Émile Zola (n. 2 aprilie 1840, Paris, Seine, Franța - d. Născut la Paris, fiu al unui inginer italian, Émile Zola și-a petrecut copilăria în Aix-en-Provence și a învățat la Colegiul Bourbon.
La vârsta de 18 ani s-a întors la Paris unde a studiat la Liceul Saint-Louis.
Tinerețea sa a fost marcată de lipsuri materiale severe.
După ce a lucrat ca funcționar la Librăria Hachette, a început să scrie articole periodice de critică artistică, precum și comentarii politice pentru diverse ziare din Paris și Nordul Franței.
Majoritatea romanelor lui Zola sunt parte dintr-un ciclu ce poartă numele Les Rougon-Macquart (Familia Rougon-Macquart).
Având ca scenă cel de-al doilea imperiu francez, seria urmărește, pe parcursul a cinci generații, traseul ereditar al unor fenomene deviante precum violența, alcoolismul și prostituția într-o familie franceză obișnuită, ale cărei ramuri principale sunt cea a respectabililor Rougon și cea a infamilor Macquart.
Zola și-a riscat cariera, libertatea și chiar viața pe 13 ianuarie 1898 când manifestul său J'accuse (Acuz!) a fost publicat pe prima pagină a cotidianului parizian L'Aurore, condus de Ernest Vaughan(d) și Georges Clemenceau.
Articolul, formulat ca o scrisoare deschisă către președintele republicii Félix Faure, acuza guvernul francez de antisemitism și invoca grave erori judiciare în cazul căpitanului evreu Alfred Dreyfus, încarcerat pe nedrept pentru spionaj în Insula Diavolului.
Zola a fost judecat pentru calomnie și condamnat la închisoare, dar a reușit să evite pedeapsa exilându-se în Anglia.
Datorită scriitorului, Afacerea Dreyfus a căpătat în scurt timp o dimensiune națională, împărțind societatea între susținătorii armatei reacționare sau ai bisericii și dreyfusarzii liberali și reformiști.
Pentru cei din urmă, Zola a devenit un far călăuzitor și un simbol al dreptății.
Zola a murit la Paris pe 29 septembrie 1902 din cauza unei intoxicații cu monoxid de carbon cauzat de un coș de fum blocat.
Inamicii săi au fost acuzați de omor fără să se găsească dovezi concrete în acest sens iar în 1953 a fost publicat un articol despre presupusa confesiune a unui coșar care ar fi blocat intenționat coșul pentru a-l asfixia.
În ianuarie 1998, președintele Jacques Chirac a ținut un memorial pentru a onora centenarul manifestului J'accuse.
Émile Zola copil și părinții săi în 1845.
Émile Édouard Charles Antoine Zola s-a născut la 10 rue Saint-Joseph(d) în Paris la data de 2 aprilie 1840 dintr-un tată italian și o mamă franceză.
Este fiul unic al lui François Zola(d),[20] născut în Veneția, și al lui Émilie Aubert(d), din Dourdan.
Tatăl său, inginer al lucrărilor publice, fost ofițer subalterne italian, participă la licitația pentru construcția unui sistem de furnizare a apei potabile de la muntele Sainte-Victoire către Aix-en-Provence.
Obține contractul la 19 aprilie 1843 și se mută cu familia în Aix-en-Provence.
Odată semnată concesiunea în 1844, François Zola creează cu partenerii financiari societatea de apă-canal Zola.
Lucrările încep în 1847, dar François Zola moare în același an ca urmare a unei pneumonii.
După moartea lui François Zola, creditorii acționează în justiție societatea de apă-canal.
În 1851, doamna Aubert pleacă la Paris cu fiul ei pentru a se apăra în fața instanței împotriva lui Jules Migeon(d) și a creditorilor care își dispută societatea.
În 1852, la tribunalul de comerț din Aix-en-Provence, creditorii obțin falimentul societății de apă-canal.
Émilie Aubert, mama lui Émile, complet falită, se ocupă de creșterea orfanului împreuna cu bunica lui, Henriette Aubert.
La școală, în Aix-en-Provence, Émile leagă o strânsă prietenie cu Jean-Baptistin Baille și mai ales cu Paul Cézanne care rămâne prietenul lui apropiat până în 1886.
Din tinerețe, Emile Zola este pasionat de literatură.
Acumulează lecturi și se ambiționează să devină un autor profesionist.
Încă de la vârste fragede consideră că scrisul este adevărata sa vocație.
În clasa a șasea compune deja un roman despre cruciade.[22]
Prietenii lui din copilărie, Paul Cézanne și Jean-Baptistin Baille,[23] sunt și primii săi cititori.
Émile Zola părăsește Aix în 1858 și i se alătură mamei sale la Paris, unde trăiește în condiții modeste, în speranța obținerii succesului.
Instalat la Paris, își completează cultura umanistă citindu-i pe Molière, Montaigne și Shakespeare, dar încă nu pe Balzac care îl va inspira abia mai târziu.
Émile Zola ratează de două ori bacalaureatul în 1859 și abandonează studiile.
Aceste eșecuri îl marchează profund pe tânărul disperat că și-a dezamâgit mama.
Prima iubire a lui Zola se numește Berthe[27], o prostituată de care se îndrăgostește nebunește în timpul iernii 1860-1861.
Prin intermediul ei, încearcă să iasă din rutina cotidiană și să recapete pofta de muncă, dar idealismul său se lovește de realitatea dură a mahalalelor pariziene.
Tinerețea lui Zola este însă frământată și de alte pasiuni.
Lumea picturii îl fascinează pe tânărul scriitor, care se află în contact direct cu mișcarea impresionistă, cu pictorii pe care îi va apăra în mod constant în cronicile din ziar.
Se împrietenește cu Édouard Manet, care îl va reprezenta de mai multe ori în tablourile sale.
Grație lui, Zola face cunoștință cu Stéphane Mallarmé.
Se apropie de asemeni de Camille Pissarro, Auguste Renoir, Alfred Sisley și Johan Barthold Jongkind(d).
Paul Cézanne, amicul din copilărie, deține bineînțeles un loc special.
Pentru decenii întregi, pictorul și scriitorul se întâlnesc, mențin o bogată corespondență și chiar se ajută financiar.
Cu timpul însă, și mai ales după publicarea romanului Opera, lucrare în care artistul plastic crede că se recunoaște în personajul Claude Lantier, un pictor ratat, amiciția lor se stinge.
După eșecul de la bacalaureat, Émile Zola înfruntă piața muncii fără nicio calificare și intră ca angajat la birourile vamale în aprilie 1860.
Nesatisfăcut, demisionează după două luni și rămâne o lungă perioadă fără slujbă, demoralizat și cu grave dificultăți financiare, până când reușește să intre în contact cu Louis Hachette(d), care îl angajează ca funcționar în librăria sa la data de 1 martie 1862.
Devine naturalizat francez la data de 31 octombrie 1862.
La librăria Hachette, este marcat profund de ideologia pozitivistă și anticlericală și descoperă toate tehnicile producerii și comercializării cărților.
La sfârșitul anului 1864, Zola face cunoștință cu Éléonore-Alexandrine Meley(d), viitoarea sa soție, care se autointitulează și Gabrielle.
Acest prenume ar fi fost al fiicei sale naturale, pe care a fost forțată la șaptespreceze ani să o abandoneze Asistenței publice.
Nu se cunoaște originea legăturii dintre Zola și Alexandrine Meley.
Poate că această legătură a fost datorată hazardului, deoarece locuințele amândora se aflau pe colina pariziană Montagne Sainte-Geneviève.[30]
Există zvonuri ale unei relații prealabile între Alexandrine și Paul Cézanne.
Alexandrine ar fi putut fi model pentru grupul de pictori pe care îl frecventa Zola.
Începând cu 1863, Zola colaborează episodic, apoi regulat după 1866, la rubricile de critică literară și artistică ale diferitelor ziare.
Cotidienele îi îngăduie tânărului autor să își publice textele rapid și astfel să își demonstreze publicului larg calitățile de scriitor.
Émile Zola are o prezență mai răsunătoare în ziarele din nordul Franței precum Le Journal populaire de Lille și L'Écho du Nord,[33] ziare care se opun vehement Celui de-al Doilea Imperiu.
Se folosește cu succes de cunoștințele sale legate de lumea literar-artistică pentru a întocmi articole de critică.
Începând cu 1866, la 26 de ani, ține două cronici în ziarul Evenimentul (L'Événement(d)).
La L'Illustration trimite două povestiri care se bucură de un oarecare succes.
În afară de critică (literară, artistică sau dramatică), Zola publică în presă sute de povestiri precum și toate romanele sale (sub formă de roman-foileton).
Practică un jurnalism polemic, în care nu ezită să-și devoaleze ura, dar și preferințele sau pozițiile sale estetice și politice.
Își cântărește perfect intervențiile jurnalistice, utilizând presa ca pe un instrument de promovare a operei sale literare.
În anul 1865, Zola își părăsește mama și se mută cu soția în cartierul Batignolles, pe partea dreaptă a Senei, în apropiere de Montmartre, sectorul unde se situează principalele organe de presă.
Liberalizarea presei în 1868 îi permite să participe activ la dezvoltarea ei.
Cu ajutorul prietenilor lui Manet, Zola contribuie la noul ziar hebdomadar republican La Tribune(d), unde își pune în practică talentul de polemist prin creațiile sale de satiră fină antiimperială.
Atacurile sale cele mai acide îndreptate împotriva celui de-al Doilea Imperiu sunt publicate însă în La Cloche.
Ridiculizează o Cameră fricoasă, reacționară, „manipulată admirabil de Thiers”.[38]
De-a lungul unui an[39], produce mai mult de două sute cincizeci de cronici parlamentare.
Acestea îi permit să se facă cunoscut în lumea politică și în același timp să construiască prietenii solide (și intimități).
Colecționează de asemenea o mulțime de detalii pentru romanele sale care vor veni.[40]
Intervențiile sale publicistice sunt însă puțin riscante.
Zola rămâne cu precauție departe de lumea politică, față de care se comportă cu reticență, măsură și răceală.
Activismul politic nu îl interesează și nu candidează niciodată la alegeri.
Știe că este, mai presus de orice, un scriitor și are o atitudine rebelă.[42]
Se comportă ca un gânditor liber și un moralist independent, ceea ce îi aduce statutul de liberal moderat.
Se opune ferm ordinii morale, în special prin romanul Cucerirea orașului Plassans (La Conquête de Plassans), interzis la vânzare în gări de către comisia de colportaj [43][44], și prin Greșeala abatelui Mouret (La Faute de l'abbé Mouret), un atac împotriva dogmei castității, consolidată atunci de Biserică prin taina căsătoriei[45].
De asemenea, Zola ia apărarea comunarzilor grațiați prin legea amnistiei, evocându-i pe paria Revoluției din 1848 în Pântecele Parisului (Le Ventre de Paris) și îl susține în special pe Jules Vallès(d), pentru ca acesta să își poată publica propriile texte.
Pe plan personal, căsătoria cu Alexandrine este celebrată într-un final la data de 31 mai 1870 la primăria arondismentului al XVII-lea,[46] în ajunul conflictului franco-prusac.
Alexandrine reprezintă un sprijin indispensabil în timpul numeroaselor momente de incertitudine ale scriitorului.
Zola nu a fost mobilizat în 1870.
Ar fi putut să intre în Garda Națională, dar miopia sa și statutul său de susținător principal al familiei (îndeosebi al mamei sale) l-au eliberat de această sarcină.[47]
Urmărește decăderea celui de-al Doilea Imperiu cu ironie, dar nu este prezent în Paris în timpul Săptămânii Sângeroase(d).
Cu toate acestea știm că, fără să susțină spiritul Comunei din Paris, despre care relatează în presă cu moderație, nu s-a asociat nici cu Flaubert, Goncourt sau Daudet, când cei trei și-au exprimat satisfacția odată cu reprimarea violentă a Comunei.[48]
La 3 iunie 1871, în Sémaphore de Marseille, Zola scrie, referitor la oamenii din Paris: „Baia de sânge pe care tocmai au făcut-o a fost probabil o oribilă necesitate pentru a-i vindeca de unele frisoane. Îi veți vedea de acum crescând în înțelepciune și splendorе.”[49]
La momentul instaurării Republicii, Zola a încercat să obțină numirea ca sub-prefect în Aix-en-Provence [50] și la Castelsarrasin.
În ciuda unei călătorii la Bordeaux, locul de refugiu al guvernului, are parte de un eșec.
Émile Zola este un om eminamente social, multiplicându-și amicițiile de toate tipurile și din toate mediile, dar evitând în același timp mondanitatea.
Pasionat în general de viața tuturor semenilor lui, scriitorul privilegiază totuși prieteniile artistice și literare și le evită pe cele politice.
Din 1868, grație muncii jurnalistice, se asociază cu frații Goncourt, Edmond și Jules.
Mai târziu, în 1871, îl întâlnește pe Gustave Flaubert, care îl prezintă pe Zola lui Alphonse Daudet și Ivan Turgheniev cu ocazia reuniunilor duminicale.
Zola se apropie de asemeni de scriitori tineri ca Guy de Maupassant, Paul Alexis(d), Joris-Karl Huysmans, Léon Hennique(d) și Henri Céard(d) care devin fidelii seratelor din Médan, aproape de Poissy, unde romancierul deține o mică casă la țară(d), achiziționată în 1878.
Acest „grup de șase” se află la originea volumului de proză scurtă Seratele de la Médan (Les Soirées de Médan) apărut în 1880.
Puterea de muncă a lui Zola începe însă și ea să dea roade.
În această perioadă Zola publică un roman pe an, are multiple colaborări jurnalistice sau scrie piese de teatru, precum și volumul Noile povestiri pentru Ninon (Les Nouveaux Contes à Ninon).
După ani îndelungați în care a suferit importante dificultăți financiare, situația sa începe să se stabilizeze odată cu enormul succes constituit de publicarea romanului L'Assommoir (cunoscut în România mai ales sub numele eroinei cărții, Gervaised)), în 1877.
Zola nu devine însă foarte bogat, fiind nevoit să își întrețină mama și să se îngrijească de cele două case.
Ca o consecință a implicărilor sale în presa politică și mai ales când vânzările romanelor sale scad, scriitorul va mai întâlni perioade de discomfort financiar, dar asta se va întâmpla doar temporar, și niciodată nu se va mai afla într-o reală dificultate de acum înainte.
Romanele sale publicate în foileton îi aduc în medie o mie cinci sute de franci, iar drepturile de autor cincizeci de centime pentru fiecare volum vândut.
Extrage de asemenea venituri importante din adaptările pentru teatru ale romanelor sale, precum și din numeroasele traduceri.
Observator al oamenilor și al faptelor timpului său, Zola s-a implicat continuu prin romanele sale în dezbaterea temelor sociale, artistice și literare, fără să vireze niciodată spre politică.
Politicienii i se păreau suspecți și, înainte de afacerea Dreyfus, nu a avut niciodată prietenii din lumea acestora.[55]
Republican convins, se avântă de tânăr în lupta contra Imperiului.
Primele romane din ciclul Rougon-Macquart au astfel o țintă satirică și politică.[56]
După întoarcerea Republicii, cenzura la care este supus începând cu 1872, când publică La Curée(d), îl dezamăgește profund.
Această perioadă, care marchează începutul unei anumite recunoașteri profesionale, este umbrită de diverse evenimente din viața personală.
1880 este din acest punct de vedere un an foarte greu pentru scriitor.
Moartea lui Edmond Duranty(d),[58] dar mai ales a lui Gustave Flaubert, răpus de un atac cerebral, îl întristează mult pe romancier.
Aceste dispariții, care se adaugă pierderii mamei sale la finele aceluiași an, îl afundă pentru mult timp în depresie.
În 1881, atingându-și autonomia financiară grație publicării regulate a volumelor din seria Rougon-Macquart, își întrerupe munca de jurnalist.
Cu această ocazie își publică mesajul de „adio”[59] în care face bilanțul a cincisprezece ani de luptă în presă.
Bătălia lui Zola pentru libertate se intersectează cu evoluția prozei sale, marcând începutul consacrării ca unul dintre marii constructori ai realismului francez.
Tragedia Democrației Românești: Cum A Fost Înfrânt Iuliu Maniu
tags: #libera #de #sarcini #proz #italiana
Postări populare:
- Analiză detaliată a anticoncepționalelor Belara pentru amenoree
- Comparații între cezariană cu anestezie generală și blocuri nervoase regionale
- Queen Sugar Sezonul 1 Subtitrare: Ce Trebuie să Știi
- Descoperă medicina multidisciplinară a Spitalului Nord Pipera
- Războiul paternității lui Costel Biju și efectele sale asupra familiei