Orice autoritate publică, în funcție de poziția pe care o ocupă în sistemul organelor statului, urmărește, în cadrul activității pe care o desfășoară, atingerea unor obiective, adică realizarea anumitor sarcini. Sarcinile (misiunile) organelor administrației publice reprezintă obiectivele sau finalitățile activităților organelor administrației publice. Acestea au în vedere, întotdeauna, satisfacerea interesului public.
Conținutul concret al sarcinilor este stabilit de puterea politică, cea care „dirijează” întreaga activitate a administrației publice. Președintele României asigură reprezentarea statului român, pe plan intern și extern, trebuie să garanteze independența, unitatea și integritatea teritorială a țării, veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice, mediază între puterile statului sau între stat și societate (art. 80 din Constituție).
Guvernul trebuie să asigure realizarea politicii interne și externe a statului, precum și exercitarea conducerii generale a administrației publice (art. 102 alin. 1 din Constituție); de asemenea, la art. 15 din Codul administrativ sunt prezentate și „funcțiile” Guvernului: strategie, implementare, reglementare, administrare a proprietății statului, reprezentare, autoritate de stat. Ministerele au ca sarcină realizarea politicii guvernamentale în domeniul lor de activitate (art. 52 alin. 1 din Codul administrativ).
Sarcinile autorităților administrației publice locale (consilii județene, consilii locale, primari) constau în rezolvarea treburilor publice din unitățile administrativ-teritoriale, în interesul colectivităților locale (art. 121-122 din Constituție).
Atribuțiile și competența organelor administrației publice
Atribuțiile organelor administrative sunt stabilite de lege, în raport cu sarcinile ce le revin. Normele de conferire a competenței sunt, în principiu, de strictă interpretare. Atribuțiile nu pot fi asimilate unor „drepturi subiective” sau unor „obligații” de tip „civil”. Astfel, competența nu este facultativă: organele administrației publice au obligația de a o exercita, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.
Organul administrativ trebuie să aibă efectiv posibilitatea de a-și exercita atribuțiile conferite prin lege, concomitent cu obligația celorlalte autorități ale administrației publice (îndeosebi organele ierarhic superioare) de a asigura autonomia necesară realizării competenței. Teoretic, această „autonomie” poate fi limitată în cadrul raporturilor de subordonare, prin două prerogative ce pot fi conferite organului „superior”: puterea de instrucțiune (acceptată de legiuitor, în general) = posibilitatea organului ierarhic superior de a da îndrumări obligatorii organului subordonat.
Competența evocă sfera și natura atribuțiilor organelor administrative. Aceasta poate fi:
- Generală - organul are atribuții în orice domeniu sau sector de activitate din sfera administrației publice (ex. Președintele României, Guvernul, Consiliile Locale, Consiliile Județene).
- Specială - organul are atribuții în anumite domenii sau sectoare de activitate (ex. Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Sănătății).
Definiția „competenței” din Codul administrativ (art. 5 lit. v) evocă limitele în spațiu (teritoriu) ale acțiunii organelor administrative. Aceasta poate fi:
- Națională (centrală) - organe administrative își exercită atribuțiile la nivelul întregii țări (ex. Președintele României, Guvernul, ministerele, autoritățile administrative centrale autonome etc.).
- Locală - organele administrative își exercită atribuțiile numai în anumite zone, conform organizării administrativ-teritoriale (ex. primarul, consiliul local, consiliul județean).
Competența mai poate evoca limitele de timp în care un organ administrativ își poate exercita atribuțiile. Aceasta poate fi nedeterminată/nelimitată (regula) sau determinată/limitata (excepția - la niveluri sau situații speciale).
Din perspectiva raporturilor dintre administrația centrală și administrația autonomă locală, Codul administrativ prevede tipuri de competență: Competența exclusivă, competența partajată. Competența exclusivă este exercitată potrivit legii de autoritățile administrației publice locale, în nume propriu, în interesul colectivităților locale. Competența partajată este exercitată potrivit legii de autorități ale administrației publice locale, împreună cu alte autorități ale administrației publice, cu stabilirea resurselor și limitelor decizionale pentru fiecare autoritate.
Capacitatea juridică a organelor administrative
Organele administrative au, în general, atât competență, cât și capacitate (sunt subiecte de drept în nume propriu). Există însă structuri administrative interne ale organelor (departamente, compartimente, direcții, servicii etc.) care, deși au atribuții, nu au capacitate juridică independentă; acestea își exercită atribuțiile în numele organului administrativ din care fac parte și acțiunile lor produse juridice vizează organul în ansamblu.
Organele administrative nu sunt obligatoriu persoane juridice în sensul civil. Elementele constitutive ale unei persoane juridice sunt organizarea, scopul și patrimoniul. Aceste elemente sunt valabile pentru persoanele juridice de drept privat sau public. Un organ administrativ, în general, este o „persoană juridică de drept public” dacă este înființat prin act de autoritate, însă poate exista și situația în care nu are personalitate juridică proprie, având în continuare capacitatea de a intra în raporturi de drept public.
În cazul organelor administrative, nu este obligatorie dotarea cu personalitate juridică. Conform art. 194 Cod civil, înființarea poate fi realizată prin actul autorității competente, iar actul de înființare trebuie să prevadă dacă autoritatea publică este persoană juridică.
Principii de guvernanță în administrația publică
Codul administrativ definește instituția publică ca „o structură funcțională care acționează în regim de putere publică și/sau prestează servicii publice” finanțată din venituri bugetare și/sau din venituri proprii, în condițiile legii finanțelor publice. Importanța definirilor juridice este aceea de a reda înțelesul intenției legiuitorului și de a evita definiții doctrinare discordante.
Într-o viziune operațională, există trei tipuri de competență și trei dimensiuni ale autorităților administrative: competența generală și specială, situația la nivel național sau local, precum și competențe exclusive sau partajate în funcție de descentralizare.
Tipuri de competență în Administrația Publică (conform Codului Administrativ):
- Generală: organul are atribuții în orice domeniu sau sector de activitate; exemple: Președintele României, Guvernul, Consiliile Locale, Consiliile Județene.
- Specială: organul are atribuții în anumite domenii sau sectoare de activitate; exemplu: Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Sănătății.
- Națională (centrală): atribuții la nivelul întregii țări; exemple: Președintele, Guvernul, ministerele.
- Locală: atribuții în zonele determinate de organizarea administrativ-teritorială; exemple: Primarul, Consiliul Local, Consiliul Județean.
- Exclusivă: atribuțiile exercitate în nume propriu, în interesul colectivităților locale.
- Partajată: atribuțiile exercitate împreună cu alte autorități, cu stabilirea resurselor și a limitelor decizionale.
În practică, diferența dintre competență și capacitate este importantă: există structuri interne care pot exercita atribuții în numele organului, dar acestea nu au personalitate juridică separată; competența structurilor interne este improprie, deoarece subiectul real este organul administrativ.
Concluzia este că organele administrative, indiferent de specia lor, au întotdeauna capacitatea de a intra în raporturi de drept public/de putere publică necesare pentru exercitarea atribuțiilor lor, deoarece aceste raporturi presupun emiterea unor acte de autoritate (acte administrative) și nu impun existența unui patrimoniu.
Administrația publică centrală și locală. Video explicativ cu traducere în limbaj mimico-gestual
Rămâne esențial ca textul legal să fie clar pentru a asigura execuția eficientă a politicilor publice și respectarea principiilor de guvernanță, în special transparența, responsabilitatea și eficiența în administrația publică.
Exemple și aplicații practice
Rolul Guvernului în implementarea politicilor interne și externe, rolul ministerelor în domeniile lor, și sarcinile autorităților locale în interesul comunităților locale demonstrează cum sarcinile administrative se transformă în acțiuni concrete prin acte administrative și reglementări.
| Categorie | Atribuții principale | Nivel |
|---|---|---|
| Sarcini ale autorităților centrale | strategia, reglementarea, reprezentarea, administrarea patrimoniului statului | national |
| Sarcini ale ministerelor | realizarea politicii guvernamentale în domeniul lor | central |
| Sarcinile autorităților locale | rezolvarea treburilor publice din UAT în interesul colectivităților locale | local |
tags: #sarcini #ale #administratiei #publice