Din motive bune sau mai puțin bune, practic nu trece nicio zi fără ca islamul și musulmanii să nu se afle în titlurile știrilor. Este ușor de înțeles de ce mulți non-musulmani - inclusiv sfinții din zilele din urmă - sunt curioși, chiar îngrijorați. Avem ceva în comun cu vecinii noștri musulmani?
Rădăcini istorice și unitate în diversitate
În anul 610 d.H., un comerciant arab de vârstă mijlocie, pe nume Mahomed, a urcat pe dealurile din jurul orașului său natal Mecca pentru a reflecta și a se ruga în legătură cu confuzia religioasă ce-l înconjura. Ulterior, el a spus că a primit o viziune în care a fost chemat să fie profet pentru poporul său. Acest eveniment marchează începutul religiei cunoscute sub numele de islam (iss-LAAM), un cuvânt care înseamnă „supunere” (față de Dumnezeu).
Acolo, rolul lui Mahomed s-a schimbat dramatic. Din a fi doar predicator și om care avertizează, el a devenit legiuitorul, judecătorul și conducătorul politic al unui important oraș arab și, în timp, al Peninsulei Arabice. După moartea lui Mahomed, în anul 632 d.H., cei care-i urmau învățăturile s-au separat în două grupuri principale: Sunnit și Shi‘a.
Cel mai mare grup dintre acestea a ajuns să fie numit Sunnit, care afirmă că urmează sunna sau practica obișnuită a lui Mahomed, fiind relativ flexibil în ceea ce privește succesiunea. Celălalt s-a dezvoltat în jurul ginerelui lui Mahomed, Ali, și este numit shi‘at ‘Ali (Shi‘a).
În pofida unor contradicții, religia islamică a fost mai unită, din punct de vedere religios, decât creștinătatea. Revelațiile revendicate de Mahomed au fost adunate într-o carte numită Coran (din verbul arab qara’a, „a citi” sau „a recita”).
Cartea sfântă, Coranul, și relația cu creștinismul
Coranul este alcătuit din 114 capitole și nu este o povestire despre Mahomed. Creștinii care îl citesc vor găsi teme familiare: despre creația Universului în șapte zile, plasarea lui Adam și a Evei în Grădina Edenului, ispita lui, căderea lor și chemarea profeților ulteriori. Maria, mama lui Isus, este menționată de 34 de ori în Coran, comparativ cu 19 ori în Noul Testament.
O învățătură centrală este tawhid (taw-HEED), doctrina monoteismului: există doar o ființă divină cu totul unică. „El nu naște, nici nu este născut” este o afirmație a Coranului, iar diferența cea mai importantă dintre islam și creștinism este că musulmanii nu cred în divinitatea lui Isus Hristos sau a Duhului Sfânt. Cu toate acestea, Isus este recunoscut ca profet născut dintr-o fecioară și având un rol important în evenimentele din zilele din urmă.
Cinci stâlpi ai islamului și practici fundamentale
În cadrul islamului se evidențiază cinci stâlpi ai credinței și practicilor înscrise în Coran și Sunna. Fiecare musulman este încurajat să-și exprime intenția (niyya) înainte de a îndeplini o obligație religioasă. Iată sinteza acestor obligații:
- Șahada (sha-HAD-ah, „declarație de credință”): „Nu există altă divinitate decât Dumnezeu [Allah] și Mahomed este trimisul lui Dumnezeu”.
- Salat (sa-LAAT, rugăciunea rituală): cinci rugăciuni zilnice, recitând versete din Coran, cu prostrări și contact cu solul. Rugăciunile de vineri la amiază sunt în moschee, conduse de imam.
- Zaķat (za-KAAT, milostenie): donarea a aproximativ 2,5% din averea peste un prag minim, pentru săraci și pentru sprijinul comunității.
- Ramadan: luna postului, în timpul căreia credincioșii se abțin de la mâncare și băutură de la răsărit la apus.
- Hajj (pelerinajul la Mecca): o vizită obligatorie la Mecca pentru cei în stare fizică și financiară, cel puțin o dată în viață.
Jihadul este înțeles diferențiat de juriștii musulmani: unii consideră jihadul militar defensiv, iar alții extind conceptul la acțiuni pentru binele comunității islamice sau folosul umanității.
Shari‘a, fiqh și știința jurisprudenței islamice
Shari‘a este „calea bună” sau legea islamică derivată din Coran, Sunna și hadithuri, precum și din deducții juridice. Fiqh reprezintă jurisprudența islamică, artă de a extrage răspunsuri la problemele vieții cotidiene, de la aspecte private la reglementări sociale și politice.
Conducerea și aplicarea shari‘a depind de contextul politic: există țări cu guvernanțe islamice unde legea este aplicată, iar în alte societăți domnește o pluralitate de practici. Principalele teme includ dreptul religios, dreptul privat, dreptul penal, reglementări matrimoniale, alimentație și vestimentație, în acord cu valorile musulmane.
Islamul în dialog cu creștinismul și cu sfinții din zilele din urmă
Mulți dintre liderii creștini au reflectat pozitiv asupra Islamului, recunoscând învățăturile fundamentale comune: respectul pentru familie, ajutorul acordat celor săraci, și promisiunea unei vieți de responsabilitate etică. O declarație a formațiunilor bisericești din 1978 a surprins aprecierea pentru Mahomed ca lider religios, subliniind lumina plină de înțelepciune pe care o poate cunoaște o lume diversă.
Coranul sugerează un model de conviețuire în pace peste diferențe: „Dacă Dumnezeu ar fi vrut, El ar fi putut să vă facă o singură comunitate. Dar El a vrut să vă testeze în privința lucrurilor pe care vi le-a dat. Așadar concurați unii cu alții în a face fapte bune.”
Încercările contemporane includ clarificarea imaginii Islamului ca pace, nu ca religie a terorii. În literatura vie a comunităților musulmane, termenul Islamism poate desemna o interpretare politică radicală, dar Islamul în sine este o religie monoteistă ce subliniază pacea, supunerea față de Allah și binele comun.
Relația cu familiile și cu nou-născuții în cadrul tradiției islamice
Noul-născuți sunt primiți cu ritualuri specifice: tăierea unui miel în anumite circumstanțe, rașul părului capului și distribuirea unei cantități de argint ca milostenie. Este în mod tradițional frecvent ca tatăl să aleagă numele copilului, iar numele ar trebui să reflecte virtutea și posibilitatea unei vieți bune. Este recomandat numele cu însemnătate pioasă, iar unele reguli interzic numiri asociate cu tirani sau profeți închipuiți.
Circumcizia este de asemenea o practică obișnuită pentru băieți în multe comunități musulmane, iar Kaaba din Mecca este centrul Islamului. Islamul, în forma sa originală, înseamnă pace și supunere față de Allah, iar musulmanii folosesc salutul Salam pentru a dovedi respect și pace în comunitate.
Caracteristici lingvistice ale Islamului
Islamul provine din cuvântul arab SaLaM, adesea interpretat ca „pace” și „supunere”. Allah este termenul consacrat pentru Dumnezeu în credința islamică, iar conceptul tawhid subliniază unicitatea lui Dumnezeu. Nu există o imagine a lui Dumnezeu în Islam, pentru a preveni idolatria. Coranul este văzut ca revelația finală a lui Dumnezeu către omenire, iar Prophetul Mahomed esteînțelep drept „pecetea profeților”.
Concluzie despre semnificația numelui Islamul
Semnificația numelui Islamului este legată de pacea, supunerea față de Dumnezeu și abordarea unei vieți bazate pe valori morale și comunitare. Islamul este o religie bine articulată, cu tradiții bogate, care a influențat cultura, legea și etica în diverse părți ale lumii. În opoziție cu stereotipiile, credincioșii musulmani susțin că pacea și respectul reciproc pot călăuzi conviețuirea în societăți pluraliste, iar dialogul cu ceilalți credințe poate întări responsabilitatea comună față de familie, săraci și comunități.
Cum a fost organizat Coranul? Noul curs: Ordinea cerească
tags: #islamul #pacea #eterna #nou #nascut