Limba maternă a moldovenilor: istorie și lingvistică

În manualele și tratatele de lingvistică romanică, marea majoritate a specialiștilor menționează 11 idiomuri neolatine. De la Vest la Est, acestea sînt: portugheza, spaniola, catalana, occitana, franco-provensala, franceza, retoromana, italiana, sarda, dalmata (limbă dispărută la sfîrșitul veacului al XIX-lea) și româna. În clasificarea propusă de W. Meyer-Lübke, de exemplu, apar doar 9 limbi neolatine: catalana este grupată cu occitana, iar franco-provensala nu este recunoscută drept ansamblu independent. În Le origini delle lingue neolatine, lucrare tradusă în românește, romanistul italian Carlo Tagliavini atrage atenția că și lingviștii sovietici recunosc formarea din latina vulgară a 11 idiomuri romanice, numai că franco-provensala este ignorată, dar apare în schimb limba moldovenească.

Într-o amplă notă de subsol (pp. În nota amintită, Carlo Tagliavini menționează lingviștii și lucrările sovietice față de care a luat atitudine la al VIII-lea Congres de Lingvistică și Filologie Romanică, din 3-8 aprilie 1956, desfășurat la Florența. În obișnuita logică a manipulării, de la Kremlin a fost lansată imediat în eter reacția la postarea lui Aurescu, prin vocea Mariei Zaharova, purtător de cuvînt al Ministerului de Afaceri Externe al Rusiei. Cu sufletul său plin de gratitudine față de strămoșii săi sovietici - născocitori ai sintagmei „limbă moldovenească“, prin care, din motive politice, se încearcă fardarea adevărului și fracturarea realității -, Zaharova se simte datoare să ne dea o lecție de erudiție în materie de istorie și de lingvistică.

„Limba moldovenească este limba străveche a moldovenilor, amintită în lucrările secolului al XVII-lea“, pe cînd „limba română însăși a luat contur abia la sfîrșitul secolului al XVIII-lea“. Din păcate, Zaharova nu stă bine cu aritmetica. Reducerea istoriei bimilenare a unei limbi la doar cîteva secole de existență este cel mai simplu exercițiu din arta manipulării practicată de căpeteniile de la Moscova. Dezbaterile dintre comuniștii ucraineni și cei români asupra problemei limbii și identității în Basarabia și RASSM au continuat până la Congresul al VI-lea Mondial al Kominternului din 28 iunie - 8 iulie 1928, chiar dacă linia „moldovenistă” învinsese de jure, odată cu adoptarea legilor de „moldovenizare” adoptate în 1926 în RASSM.

În privința Basarabiei, congresul prelua tezele lui Badeev și Skrîpnik privind existența „națiunii moldovenești”, respingând argumentele anterioare ale emigrației române. Ideea centrală a rezoluției era că „moldovenii se identifică drept o națiune distinctă și că această națiune lupta împreună cu celelalte naționalități ale Basarabiei împotriva burgheziei române, pentru unirea cu RASSM ”. Beneficiind de suportul oficialilor ucraineni şi a celor de la Moscova, dar și de acordul Kominternului, susținătorii „moldovenismului” au avut câștig de cauză, fapt ce a permis realizarea proiectului de creare a „poporului moldovenesc” și a „limbii moldovenești”, care erau considerate distincte de români și de limba română.

Constituția RASS Moldovenești din 1925 prevedea ca limbi oficiale moldoveneasca, ucraineana și rusa. „Limba moldovenească” a fost cheia de boltă în „inventarea” moldovenilor sovietici, iar sarcina elaborării sale în RASSM a fost pusă în seama Comitetului Științific Moldovenesc (CȘM), creat în decembrie 1926, care s-a dorit a fi un fel de organ de stat al cercetării științifice. Figurile-cheie în acest Comitet erau Pavel Chior, Comisar pentru educație, Leonid Madan, șeful secției lingvistice din Comitet și lingvistul I. Malai, dar o contribuție importantă la elaborarea noii limbi l-a avut și Gavril Buciușcanu, fost deputat în Sfatul Țării, devenit între 1924-1928 Comisar pentru educație în RASSM.

Preocupările acestora pentru edificarea noii limbi erau conforme unor experiențe similare din alte părți ale URSS, care, după cum am văzut anterior în reflețiile asupra „imperiului acțiunii afirmative”, era angrenată într-un proces amplu de „inventare” a națiunilor și a limbilor. Procedeul standard în realizarea unui astfel de proiect etnolingvistic era identificarea unui dialect sau grai, formalizarea sa, preluarea unor rădăcini din limba rusă, se construiau noi cuvinte, iar într-un final acest produs era ridicat la rangul de limbă literară, de obicei în grafia chirilică. După cum arătau Skrîpnik și Badeev, graiul țăranilor moldoveni din stînga Nistrului este un „aluat” suficient din care putea fi pregătită noua limbă, iar constructorii naționali din RASSM au pornit tocmai de la această premisă în edificarea noului proiect lingvistic.

O altă mostră a „neologismelor” moldovenești extrase din ziarul „Plugarul Roș” al anului 1929 este reprezentativă pentru felul în care procedeau „constructorii naționali” din RASSM: 1. Autoadministrare (rom) - Samoupravlenie (rus) - Sîngurcîrmuiri (mold); 2. Contemporan (rom) - Sovremennîi (rus) - Amuvremnic (mold); 3. Monoton (rom) - Odnoobraznîi (rus) - Unofelnic (mold); 4. Dicționar (rom) - Slovari (rus) - Slovari (mold); 5 Unitate de idei (rom) - Edinomîslie (rus) - Unogîndiri (mold); 6. G. Buciușcanu (primul stînga), alături de Gr. Transformarea țăranilor moldoveni inerți în Homo Moldovanus Sovietici nu a fost operă deloc ușoară pentru autoritățile locale, regionale și unionale sovietice, mai ales în condițiile în care moldovenii reprezentau o minoritate etnică în propria lor republică.

În memoriul „Cu privire la moldovenizare și asigurarea drepturilor minorităților naționale” al Comitetului Regional Moldovenesc al PCU, adresat Comisiei pentru ucrainizare de pe lângă Biroul Politic al PCU la 15 iunie 1927 se prezenta un bilanț al activității în RASSM, în care vorbind despre „moldovenizare” se invocau principalele dificultăți ale „construcției naționale”: 1. Compoziția națională a RASSM, unde 34,2% erau moldoveni, 50,4% erau ucraineni, 5,7% - ruși, 4,8% - evrei, 4,9% - alții; 2. Orașul ruso-evreiesc, în orașe nu sunt moldoveni; 3. Caracterul național pestriț al satelor, sate pur moldovenești erau puține, majoritatea sunt amestecate, moldo-ucrainene, moldo-ruse, moldo-evreiești.

O altă problemă în edificarea moldovenilor sovietici era activul moldovenesc de partid și fără de partid. Memoriul arăta că la 1 octombrie 1924 în republică existau 9 membri de partid și membri supleanți moldoveni și cunoscători al „limbii moldovenești”. Către 1 decembrie 1924 numărul acestora a crescut la 42, iar la 1 decembrie 1927 erau raportați 245 moldoveni și 10 români. În anii 1923-1924 în regiunile destinate a fi parte a RASSM existau 11 școli moldovenești, dar ca urmare a politicii de „moldovenizare”, în 1925-1927 numărul acestora a ajuns la 69, iar în anul 1926-1927 la 99. Potrivit oficialilor din republică opera de „moldovenizare” era îngreunată de „divergențele în chestiunea limbii și liniei moldovenizării”.

Chiar dacă dezbaterile asupra identității păreau a fi înclinate definitiv spre „moldovenizare”, raportul constată că în interiorul republicii nu exista consens din acest punct de vedere, „o parte a tovarășilor, în frunte cu Președintele Consiliului Comisarilor Poporului, Gr. Starîi, vor să se ia ca bază limba română și, prin urmare, moldovenizarea să se orienteze după românizare. O altă parte spune că nu se poate urma un asemenea curs, ținând cont de condițiile istorice în care s-au dezvoltat moldovenii. Cuprinsă între aceste dispute între „moldovenizare” și „românizare”, limba moldovenilor sovietici, oricum s-ar fi numit, cu greu își făcea loc în instituțiile și organizațiile RASSM.

În memoriu se constată că există „puține realizări în trecerea la limba moldovenească a claselor pentru învățători și structurile economice”. Trecerea secretariatelor la limba „moldovenească” era împiedicată de lipsa terminologiei corespunzătoare, pe de o parte, iar pe de alta, de necesitatea de a avea lucrători tehnici care să cunoască și limba ucraineană. Doar unele judecătorii pledau în „limba moldovenească, ceea ce s-a reușit cu multă dificultate”, iar parțial s-a trecut la limba „moldovenească” în doar două comisariate (de Educație și Justiție). Memoriul conchidea că „trecerea către 1 ianuarie 1928 a aparatului sovietic la limba moldovenească de lucru”, așa cum ceruse BP al PCU, nu se va putea realiza. Pe de altă parte, se arată că „ucrainizarea în RASSM aproape că nu rămâne în urmă de ritmul general al ucrainizării în Ucraina”.

Exista un singur raion „pur” ucrainesc (Balta) și acolo toată activitatea se desfășura în limba ucraineană. În raioanele mixte moldo-ucrainene „munca în limba ucraineană e satisfăcătoare, iar în moldovenește - șchioapătă”. Pentru determinarea conștiinței naționale chestiunea limbii joacă un rol extrem de important. Chestia nici nu este în limba însăși ca atare, ci în aceea, cum își numesc limba unele sau alte popoare, care este autodenumirea ei, cînd a apărut pentru prima dată și cît de largă a fost răspîndirea ei.

În cercetarea noastră sînt prezentate probe incontestabile, care confirmă existența poporului moldovenesc încă de pe timpurile evului mediu. În linii mari, aceeași cale în istorie poate fi urmărită și atunci cînd dorim să stabilim: cînd și cum s-a întrebuințat termenul „limba moldovenească”. În „Cursul de gramatică istorică a limbii moldovenești”, tipărit la Chișinău în 1964 se menționează: „De pe timpurile formării statului moldovenesc, limba populației localnice este cunoscută sub denumirea limba moldovenească”.

Așa era părerea filologilor moldoveni autori ai acestei cărți. Cum putem comenta această concluzie? În opinia acestor cercetători deja la mijlocul sec. XIV glotonimul „limba moldovenească” deja exista. Dovezile se obțin pe calea deducției. Într-adevăr, în ce limbă puteau vorbi „moldavos” din izvoarele maghiare sau moldovanul din „Miorița”, bineînțeles în cea moldovenească. Pe de altă parte, să zicem, în anii ’50 ai sec. XIV, cînd s-a format statul moldovenesc, vorbeau în limba moldovenească, sau, mai bine zis, îi ziceau moldovenească, dar în ce limbă vorbeau și o numeau, să zicem, în anii ’40 ai aceluiași secol? Nu putea fi așa, că în anii ’40, cînd moldovenii coborau din Maramureș, ei vorbeau o altă limbă și o numeau altfel.

Deoarece în opinia noastră moldovenii ca popor s-au format înaintea formării statalității lor, respectiv și limba ce o vorbeau, o numeau moldovenească. Aceasta este părerea noastră și lasă oricine vrea să o dezmințească. Nici oponenții acestei păreri nu dispun de izvoare certe, nici noi. Izvoarele apar ceva mai tîrziu. Este demult și bine cunoscut că în prima istorie a Moldovei, scrisă în limba țării - Letopisețul Țării Moldovei al lui Gr. Ureche, primul capitol, dedicat istoriei limbii materne, este întitulat „Pentru limba noastră moldovenească”.

Limba moldovenilor D. Cantemir i-a consacrat un capitol aparte în a sa „Descriere a Moldovei”. În acest compartiment, în general în lucrare, limba moldovenească este menționată, ca și termenii „popor moldovenesc”, „nația moldovenească”, de vre-o zece ori. În capitolul „Despre limba moldovenilor” D. Cantemir evidențiază particularitățile vorbirii moldovenilor nistreni, demonstrează unele deosebiri dintre limba moldovenească și limba valahilor.

Despre limba moldovenilor au scris mulți autori străini înainte de D. Bantîș-Camenskii. Medicul rus S. Dobronravov, castă de doctori, A. Silvestru și alții au contribuit la registrul istoric al limbii. Glotonimul limba moldovenească apare în izvoare străine încă din Evul Mediu și a rămas în uzul publicistic, bisericesc și științific.

Termenul „limba moldovenească” a fost un fenomen general; ca și etnonimul moldoveni, a fost pe larg și în mod obișnuit atestat în publicații de diferit gen și de diferite limbi, iar pentru norod este denumire sfîntă a limbii materne. În 1812 Rusia a anexat Basarabia, iar limba moldovenească a devenit limbă oficială în diverse acte normative. Ulterior, în Regulamentul organic al Moldovei și în Așezămîntul Basarabiei, se menționează expres că lucrările se vor face în limba rusă și moldovenească, iar la nivel judecătoresc se folosesc ambele limbi. În secolele XIX-XX, limba moldovenească s-a consolidat ca limbă de școală, administrație și cultură, păstrând în același timp contacte puternice cu limba română.

Limba moldovenească și identitatea națională

O parte dintre studii și dispute s-au concentrat pe relația dintre limba moldovenească și limba română, pe unitatea sau diferențele dintre ele. În opinia multor lingviști, cele două forme au avut un fond lexical comun, dar s-au diferențiat în urma influențelor istorice, culturale și geografice. Concepția „limbii moldovenești” ca entitate autonomă a fost discutată în diferite perioade, reflectând contexte politice și identitare. În prezent, majoritatea moldovenilor își numesc limba moldovenească, iar în lipsa unei convergente clare cu denumirea „română”, se păstrează o identitate lingvistică proprie într-un spațiu post-sovietic.

Condiții istorice și lingvistice care au modelat limba moldovenească

Fragmentarea politică a regiunilor, influența Imperiului Rus, reformele administrative și politicile de „moldovenizare” au conturat, pe parcursul secolului XX, o serie de etape în cristalizarea identității lingvistice a moldovenilor. Importanța istoriei bisericești, a tradițiilor scrise în limbă moldovenească, precum și prezența în texte literare din perioadele XVII-XVIII contribuie la conturarea specifităților limbii moldovenești.

Majoritatea textelor de istorie a limbii moldovenești insistă pe faptul că glotonimul „limba moldovenească” a fost atestat în izvoarele străine încă din Evul Mediu, iar în contextul istoric modern a fost folosit de maniera politică a „moldovenizării” în anii 1920-1930, încercând să consolideze identitatea regională în cadrul URSS. În acest sens, este esențial să înțelegem diferența dintre unitatea lexicală a limbilor moldovenești și românești, precum și distincțiile istorice care au modelat percepțiile despre identitatea lingvistică a moldovenilor.

tags: #limba #materna #a #moldovenilor

Postări populare:

• Cum ajută perna anti-colici bebelușii: ghid practic
• Tratament detaliat D112: cum se completează declaratia pentru concediu maternitate
• Ghid despre Maya Deluxe pram: specificații, design și confort pentru păpuși
• Descoperă Clinica Dr ginecolog Surugiu Cluj: îngrijire obstetrică-ginecologică de top în Cluj-Napoca
• Declarații despre viața personală a Biancăi Drăgușanu în sarcină