiinţa singură face parte din ea.
Din acest motiv spiritul devine pentru ea o tortură.
„Oricât m-aş fi războit eu în această lume şi oricât m-aş fi separat de ea, distanţa dintre mine şi ea n-a făcut decât să mi-o facă mai accesibilă.”
„Finalitatea transcendentară care să arate înspre ce evoluează lumea şi la ce ajunge procesul universal„ este Dumnezeu şi Legea Sa.
Oare nu reprezintă trăirea încântării concomitent cu trăirea tristeţii vieţii dovada relativităţii ei?
Ce poate fi mai apocaliptic decât faptul că exist eu dovedeşte că lumea n-are niciun sens.
Cu toate acestea, oricât nu şi-ar crede de apocaliptică E. Cioran căderea din existenţă, el totuşi cu toată fiinţa nu şi-a dorit-o.
A vrea să mori este căutarea absolutului în relativitatea vieţii, relativitate care îl face pe om tot atunci să regrete ceea ce-şi doreşte.
Se naşte întrebarea: când este filozoful sincer, când îşi doreşte moartea, sau când regretă ceea ce-şi doreşte?
Oricât nu şi-ar dori-o instinctul vieţii este mai puternic, pentru că el l-a ferit să facă măcar un pas care să-l apropie de moarte în mod violent.
Şi dacă n-a făcut-o, atunci oare filosofia lui plină de disperare şi scepticism poate fi crezută ca fiind sinceră?
Autorul vede în virtuţile vieţii neajunsurile ei.
Prin ce se are viaţa ca atare?
Prin ceea ce crede el că o nimiceşte.
Hedonismul pesimist al lui Cioran se află într-o tensiune constantă între dorinţa de viaţă şi tendinţa de a respinge sensul istoriei.
„Faptul că exist eu dovedeşte că lumea nu are niciun sens.”
Există momente când melancolia apare ca o estetică a vieţii, dar pentru Cioran ea are o funcţie structurală în analiză, nu doar ornament.
Melancolia este „o componentă ce caracterizează obligatoriu viaţa”, iar ea este, în viziunea lui, estetică în mod obiectiv.
„Singurătatea melancolicilor are o semnificaţie mult mai puţin adâncă; ea are uneori un caracter estetic.”
„A fi liric înseamnă a nu putea rămâne închis în tine însuți.”
„Concepţia estetică a vieţii elimină tragicul şi antinomiile imanente existenţei.”
Dar cum se poate realiza această eliminare în faţa unei experienţe reale de suferinţă?
„În tragic participarea intensă cu întreg conţinutul fiinţei noastre este atât de hotărâtă, încât fiecare moment este o chestiune de destin.”
„Intenţionalitatea stărilor interioare este un fenomen care explică armonia dintre planuri, precum şi necesitatea prin care ele se cer reciproc.”
„Toate stările extremale sunt derivate ale vieţii prin care se apără de ea însăşi.”
„Transcenderea limitelor din stările negative are cu totul alt sens, deoarece ea nu pleacă din plenitudine, ci dintr-un gol a-l cărui margini nu sunt demascabile.”
„Sursa melancoliei pleacă deci dintr-o regiune unde viaţa este singură şi problematică.”
Existenţa singuraticilor şi a stărilor lor depresive nu este o evadare din cadrul vieţii, ci una dintre variantele de aflare în acest cadru.
Filozoful vede în melancolie o componentă ce caracterizează obligatoriu viaţa. Mai mult decât atât, el o consideră una estetică.
„Singurătatea, tăcerea, luciditatea, toate exacerbate de insomnia din nopţile lui albe.”
În corespondenţa sa cu părintele Nicolae Steinhardt, acesta îi scrie: „Credinţa ne dă o poziţie strategică avantajoasă: un fel de retragere, de feste Burg unde nimeni și nimic nu poate să pătrundă pentru a produce incertitudine, dezolare și furie.”
„Sinuciderea este o altă obsesie, o temă pe care o dezbate, crezând că în acest mod poți face viața suportabilă.”
„Timpul este de neînlăturat din ecuația ființei umane și devenind dușman în insomnii, lipsa de somn fiind pentru el cea mai mare experiență pe care o poți avea în viață.”
Înduioșător, Cioran continuă: „Să-ți vină să plângi atunci când te gândești la oameni, să iubești totul într-un sentiment de supremă responsabilitate, să te apuce o învăluitoare melancolie când te gândești și la lacrimile ce încă nu le-ai vărsat pentru oameni, iată ce înseamnă a te salva prin iubire, singurul izvor al speranțelor.”
Intervievat de FranÇois Bondy, răspunsul la întrebarea despre iluzii este: „Înseamnă să privești gheața fără să te gândești că este apa.”
„Nu sunt religios, dar nu sunt insensibil faţă de dimensiunea religioasă… Omul care n-a trecut prin religie este un om vid.”
„Nu există salvare prin nebunie, fiindcă nu există om cu presentimentul nebuniei care să nu se teamă de eventualele lucidități într-o asemenea stare.”
Aceste texte urmăresc să ofere o lectură extinsă a sensului fecund în opera lui Cioran, unde viaţa, moartea, timpul şi suferinţa devin izvoare ale reflecţiei despre condiţia umană.
În final, ideea că „viaţa este o realitate absolută în sensul relativităţii sale” sugerează o transgresiune a opoziţiei tradiţionale dintre sens și lipsă de sens, prezentând o viziune în care blazentul pesimism devine, paradoxal, o modalitate de afirmare a ființei.
Pe lângă acestea, studiile critice despre Cioran arată că istoria, religia și suferința pot fi înţelese ca forțe care modelează, mai degrabă decât să distrugă, sensul sau lipsa acestuia în viața individului.
tags: #in #ce #sens #foloseste #cioran #cuvamtul
Postări populare:
- Legume bune pentru brânză în alimentația bebelușului
- Ghid complet: cabinet ginecologic în strada Bradului, Târgu Jiu
- ghid complet despre drepturile și procedurile pentru avort în România
- Ghid detaliat despre Dr Iuliana Ceausu: informatii si specializari
- sfaturi esențiale pentru fotografii de graviditate în studio