În numeroase cupluri, în continuare, femeia este cea care își asumă majoritatea sarcinilor casnice, precum și îngrijirea copiilor, iar acest lucru se întâmplă în condițiile în care are și un loc de muncă cu program întreg. Desigur, există un număr mare de cupluri în care sarcinile sunt împărțite, dar, chiar și atunci, împărțirea nu este întotdeauna echitabilă. Există reguli?

Contextul egalității în împărțirea sarcinilor domestice

Potrivit statisticilor, majoritatea cuplurilor heterosexuale împart sarcinile domestice în mod tradițional, astfel încât femeia preia majoritatea sarcinilor de îngrijire a gospodăriei și a copiilor. Cu toate acestea, s-a constatat și o creștere a numărului de cupluri care încearcă să împartă sarcinile în mod echitabil, în funcție de abilitățile și preferințele fiecărui partener. Kate Mangino, autoare și expertă în îmbunătățirea egalității între sexe, a stat de vorbă cu 40 de bărbați considerați „parteneri egali” în relațiile lor de cuplu, respectiv, parteneri care împart în mod egal sarcinile cu partenerele de viață.

Ea concluzionează că mediul în care bărbații respectivi au crescut nu este un criteriu - doar 2 proveneau din familii în care tații împărțeau în mod echitabil sarcinile casnice cu soțiile). Însă stabilirea așteptărilor încă de la începutul unei relații este un aspect important. Este mai greu să schimbăm lucrurile după ani de relație decât să o facem încă de la început.

De ce există presiune suplimentară asupra femeilor?

Întrebându-ne de ce există această presiune în plus pusă pe femei, putem intui câteva explicații. În primul rând, așa au văzut la părinții lor: mamele se ocupau de toate treburile în casă după ce veneau de la serviciu. Erau foarte grijulii cu membrii familiei, nu stăteau o clipă până nu terminau cu gătit, spălat, călcat și ce mai era nevoie, pe când tații se uitau la televizor, beau o bere, sau plecau să „repare ceva” la mașină.

O altă explicație ar mai fi și faptul că femeile tind mai des spre perfecționism, au standarde mai înalte în ceea ce privește modul în care se ține o casă ordonată, fac mai puțină dezordine în bucătărie când gătesc, mențin mai riguros curățenia, vor ca soții lor și copiii să aibă mereu haine curate, sunt preocupate să aibă o listă de cumpărături, să țină evidența lucrurilor care se termină în casă și trebuie înlocuite. Ce învață bărbatul din toate acestea? Învață să se îndoiască de capacitatea lui de a participa la treburile casei, că oricum nu face bine, iar data viitoare o să evite să mai facă, tocmai pentru că primește critică, nu recompensă.

Cred că cea mai bună întrebare pe care și-o poate pune oricine în legătură cu un lucru care îngrijorează sau deranjează este: „Care este cel mai rău lucru care se poate întâmpla dacă are loc evenimentul X?”. Este foarte adevărat că adesea, din a-l eticheta pe celălalt ca neîndemânatic, din a face noi totul singure, avem și un beneficiu (de care nu suntem întotdeauna conștiente): suntem utile, există „nevoie de noi”.

„Este adevărat că mă stresează să văd că face treaba «de mântuială» și adesea ne certăm întrucât mă gândesc fie că face intenționat acest lucru pentru a mă irita, fie nu are habar ce presupune curățenia sau ordinea sau spălatul vaselor și al rufelor. Mă uit la el ca la un adult iresponsabil, pe care nu mă pot baza și îi reproșez acest lucru. Evident, tensiunile dintre noi cresc, eu mă simt obosită și neînțeleasă, el - criticat și neapreciat pentru că încearcă să facă lucruri. Situația dintre noi s-a schimbat puțin de când amândoi facem mai multe eforturi. Deși la început nu mi s-a părut corect, am învățat să stau cu frustrarea că lucrurile nu sunt făcute așa cum consider eu că trebuie, iar el să își dea mai mult silința cu sarcinile agreate ca fiind răspunderea lui. Până la urmă, și eu am învățat să primesc ajutor și să nu ved doar ceea ce nu este suficient de bine, ci intenția de a contribui a partenerului meu.

Contorizarea sarcinilor casnice în cuplu duce la frustrare. Ideal ar fi ca sarcinile să se împartă în mod egal, deoarece ambii parteneri au joburi, iar dacă nu sunt împărțite în mod egal, cu timpul ajung să fie contorizate și cineva să se frustreze. Partenerii trebuie să comunice deschis unul cu celălalt, să facă o listă cu ce îi place fiecăuia să facă și ce îi displace, să compare listele și să ajungă la un numitor comun. Dacă sunt sarcini care nu plac niciunuia, acestea se fac prin rotație sau se negociază. Dacă unul dintre parteneri are o perioadă foarte stresantă la job, de exemplu un deadline important, și nu este în dispoziția mentală sau fizică să mai facă și altceva, celălalt ar trebui să înțeleagă și să suplinească.

„Urăsc să șterg praful! Iar atunci când gătesc, nu știi dacă este ceva bun sau chiar periculos. Gătesc după rețete pe care le găsesc online, dar am momente de creativitate cu rezultate dezastruoase. Nu gătesc zilnic. Spăl rufe când e gravă situația și nu mai avem niciunul hainele preferate curate. Piața o face partenerul meu, tot el se ocupă de plata facturilor și spală vasele mai des decât o fac eu. La noi în casă nu este niciodată ordine. E curat pentru că șterge el praful, iar eu aspir. Când dă el cu mopul arată mai bine, eu o fac de parcă aș fi în contratimp. Repede și prost. Pentru mine a fost important să am un partener care nu are așteptări din partea mea să fac lucrurile acestea. Și dacă aș fi fost mai pricepută/eficientă, tot nu mi-aș fi asumat eu mare parte din ele. E un spațiu comun, consumăm și contribuim împreună. Suntem adulți și niciunul dintre noi nu este îngrijitorul celuilalt. Căutăm o cale să conviețuim fără să adăugăm un stres nenecesar. Vreau să mă uit la relație și să spun că ne-am găsit liniștea și bucuria împreună, nu că era tare curat la noi acasă. Dar așa văd eu lucrurile. Ah, și nici nu vrem copii. Ce ne facem, însă, când apar copiii? Pentru că atunci lucrurile se schimbă și se îngreunează, iar împărțirea sarcinilor poate fi o provocare. De mare ajutor este ca sarcinile să fie prioritizate în funcție de importanța lor și de timpul disponibil, deoarece, mai ales când copilul este mic, acesta devine o prioritate. Este important ca, odată cu venirea pe lume a copilului, să nu vă îndepărtați unul de altul și să faceți echipă în continuare atât în sarcinile ce țin de creșterea copilului, cât și în cele legate de casă. Doi parteneri care și-au dorit în egală măsură un copil, care sunt responsabili și maturi emoțional, capabili să gestioneze propria frustrare și să se adapteze mai flexibil la schimbări au șanse să coopereze mult mai bine și după apariția unui copil. Atenție însă la evitarea discuțiilor serioase încă dinainte de apariția copilului și la așteptările nerealiste de tipul „credeam că își va schimba obiceiurile”.

În concluzie, foarte importante sunt comunicarea în cuplu și susținerea reciprocă în împărțirea sarcinilor. Cunoaștem cu toții cel puțin un cuplu unde cei doi, după ce a apărut primul copil, au încetat să se numească între ei cu prenumele sau numele de alint în cuplu, ci au devenit „mami” și „tati” - și asta nu numai pentru copii, ci inclusiv unul pentru altul.

De multe ori, într-adevăr, cei doi se identifică atât de mult cu rolurile lor parentale încât statutul lor de cuplu este pus în umbră. În momentul în care devin părinți, ei sunt de multe ori acaparați de rolurile parentale și asta îi face să pună în paranteză viața de cuplu pe care au dus-o până atunci. Este explicabil, sunt roluri noi și solicitante, iar toți factorii menționați mai sus au contribuția lor, dar pentru cei doi este important să exerseze în paralel și rolurile de parteneri de cuplu, pentru a echilibra situația. Este de dorit să facă acest „efort” atât tatăl cât și mama. Le sfătuiesc mereu pe femei să nu uite de ele, să-și rezerve timp pentru autoîngrijire, care poate fi gândit ca un timp pentru regăsire. Să nu uite nici de exprimarea afecțiunii față de partener, de intimitate și de viața de cuplu. Hrănind viața de cuplu cu intimitate și timp de calitate, fie că acesta comportă relații sexuale sau nu, părinții hrănesc, indirect și pe termen lung, o viață psihică autonomă a copilului.

Toți copiii au nevoie de părinți prezenți, toți copiii rezonează la starea psihică a cuplului parental, a mamei în special, deci pentru toți copiii starea psihică bună a părinților este o premisă bună. În primul an, când atenția mamei este acaparată de copil și aceasta este de multe ori epuizată de alăptat și îngrijiri, multe cupluri se despart din cauza infidelității soțului, care dintr-o dată devine mai atent la feminitatea colegelor sau altor persoane feminine din anturaj. O. N.: Într-un cuplu sunt întotdeauna doi - și fiecare dintre ei are contribuția proprie la menținerea unei relații bune de cuplu sau, invers, la îndepărtarea progresivă.

Aud adesea mame spunând „acum e copilul prea mic ca să îl las pe partener să se ocupe de el, va recupera el mai târziu, când copilul va fi mai mare”. Însă și primele luni sunt importante, pentru fiecare din cei implicați și pentru coeziunea lor. Amândoi pot acorda încredere partenerilor și să le lase să se ocupe de copil, pe măsura posibilităților, explicându-le ce au de făcut și având răbdare cu ei. Nu trebuie să uităm că legătura afectivă între tată și copil se formează în această perioadă și în cursul acestor interacțiuni; conexiunea psihică între tată și copil pe de o parte, precum și conexiunile afective care se formează în cuplu și între cuplu și copil pe de altă parte, sunt cele care vor întreține pe viitor stabilitatea acestei familii.

Nașterea copilului poate fi o experiență care îi va apropia pe cei doi, în moduri diverse. Nu este obligatoriu ca tatăl să asiste fizic la actul nașterii pentru a-i transmite mamei susținerea și afecțiunea lui - o poate face pe drumul spre maternitate, o poate face menținând legătura cu ea, folosind inclusiv mijloacele electronice, pe parcursul travaliului. Unii bărbați pot fi speriați și chiar traumatizați de sânge, țipete, de suferința partenerei pe care brusc o văd într-o postură și un rol pe care este posibil ca ei să nu-l poată gestiona psihic prea bine.

Odată cu sarcina se poate spune că au loc nu „schimbări”, ci adevărate furtuni hormonale. Despre ele ar trebui să știe cei doi în egală măsură. Așa cum femeia se pregătește de naștere „antrenându-se” fizic și logistic, făcând controale medicale, urmând cursuri de respirație, gimnastică specială, puericultură și altele, bărbatul ar trebui să se pregătească și el, psihic și logistic, pentru schimbările care vor surveni la partenera sa, și, pe termen lung, la schimbările care vor surveni în viața lor.

În ce măsură bărbații care vin în terapie o văd pe partenera lor însărcinată ca pe un tabu sexual? De obicei dinamica sexuală în timpul sarcinii o reflectă pe cea dinainte de sarcină: cuplurile care au avut o viață sexuală dinamică și satisfăcătoare o vor continua și în timpul sarcinii, în timp ce cuplurile care nu aveau o viață sexuală împlinitoare vor profita de prilej și vor renunța de tot la ea. Dacă nu sunt contraindicații medicale, nu există niciun impediment ca relațiile sexuale să continue până în apropierea nașterii.

Intimitatea nu înseamnă exclusiv relații sexuale, ci a găsi modalități prin care să-i trasmiți celuilalt afecțiunea ta. La fel, sexualitatea și întreținerea intimității nu înseamnă neapărat raporturi sexuale. Sunt multe gesturi și atitudini care îi apropie pe cei doi. Iar dacă lucrurile nu merg, sfatul meu este să se adreseze unui psihosexolog, la fel cum s-ar adresa unui medic pentru cutare sau cutare simptome fizice.

În noul ritm de viață, timpul pentru voi doi poate părea limitat, însă tocmai de aceea devine atât de valoros. A gasi modalități prin care să petreceți clipe împreună înseamnă să investiți în relația voastră pe termen lung. Fie că vorbim de conversații seara, de o plimbare în doi sau de mici gesturi de tandrețe, toate contribuie la menținerea conexiunii. Practic, cum pastrezi pasiunea după apariția copilului depinde de conștientizarea nevoii de a rămâne parteneri, nu doar părinți.

Infografic: Echilibrul dintre viața de cuplu și viața de părinte

Ce trebuie să mănânci în timpul sarcinii

tags: #mami #gravida #cu #tati

Postări populare: