Notiunea de "secularizare" corespunde mai bine realitătilor din societătile în care acest proces este în curs (ca societatea grecă). Dimpotrivă, în cele mai multe dintre societătile occidentale, si în special în Franta - căci voi vorbi pornind mai ales de la experienta franceză -, problema pare depăsită, fiindcă nici societatea si nici cultura nu se mai definesc prin raportare la religios, contra religiei dominante a locului.
Descriere sumară
Se observă o emancipare, o autonomizare a diferitelor domenii ale existentei: politic, social, cultural, în raport cu religia crestină. Domeniul stiintei, al tehnologiilor, al instructiei, al artelor, al autoritătii de Stat, al vietii economice, toate se situează în afara sferei cu adevărat crestine. Nu mai există deci nici autoritate si nici ideologie dominantă, ci o sumă de autorităti independente, fiecare în domeniul ei propriu. Statul nu pretinde să guverneze Biserica, nici Biserica Statul. Stiinta si filosofia nu mai sunt "slujitoare" ale teologiei (ancillae theologiae), pe care nimeni de altfel n-o împiedică să se dezvolte liber. Astfel, se poate spune că cultura seculară este o cultură multiplă, heterogenă, tipic non-totală; o cultură în care nu se mai poate realiza o ierarhie a cunostintelor într-un sistem unificat si autoritar: fiecare cunostintă, fiecare abordare a realului relevă norme care-i sunt intrinseci.
Auschwitzul, Gulagul, «demaoizarea», perestroika au ucis marile mitologii ale politicii si ale Istoriei. La rândul ei, critica acestora cade si ea în umbră. Criza economică si strâmtorarea - uneori catastrofa - lumii a treia au făcut derizorii filosofiille dorintei, în care era exaltat sub-freudismul difuz al «civilizatiei de consum». Redescoperirea subiectului uzează putin câte putin epistemo-structuralismul, care pretinsese să-l alunge pe om din câmpul cunoasterii - si încă mai întâi în stiintele zise umaniste. Intelligentia a iesit în sfârsit dintr-o eră de arogantă doctrinară. Soljenitîn a sfârsit prin a o elibera de orice nostalgie totalitară. Se poate să vorbesti, să cauti, să te întrebi fără a fi marginalizat sau dispretuit, chiar dacă - zic eu cu un pic de umor negru -, chiar dacă esti crestin!
Arta explorează limitele conditiei umane si pune în lumină angoasa, nebunia, chemarea de profundis, dar si o poetică a sensibilului, ori, de curând, poate a chipului (atât de profund celebrat de filosofia unui Lévinas). O nouă stiintificitate apare. Singularitatea, originalitatea, problematica se reintroduc în studiul universului, cu deosebire în biologie. În abordarea omului, povestirea este reabilitată, «demitologizarea» face loc explorării fervente a mitului, nu doar în functionarea lui, ci si în semnificatie. Desigur, neo-pozitivismul rămâne puternic, dar scientismul însusi trebuie să înglobeze «paranormalul» - o abordare diferită a corporalitătii, venită în special prin medicinile extrem-orientale.
Venirea ratiunii instrumentale, venire care trebuie datată nu cu Renasterea - impregnată de o religiozitate cosmică -, ci cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Ratiunea instrumentală vrea nu doar să cunoască raporturile dintre lucruri, cum o făcea gândirea antică în dependenta sa de ratiunea speculativă, ci, mai mult, ea vrea să le si utilizeze; nu doar să cunoască natura, dar să o si transforme, să si-o aproprieze. Max Weber vorbeste în această privintă de "dezvrăjirea lumii". Lumea vrăjită este aceea care se scaldă în mister: de exemplu trupul "templu al Duhului Sfânt". Iudaismul a pregătit dezvrăjirea lumii prin povestirea creatiei în Facere si prin lupta profetilor împotriva idolatriei. Dumnezeu crează totul prin Cuvântul Său. El nu este înnecat în natura sacră, în prostitutia sacră si în extazul sexual. O distantă infinită se introduce între creat si necreat. Autonomia realului, consistenta sa proprie, se afirmă. Ea este încredintată responsabilitătii omului, care, supunând natura, după porunca lui Dumnezeu, nu devine un rival al Acestuia, ci se manifestă pe sine ca si chip al Lui. Când Iisus spune: "Împărătia Mea nu este din această lume" si "Dati Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu", El eliberează câmpul secular de o înglobare religioasă imediată si deschide drum libertătii spiritului. în conformitate cu dogma Întrupării, transcendentul - rămânând acelasi - se face văzut într-un chip de om si prin aceasta, în ulltimă analiză, în orice chip de om. Astfel, secularizarea este fiica Atenei si a Ierusalimului, a contemplării ordinii cosmice si a liberei slujiri a fratilor.
Efecte și parametri ai secularizării
Secularizarea va fi durabilă. Este o transformare a relatiei omului cu realul. Efectele ei benefice sunt evidente. Eliberarea de sub stăpânirea clericală a permis prodigioase explorări - de la quark la quasar -, prodigioase creatii - între care cea mai remarcabilă este fără îndoială muzica occidentală -, explorarea cosmosului, pe de-o parte, și a omului, pe de altă parte. În ciuda multor vicisitudini, media de viată a crescut, numărul oamenilor a crescut și el. Planeta este pe cale de unificare. Cultura occidentală este o cultură deschisă, ce tinde să le recapituleze pe toate celelalte, toate artele, toate miturile. Filosofia sa implicită este o filosofie a celuilalt, primit în alteritatea sa.
Dar secularizarea are si efecte ambigue, si încă redutabile. Civilizatia de productie-consum contribuie la proletarizarea lumii a treia. Cultura occidentală, în momentul în care tinde să asume toate experiențele umane ale timpului și spațiului, destructurează celelalte culturi și, în final, chiar propria sa moștenire. În mod cert, marile institutii religioase, Bisericile, sunt și ele afectate de secularizare și de pierderea referințelor simbolice. Se constată că ratiunea experimentală nu poate răspunde marilor interogatii ale omului, cele înaintea vietii si a mortii, a iubirii si a frumusetii. Și-atunci, asistăm la o reîntoarcere ambiguă a religiosului. Nu mai avem de-a face cu o sacralitate grosieră, de mase, ca-n regimurile totalitare, ci acum ne întâlnim cu sacralitatea pretins spirituală a gnozelor și a sectelor.
Hiperindividualism de «spiritualități» de origine californiană, într-o continuă fărâmitare. Deliruri fuzionale de secte și de mistici de resorbtie, în care se caută refugiul prin înecare în mareea grupului sau în oceanul divin. "Vibratii", "energii". Stranii transpozitii, care fac din reîncarnare, spre exemplu, un linistitor voaiaj individual, în timp ce în India sau în budism nimeni nu transmigrează (fără numai - în India - Absolutul, care se joacă cu sine însuși), iar "roata existențelor" este în realitate o roată a iluziilor. Această reîntoarcere a religiosului, asa împestritat cum este, prezintă trei trăsături majore: este un scientism al invizibilului, o negare a persoanei si, în fine, o revoltă împotriva unui crestinism degenerat. Nu intră în discutie decât experientele metodic duse, după o «stiintă» ai interiorității - ceea ce permite refuzarea riscului credinței și a existenței personale în limitele și cu responsabilitățiile ei.
II. Reconfigurarea prezenței creștine în societate
Secularizarea elimină un anumit tip de prezentă crestină, si anume pe acela al dominării, al unificării autoritare sub egida credintei, al controlului a toate. Revenirea la acest tip de prezentă este nostalgia integristilor, iar riscul - într-o tară ca Franta - este ca Ortodoxia să devină refugiul catolicilor integristi (si a gnosticilor, adesea guénonisti) pentru care Mgr. Lefebvre nu a mers destul de departe! Dar mai există si un alt mod de prezentă, de relatie cu societatea secularizată, si anume acela al parteneriatului profetic, care este mult mai înscris pe linia Evangheliei.
Astăzi, nucleul de energie spirituală a cărui izbucnire a făcut posibilă aparitia modernitătii se epuizează. Crestinii pot, cu o smerită fortă, să provoace, să determine un anumit sens, un anumit foc, a anumită lumină. Atunci, cum poate credinta crestină să fie prezentă în această societate?
a) Promovând gratuitul, neasimilabilul
- Într-o societate în care totul se schimbă, pericolul este acela al uniformizării; orice diferență este resimțită ca o inegalitate, deci trebuiesc abolite diferențele.
- Dacă despre toate se spune că "i tot atâta", atunci nimic nu are cu adevărat importantă: domnia deriziunii si a indiferentei.
- Dacă deci religia are un sens în societatea modernă, acesta este de a promova gratuitul, neasimilabilul.
- Simone Weil, în L'Enracinement, se ridică împotriva unei educații în care totul poate fi absorbit, asimilat, redus, banalizat.
- O educație autentică este aceea care-l pune pe om în fața ireductibilului, în fața a ceea ce nu servește la nimic dar lămurește totul, în fața gratuitului, a frumuseții.
Ori, religia ne pune în fața unei realități gratuite, lămuritoare, secretă în chiar evidența sa, o realitate care se cere a fi contemplată, și nu asimilată. E inutil să insistăm asupra crizei limbajului, în societatea noastră de partaj publicitar, de limbă de lemn politică, de imagini omniprezente si obsesionale. Pentru Ortodoxie, lauda liturgică - interiorizată prin trezvia inimii - și sfințenia ca singura libertate veritabilă - aceea de a iubi cu adevărat - sunt locurile teologice fundamentale în care limbajul nu încetează să se înnoiască.
Dar aici, după părerea mea, multe probleme se pun Bisericii noastre, invers, fără îndoială, față de cele pe care le cunosc confesiunile occidentale. Nu este ea tentată să obiectiveze și să imobilizeze cuvântul liturgic în care crucea apare ca totem al imperiului creștin, un cuvânt liturgic de altfel admirabil, dar în care anumite pasaje fosilizează lumea repusă la loc cu privire la epoca constantiniană?
Rămâne totuși, dincolo de aceste inertii, mărturia fundamentală, căci corespunde, zic eu, așteptării celei mai profunde a omului de astăzi - mărturia frumuseții. Nu vreau să aduc drept dovadă decât importanta crescândă a icoanei, care se află astăzi peste tot în Franța, chiar pe prima pagină a jurnalelor de provincie la Crăciun sau la Paști, și a cărei apropiere estetică nu poate să nu devină, de bine de rău, o apropiere spirituală. Icoane, chipuri în care frumusețea nu mai este o frumusețe de seducție sau de posesie, ci una de comuniune, prin moartea în final eliberată de angoasă și devenită catapeteasma (vălul: fr. Si, în mod cert, dorirea religiosului trebuie provocată de o propunere: "Cum vor auzi ei [mesajul] dacă nimeni nu îl proclamă?" întreabă Sfântul Pavel).
Propunerea se prezintă sub semnul gratuității. Societatea noastră caută o etică, pentru a limita atât totalitarismul politic de ieri cât și totalitarismul tehnologic de mâine. Dar ea și-a pierdut unanimitatea asupra scopurilor ultime ce urmează acțiunii umane. Acest lucru e în mod special evident pentru problemele de bioetică. Avortul este posibil, din punct de vedere tehnic, fără nici un risc. În numele a ce să fie el permis, limitat sau interzis?
Pot fi prevăzute încă din stadiul embrionar bolile grave, handicapurile importante de care va suferi individul. În numele a ce să se decidă distrugerea sau salvarea embrionului? Ce încadrare poate să primească fecundarea in vitro pentru femeile căsătorite; dar pentru cele necăsătorite? Apoi, „mamele-purtătoare", etc...?
Biserica, în mod sigur, nu are un răspuns infailibil, juridic, la toate aceste întrebări. Ea nu poate lansa interdictii fără ca încărcătura lor existentială să fie bine înteleasă. Dar ea poate provoca o reflectie în societate, poate să amintească sensul iubirii, taina copilului. Ea poate să pună în gardă societatea contra fatalității technocratice, care duce la barbarie considerând că tot ceea ce este din punct de vedere tehnic posibil trebuie să și fie realizat. Ea trebuie să amintească societății noastre că nu va putea exista fără tradiții etice, că tradițiile eviască, greacă, creștină ne-au format simțul persoanei.
Încă mai profund, problema care se pune este cea a legitimității existenței însăși. "Mă omor pentru că viața nu are sens", scriu unii studenți. Sigur, răul se exprimă din greu în injustiție, în opresiune, în minciună și în hipnozele colective. Trebuie făcut tot ce se poate pentru a-l reduce, pentru a-l limita. Cu toate acestea, descoperim cu din ce în ce mai multă evidentă că țesătura existenței nu este doar sifonată, ci în mod iremediabil ruptă. Prin ruptură vine nihilismul, acest «în afară» al tuturor religiilor, unde se protăpeste în protecția jalnicelor și precarelor plăceri. Si-atunci, vine întrebarea noastră: această ruptură se deschide spre neant sau spre iubire? Aici creștinul dă mărturie: răul ne face să înțelegem că nu suntem doar din această lume; iar Dumnezeu ne atinge în rău pentru a face din noi ființe ale învierii. Plin de această încredere, plin de această putere, credinciosul luptă fără să se descurajeze împotriva oricăror forme de moarte în cultură și în societate. El afirmă caracterul ireductibil al omului și faptul că omul este în mod ontologic iubire. El înmulțește comunitățile ecleziale ca o contagiere de comuniune. El desfășoară o reflecție nouă asupra libertăților necesare, întotdeauna parțiale și revizuibile, pornind de la această libertare fundamentală (și, simultan, asupra „drepturilor omului”, în prietenie cu toți cei care respectă misterul persoanei).
Rolul statului și pluralismului
Credinciosii îndrăznesc să spună că Altundeva-ul rupe finitudinea și face să izbucnească în această lume aparent închisă o forță bună, o viață neamestecată de moarte, o dragoste neamestecată de ură. Credința devine binecuvântare a vieții. În ceea ce privește Statul, creștinii trebuie să aibă un rol demistificator și eliberator. Religia nu are ce încerca să domine Statul. Rolul ei este de a-l obliga pe acesta să se țină de funcția ce-i este proprie și să nu-și depășească limitele. Functiunea Statului - pentru a relua un cuvânt de-al lui Soloviev - nu este acela de a transforma societatea în paradis, ci de a evita ca ea să devină un infern.
Împotriva unui laicism care marginalizează Biserica și face din religie o afacere pur privată, creștinii au datoria să promoveze o autentică laicitate, adică un autentic pluralism, în care Bisericile, dar și Iudaismul și Islamul, să-și găsească locul lor, un loc de parteneri recunoscuți și a căror părere este solicitată. Într-o societate cu adevărat pluralistă se va auzi vorbindu-se de Biblie în școli - altfel moștenirea noastră culturală va deveni de neînțeles pentru tineret -, se va auzi vorbindu-se de Părinții Bisericii în studiul gândirii. Statul nu mai are a se proteja - ca în trecut - de un clericalism militant; el poate recunoaște religiilor o funcție socială...
Avortul și etica creștină în contextul modern
Omul începe viața în momentul concepției. Omul este suflet și trup încă de atunci, iar avortul este un păcat extrem de grav, care afectează copilul, mama, tatăl, familia și societatea. Din păcate, avortul este adesea prezentat ca o soluție. Alexandra Nadane, președintele Asociației „Studenți pentru viață“, a discutat cu multe femei în criză de sarcină. Unele dintre ele au născut copilul, altele au făcut avort, dar au păstrat legătura cu unele și cu altele. Din experiența ei, majoritatea avorturilor se fac la presiunea tatălui copilului și în multe cazuri acesta se comportă violent psihic și fizic. Pe o femeie abuzată, avortul nu o face să nu mai fie abuzată; dimpotrivă, după avort, va fi mai mult abuzată.
Biserica Ortodoxă Română este instituția care sprijină cel mai mult viața, femeia care poartă copilul în pântece și familia. Sper că se vor înființa mai multe centre de consiliere în criza de sarcină și postavort. În SUA sunt de trei ori mai multe centre de consiliere în criza de sarcină decât clinici unde se face avort. Consecința: rata avorturilor în SUA este de două ori mai mică decât în România! În criza de sarcină trebuie mult sprijin pentru a o depăși. Consecințele avortului sunt prea puțin cunoscute. Există o serie, deloc de neglijat, de consecințe negative ale avortului asupra femeii.
Biserica a condamnat dintotdeauna avortul. O mărturie în acest sens este rugăciunea care se face „când femeia leapădă pruncul fără de voie“ în care se vede limpede că avortul, indiferent de natura lui, este socotit drept omucidere care implică responsabilitatea și deci vinovăția mamei și eventual a celor apropiați, îndeosebi a soțului, a cărui responsabilitate e foarte adesea trecută cu vederea. Olivier Clement spune că în această rugăciune este cuprins totul: «Conștientizarea tragică a avortului - și în aceasta constă funcția terapeutică a pocăinței -, aducerea aminte că toți suntem, din punct de vedere spiritual, degenerați, că viețile noastre sunt cumplite ratări și că pocăința ne privește pe toți.»
Avortul și personalitatea: Despre ce este vorba, de fapt, în dilema morală | Glenn Cohen | Big Think
Textele patristice și rugăciunile evidențiază distincția dintre păcate fără voie și păcate cu voie, iar responsabilitatea este uneori extinsă la cei apropiați care pot fi responsabili de promovarea avortului. Avortul este considerat dramă, iar contemplarea lui cere compasiune și mărturie a speranței în înviere. Trebuie să reamintim societății că tradițiile creștine, grecești și evreiești, au format conștiința despre persoană și demnitatea umană, iar în acest sens Biserica joacă un rol critic în evaluarea limitelor tehnicii și în promovarea unei etici a vieții.
tags: #olivier #clement #avortul #carti