Vorbim mereu, aproape trâmbițat despre ceea ce știm din ce în ce mai puțin, dar susținem cu convingerea și tenacitatea celui neștiutor, dar îndrăzneț. Regizori și critici, scenografi și, câteodată, chiar actori intelectualizați se revendică cu seninătate impertinentă ca discipoli și continuatori ai marilor reformatori ai teatrului vital. Uită intenționat, din suficiență, sensul unei filiații și se dedică fără nici o adiere de talent conținut interior experimentării à la… Le îngurgitează, le re-semnifică, ne spun ei și fanaticii lor partizani în toate știutori. Și, astfel, fandacsia e gata.
Contextul și cadrul teoretic
Antropologia teatrală artaudiană este o adevărată geneză, o renaştere a teatrului prin „întoarcere la origini” (Monique Borie), după „îndelunga obişnuinţă cu spectacolele de divertisment”. „Eu unul pot cu adevărat să spun că nu mă situez în lume, şi aceasta nu este o simplă atitudine de spirit”. „Dar cine sunt eu în mijlocul acestei teorii a Cărnii ori, mai bine zis, a Existenţei? Sunt un om care şi-a pierdut viaţa şi care încearcă prin toate mijloacele să o facă să-şi reia locul. Închipuindu-se sălăşluind în ,,ombilicul limburilor”, Artaud sălăşluieşte în sine, ca omphalos, piatră divină, în centrul lumii dar şi, mai cu seamă, ca piatră primordială, temelie a naşterii şi a morţii ca unul şi acelaşi destin: „Sunt cea dintâi piatră din care s-au ivit toate celelalte şi cel dintâi sarcofag.”
Cuvântul grecesc sarkophagos înseamnă „care macină carnea”. Autohtonia, fiinţa chtoniană precede şi în-cântă fiinţa carnală în petrecerea ei prin lume, înainte de a se reintegra în ancestral. Viaţa „vieţuieşte”, se de-săvârşeşte prin săvârşirea vieţilor. Din Viaţă se nasc vieţi, nu corpuri. Eşuată în corp, viaţa rămâne viaţă, una şi aceeaşi în avatarurile ei genealogic corporale.
Pentru poetul Alain Jouffroy, prefaţatorul cărţii Ombilicul Limburilor, destinul cometei Artaud se deschide şi se închide cu un dublu martiriu. Aşa cum, în termenii gândirii lui Wittgenstein, problema corect pusă nu mai e problemă, la fel, un Artaud corect definit şi înţeles în afara limburilor constitutive fiinţei sale nu ar mai fi Artaud. Acest proteism lăuntric este, prin urmare, pur secvenţial şi simultan. Sinele Artaud se temporalizează fără timp, ci doar se pune lăuntric în joc, se spaţializează pentru sine. El există numai în chip de concentrat al unui joc de pulsiuni, tot mai strâns, până la exces, al unui joc agonal solitar, absolut în disonanţă cu epoca lui, comedia numită timp. Căci ce este timpul, din perspectiva fiinţei substanţiale, - „eu lucrez în durata unică” - a fiinţei ca fiinţă.
Relația dintre trup, cuvânt și timp
„Eu spun că Spiritul şi viaţa comunică la toate nivelurile. În Cartea Artaud pare că (se) repetă astfel efectiv, scenic, cartea cărţilor, Cartea Mallarmé, acest geniu al „dramaturgiei” literelor de foc în scrumul poemului.” Ca şi arhitectura numită teatru, cartea este aici spaţiu închis în deschiderea lumii, spaţiu ce se închide în vederea altei deschideri, a acelei porţi întemeietoare a deschiderii lumii ca lumină a omului. În Antonin Artaud, Jean-Louis Barrault a văzut „omul-teatru” prin excelenţă. Căci, deopotrivă anthropos şi logos, antropo-logie, omul-teatru îşi este sieşi fiinţă şi joc, joc şi fiinţă, pasiune ontologică, imbold în carne şi cuvânt pe scena existenţei.
„Toţi termenii pe care îi aleg pentru a gândi sunt pentru mine TERMENE în sensul propriu al cuvântului, adevărate terminaţii, rezultate ale mele mintale, ale tuturor stărilor la care mi-am supus gândirea. Prin termenii mei sunt cu adevărat LOCALIZAT, iar dacă spun că sunt LOCALIZAT prin termenii mei, aceasta înseamnă că în gândirea mea nu-i recunosc ca fond valabili. Sunt de-a dreptul paralizat de termenii mei, printr-o suită de terminaţii. Acesta, somat să vină, nu vine niciodată, dar, necheamat, survine tot timpul, clipă în clipirea fiinţei. În teatru, omul îşi înfăşoară şi desfăşoară clipele, le culege şi le înmănunchează în clipe de viaţă. Această savoare a vieţii la cumpăna fiinţei-nefiinţei este jocul sublim al lui Artaud. Taina Artaud. El nu l-ar juca dacă nu ar fi deja în joc, nu ar tânji după neant dacă nu l-ar simţi ca taină a fiinţei. Ea este medium sau athanor prin care taina operează din nou sub specia cuvântului confesiv, împărtăşit, graţie căruia dualitatea fiinţei se transcende în unitate a fiinţei, potrivit „legii” enunţate de Nietzsche: „Pieirea şi naşterea sunt iluzie: Unul este”.
Adăpostindu-se în taina fiinţei, în taina apotropaică, ca naştere şi viaţă în rezervă, Artaud rămâne in illo tempore: desprins de timpul şi spaţiul lumii. Urma îl alege astfel pe Artaud, cel pornit în pelerinajul urmelor, în Mexic sau Irlanda. Ea îl „urmează” pe semănătorul de urme, pe cel născut din propria-i diseminare. De aici mărturia confesivă, tăgăduirea în scris a înscrisului naşterii, a existenţei mundane între limite, consfinţită ca început şi sfârşit, ca fiinţare întru moarte. Căci Artaud înţelege să fiinţeze în retragere, în teatrul lăuntric al fiinţei şi nu pe scena istorială a lumii. Să-şi joace fiirea, adică firea ca fire, pe firul elastic al fiinţei ombilicale.
Imaginile teatrului artaudian şi spațiul originar
Mereu în amonte de naştere, în proximitatea păcatului facerii - „căci vinovat e tot făcutul”, scrie Ion Barbu - el sălăşluieşte în nostalgia fiinţării, nevinovat în limburile previnovăţiei. Nunta se nunteşte ca pre-lumină a luminii lumii. Pentru homo theatralis lumea este nelumită în esenţa ei. Teatrul este mirele lumii. Lumea este mireasa teatrului. Dar mirele nu-şi „cunoaşte” mireasa şi, astfel, mereu mire, nu e niciodată mirean. Domiciliul natal este doar domiciliere, localizare provizorie a „locuitorului” Artaud, un „ombilic” în care şi din care fiinţarea se adună spre a face semn către fiinţă. Marsilia, fostă colonie grecească, devine un topos mitic unde Limba vorbeşte toate limbile. Acestea îl pre-vorbesc, îi vorbesc înainte să le vorbească el.
„Escala” lui Artaud în acest polis al originilor şi teatru al idiomurilor - latină, greacă, egipteană, siriană etc. Lumea este geneză, facere continuă, spectacol, teatru în act, regie neregizată, în care regizorul, actorul şi spectatorul joacă, complici inconştient fericiţi, pe tabla de şah unde se săvârşeşte „marea taină” (Maeterlinck). Aşadar, actorul rămâne circumscris în actanţă, în întruchipare, în exerciţiul actului statuar, cristalizant în abis, replică a unei statui criselefantine. Vicleşugul fiinţei induce în om hoția metafizică drept esență a omului. Nu atât fizica lucrurilor îl interesează cât metafizica lor. Oamenii se viclenesc pe măsura vicleniei istorice. Tragedia omului este modalitatea sa apotropaică de depăşire a tragediei lumii.
Five Truths | Antonin Artaud | National Theatre
Astfel, închipuindu-şi că urcă treptele fiinţei veşnice, omul se afundă tot mai mult în imaturitate ontologică, în humusul istorial al existenţei fără orizont. Suferinţa lui Artaud este antesuferinţă. El este dintotdeauna divizat, unu şi doi, doi şi unu, într-o imposibilă dar nostalgică unitate a contrarelor: „Eu şi Spiritul stăm faţă-n faţă. „Armonioasă discordie” dintre un discurs şi un corp, Artaud este ceea ce Evelyne Grossman numeşte un „discorps”. „Doi mi-a fost luat în timp ce dormeam. Doi s-a dat drept unu şi mine însumi, când nu eram de faţă, gândire, mai ales când nu eram gândire şi nici fiinţă, FIINŢA, dar când trăiam pe pământ fără să localizez o fiinţare crestată (ecrete).
„Chiar în clipa în care pot prinde din zbor o formă, oricât de neîmplinită, o şi fixez, din teama că altminteri aş pierde toată gândirea. Am fost bolnav toată viaţa şi nu cer decât să continui.”
Concluzie deschisă spre o interpretare critică
Urmează concluzia unui traseu intelectual în care Artaud apare nu doar ca simbol al teatrului vital, ci ca mărturie despre raportul dintre limbaj, trup și timp, un protector al originii în contextul teatrelor moderne. Îmbinând filosofia lui Nietzsche, Wittgenstein și melosul corporativ al actorului, imaginea Artaud este una de tezaur al tuturor ritualurilor de naștere, moarte și renaștere în artă.
tags: #ombilicul #limburilor #artaud
Postări populare:
- Auscultația zgomotelor fetale în sarcină
- Laboratorul Spitalului de Pediatrie Sibiu: servicii, echipa și standardele de calitate a îngrijirii
- Ghid detaliat pentru întreruperea sarcinii în trimestrul al treilea: riscuri și indicații
- Ghidul complet despre concediul de maternitate în România
- Probleme cu scaunul la sugari