Bebe Cotimanis este cea mai cunoscută voce din România. Amenințătoare, întunecată, profundă sau istorică, depinde de situație, vocea lui te călăuzește prin programul ProTV. Și o face de vreo 20 de ani. Dar când se întâmplă asta, ai mai puțină vreme să te gândești la actorul Constantin Cotimanis. Și la pasiunile sale. Ultima dată l-am văzut în „Între amin și chin,” un film despre fenomenul Pitești, care te lipește de scaun. Ce aveam să aflu este că, de fapt, în acest film, își întâlnește rădăcinile și o parte din istoria familiei de aromâni din care face parte.
Vocea ca meserie, începuturi și reglementări ale discursului televizat
Voiceover e o meserie pe care practic ați inventat-o în România. E o meserie pe care nu am stăpânit-o nici eu. Se pare că am fost primul care a intrat pe o televiziune cu voce, cu promo. Limba română nu se preta la așa ceva, punându-i-se în față niște voci de americani, de englezi, voci renumite. Era foarte greu să aranjezi limba română, să sune important pentru un lucru pe care îl ai de scos în evidență. Împreună cu Teodosiu am debutat la ProTV. Trebuia să facem niște promouri înainte să apară, să arunci postul în aer. Am reașezat felul de a vorbi pentru televiziune, în limba română. Prima a fost Esca care a avut un grad de pregătire ridicat la BBC. A trimis-o Sârbu înainte cu un an, iar ea a venit și a impus un soi de tipar preluat de alte televiziuni.
Regulile mi le-am inventat. Le-am inventat și le-am răspândit. La un moment dat mi-a dat telefon amuzat Bogdan Vodă, colegul meu de la Nottara, soțul Clarei Vodă. Amândoi sunt actori la un post de televiziune. Mi-au spus: „Bebe, poți să vorbești? Se întâmplă ceva. A venit Repan să dea vocea Antenei 1, că vor ăștia să relanseze postul. S-a enervat la culme că ăștia i-au pus vocea ta și au spus că așa trebuie să sune”.
Eu care îl respect pe Repi, care a fost un model de pronunție, o voce importantă în teatrul și în filmul românesc. Să îi pună vocea unui puști? Făceam promouri cu două zile înainte de lansare. M-am apucat într-un studio mic, pe o stradă lângă Obor, într-un fost cinematograf. Acolo era închiriat. Studioul în care înregistram era cam cât două toalete, puse cap la cap. Era o chestie cu niște cofraje de ouă. Așa era atunci. Am început să înregistrez, stând în picioare. Mona Segall și Cristi Rotar erau dincolo de ciclop. Din când în când mai trecea Sârbu să vadă cum merge treaba. Se uita și îmi făcea semn că e bine. Am început seara, pe la 8, 9 și am stat până la 2 noaptea. La un moment dat a apărut cu apă. M-a întrebat Mona Segall: „Bebe, ești bine? Ai obosit?”. I-am răspuns: „Mă dor picioarele!”. Am stat în picioare 4, 5 ore în fața microfonului. Apoi ne-am minunat toți: „Hai să îi dăm un scaun!”.
Rădăcini aromâne, destine comune și începuturi familiale
Cotimanis pare un nume aromân. Originile sunt mai mult macedoneşti. Familia e din satul Coasa, prin Grecia, Larissa. Coasa sau Furca. Numele de familie a fost inițial Cotimani. În perioada în care te înregistrau la schimbul de populație din Cadrilater în partea cealaltă a Dobrogei, la Săcele era mai la repezeală. Au scăpat „s”-ul. Când am jucat în prima piesă, „Anchetă asupra unui tânăr care nu a făcut nimic”, Bibanul m-a trecut pe afiș direct Cotimanis, fără să mă întrebe. Bunicul a venit cu meseria pe care o avea în Cadrilater.
Se vorbea puțin despre rude, fiindcă familia a trecut prin pușcărie și decideau să nu vorbească ca să nu spunem la școală. Am avut un unchi, Iancu, prefect de Caliacra. Bunicul era un om foarte priceput, era perceptor de taxe. Nu mi-am păstrat rădăcinile. Mai am doar o mătușă, Țuți. Ea are copii, eu la rândul meu copii. După anii `40, unchiul Sandu a făcut pușcărie multă. Se vorbea foarte rar despre asta în familie. Tata a murit. Pe la 13 ani mai aveam grijă de bunicul, fiindcă îmbătrânise. Povestea: „Băi băiete, au ajuns golanii la putere… Dar să nu spui asta la școală”.
Fenomenul Pitești în cinema și în istorii personale
„Între chin și amin”, filmul despre fenomenul Pitești, are la baza povestea unei familii de machedoni. E greu să vorbesc despre chestia asta. Ana Blandiana i-a spus lui Toma: „Nu or să te lase să faci un film pe tema asta. Nu o să-ți dea nici un ban”. „Doamnă, sunt machedon, eu când îmi pun ceva în cap, fac!”. S-a apucat Toma de strâns bani de la macedoneni. A început să facă o listă. Macedonenii au început să doneze: Gigi Becali, Hagi. Kira Hagi joacă în film, chiar a debutat în film. Mai mulți au donat, dar fondurile principale au venit de la Toma. Toma a renunțat să mai facă o casă ca să aibă bani pentru film.
Am fost puțin plătiți, dar am considerat că este o datorie. Toma mi-a spus: „Uite scenariul! Îl vei juca pe Ciumău, șeful închisorii de la Pitești”. „În nici un caz!”. El mi-a spus atunci: „Te rog, citește-l. L-am scris pentru tine! Fenomenul Pitești ar trebui predat mai mult în școlile din România. Rude torturându-și rudele. În filmul nostru e vorba despre un frate care își torturează fratele ca să-l scape. Nu era altă soluție.
Este un film dur, dar înălțător. Dacă ai răbdare și tărie, căci nu respiri pe timpul filmului. Toma mi-a spus că lumea se ducea la cinema, cu floricele, răcoritoare. Însă, de când începea filmul până la sfârșit nu puteai să bagi nimic în gură. Ieșeau și aruncau floricelele la coș. Nu mâncau! Nici nu ai cum să mănânci. Eu nu am băut apă. Am avut sticla de apă lângă mine. Văzusem filmul de nu știu câte ori. Nu poți să bei apă când cei de acolo nu aveau dreptul la apă.
Rolul lui Bebe Cotimanis e unul dur. Rolul celui mai mare nenorocit al istoriei românești aproape contemporane. La viața mea am jucat tot soiul de nenorociți, dar acesta e cel mai nenorocit. Am o plăcere nebună să îi las în fundul gol, să-i descopăr, să le fac o radiografie. Nu înveți din personajele pozitive. Pe un Făt-Frumos îl accepți, dar de învățat, înveți de la zmeu.
Impresii despre Muzeul închisorii Pitești și memoria comunismului
S-a filmat Jilava, în celule. (Am reușit să joc) având istoria unchiului în spate, având scenariul citit de mai multe ori, citind cărți despre fenomenul Pitești. Eu stau la Pitești. Sunt prieten cu cel care are grijă de muzeul închisorii. Fenomenul Pitești este păstrat în memoria noastră aproape printr-o întâmplare. Axinte Gheorghe, om de afaceri, a primit aprobare să dărâme închisoarea și să construiască blocuri peste. Omul s-a apucat să construiască. A dărmat un zid, a făcut niște blocuri. Când a început să intre în partea cealaltă a dat de oase. Atunci s-a oprit, nu a mai construit. Omul de afaceri a devenit cel care răspunde de muzeul închisorii. Am fost cazat gratis, la Pitești, când am ajuns, într-un apartament superb, al lui. Are grijă de cei care au rămas în viață după fenomenul Pitești. Întâlnirile au loc o dată sau de două ori pe an. Oamenii dispar de la an la an. Tache Rodas este un om care a fost torturat ca nimeni altul. E de o veselie extraordinară. Am vorbit cu el. Tortură… Erau treziți de dimineața. Erau băgați sub pat când venea micul dejun. Asta era cam singura masă pe zi dacă nu erai cuminte. Stăteau sub pat. Ăștia veneau și le puneau castronul la gură. Nu aveau voie să îl atingă cu mâna. Nu aveau lingură, nimic. Mâncau din castronul acela niște tărâțe înmuiată în apă. Dietă, nu?! Li se dădea apoi un pahar cu apă, o dată pe zi. Erau bătuți, torturați. Trebuiau să renunțe la Dumnezeu și să declare câte și mai multe neadevăruri. Ei nu se interesau de ce e acasă: sora ta e o curvă, taică-tău înjură în biserică și a violat pe nu știu cine. Oamenii nu scriau asta. Cei mai mulți. Parte din ei nu au rezistat și au scris neadevăruri. Parte din ele sunt scrise, scrijelite pe pereți. Nenorociții aveau pereți cu declarațiile lor. Un fel de tapet al renunțării la Dumnezeu. Dacă nu făceai asta pățeai ca Tache Rodas. Te călcau pe cap, te băteau la talpă. Te lăsau iarna într-o celulă. Iarna. Închisoarea nu avea încălzire. Iarna era extrem de frig, iar vara te scoteau în curte când era arșița mai mare, numai să te țină la extreme. Mai primeau medicamente din când în când. Există un moment și în film când vrei să îi dai medicamentele și hrana ta celui care e pe moarte, iar el o refuză: „Oricum nu mai am mult”. În momentul acela îți cade lacrima brusc. Oameni lăsați în pielea goală în celulă.
Când unuia îi era mai frig se puneau unul peste altul. Făceau o movilă ca să-și încălzească corpurile. Cu furtunurile, din când în când, se mai băga apă și îi udau. Cum au rezistat? De ce? Cei mai mulți spun că l-au găsit pe Dumnezeu în închisoare. Ciumău spune: „Dumnezeu nu există, mă! Unde e Dumnezeul tău? Dacă ar fi, ar veni aici!”. „E aici! Ai să vezi că e aici!”. Mulți l-au descoperit în esența lui pe Dumnezeu. S-au descoperit pe ei. Dumnezeu e în noi, nu în altă parte. Nu știu ce simt, îți spun sincer. Știu însă ce a simțit bunicul Kirei Hagi, din partea mamei. Când am fost la Constanța mi-a spus la premieră că și el a făcut pușcărie. Ani buni de pușcărie. Un constructor extraordinar. Mi-a spus: „Dacă aveam un pistol, trăgeam în ecran. V-am urât. Nu vă urăsc. V-am urât, nu vă urăsc!”. Nu l-am jucat strict pe acest torționar.
Cariera, credințe și viziuni despre artă și politică
Toma a adunat istorii de la vreo trei torționari, șefi de închisori: Jilava, Sighet, Pitești. Între chin și amin ar trebui băgat în școli la orele de istorie, să-l vadă copiii. Cei mici nu pot, pentru că e dur, dar liceenii trebuie să-l vadă. Nu are rost să predai în vorbe când ai filmul acesta, istoria contemporană a României. Nu ai cum să explici mai bine. Filmul nu îți arată decât vreo 30% din ororile petrecute. Nu se pot arăta, dar ca idee dur prezentată, trebuie să intre. De ce să nu prezinți printr-un film? Dată fiind pregătirea profesorilor nici ei nu au fost contemporani cu fenomenul. Apropo de anticomunism. Cum simțeați asta în anii lui Ceaușescu? Meseria noastră nu poate fi făcută din afara conștiinței naționale sau a credinței în Dumnezeu. Teatrul fără Dumnezeu nu există! Cioran a stat cu Dumnezeu lângă el, l-a combătut, dar se raporta la Dumnezeu. Trebuie să te raportezi la ceva ca să poți trăi. Noi am trăit copilăria în comunism. Ea este frumoasă, deși nu în orice regim. Am avut o copilărie frumoasă. Ne-am născut în Ferentari, trăiam printre țigani, jucam fotbal cu ei. O minune de oameni. Nu a fost greu, nu a fost ușor, a fost cum a fost!
În 2019, Constantin Cotimanis este „Ciumău” în filmul „Între chin și Amin” al regizorului Toma Enache și „Cezar Cristoloveanu” în serialul „Vlad” difuzat la ProTV. Bebe Cotimanis ne prezintă un adevărat regal actoricesc pe scena Teatrului Nottara. „Nottara este locul unde am împărtășit prietenia și nu mi-a părut rău niciodată. Locul în care am găsit prieteni mulți, artişti buni, femei frumoase, actrițe una și una, într-un cuvânt lume foarte bună.” Teatrul Nottara păstrează sufletele celor care încă mai sunt și bântuie prin acest loc. În memoria publicului rămân roluri ca Petruchio din „Îmblânzirea scorpiei” sau Harpagon din „Avarul”.
BEBE COTIMANIS, vocea patrunzatoare a Romaniei:“Bucuriile pe care le am sunt in lucrurile mici”
tags: #politica #si #delicateturi #invitat #bebe #cotimanis