Sarcinile umanitare ale protecției civile: structură, funcții și perspective teoretice

Editorial realizat de Dr.Ing. Stelian Duduș. Conform Protocolului Adiţional I din 1977, la Convenţiile de la Geneva din 1949, prin expresia „protecţie civilă” se înţelege îndeplinirea tuturor sarcinilor umanitare, sau a mai multora dintre ele, destinate să protejeze populaţia civilă împotriva pericolelor, ostilităţilor sau ale catastrofelor şi s-o ajute să depăşească efectele lor imediate, asigurând condiţiile necesare supravieţuirii acesteia. Prin expresia „organisme de protecţie civilă”, în legislaţia internaţională, se înţelege structurile înfiinţate sau autorizate de către autorităţi, pentru îndeplinirea sarcinilor umanitare. Prin „personal al organismelor de protecţie civilă” se înţelege persoanele implicate în îndeplinirea sarcinilor umanitare, inclusiv personalul alocat pentru administrarea structurilor de protecţie civilă.

Protecţia civilă este istoric descrisă ca un sistem format din subsisteme care se comportă independent, dar sunt integrate şi subordonate ansamblului. Pornind de la ideea că sistemul este un ansamblu unitar de elemente, aflate într-o permanentă legătură, se poate afirma că structura este elementul invariabil al sistemului, iar funcţia este mulţimea de însuşiri în compunerea interioară a sistemului. Obiectul sistemului de protecţie civilă îl constituie populaţia civilă şi valorile materiale esenţiale pentru supravieţuire, inclusiv valorile de patrimoniu, a cărei protecţie trebuie asigurată împotriva efectelor războiului şi dezastrelor. Protecţia civilă satisface o serie de nevoi (trebuinţe) pentru a asigura desfăşurarea vieţii şi activităţii oamenilor.

Din perspectiva ierarhiei nevoilor a lui Abraham Maslow, protecţia civilă contribuie la asigurarea nevoilor fiziologice şi a celor de securitate, contribuind, în general, la satisfacerea nevoilor de la niveluri inferioare pentru a facilita accesul la nevoi de relaţionare şi creştere. Afirmaţiile rămân valabile şi în cazul altor teorii ale motivaţiei, cum ar fi ERG a lui Alderfer, unde protecţia civilă apare în componentele Existenţă şi Creştere, cu contribuţii la nevoi relaţionale. O problemă-cheie a protecţiei civile poate fi asemănătoare cu cea a oricărei organizaţii: complexitatea poate genera ineficienţe dacă nu există o strategie potrivită şi o implementare eficientă.

Este interesant să privim sistemul protecţiei civile prin prisma culturii organizaţionale. Conform definiţiei lui McLean şi Marshall (1993), cultura organizaţională este un ansamblu de tradiţii, valori, proceduri şi atitudini care creează contextul activităţii. În cazul protecţiei civile, predominant este tipul de cultură organizaţională „sarcină” (faţă de o organizaţie politică unde cultura recomandată ar fi tehnocrat). În concluzie, contribuţia protecţiei civile la satisfacerea unor nevoi specifice fiinţei umane reprezintă un invariant al dezvoltării umane.

Dispoziţii generale se regăsesc în cadrul legislativ românesc: protecţia civilă este o componentă a sistemului securităţii naţionale şi reprezintă un ansamblu integrat de activităţi specifice, cu caracter umanitar şi de informare publică, planificate, organizate şi realizate în scopul prevenirii şi reducerii riscurilor de producere a dezastrelor, protejării populaţiei, bunurilor şi mediului împotriva efectelor negative ale situaţiilor de urgenţă, conflictelor armate şi înlăturării urmărilor acestora. Activitatea de protecţie civilă este de interes naţional, are caracter permanent şi se bazează pe îndeplinirea obligaţiilor ce revin autorităţilor publice centrale şi locale, precum şi altor persoane juridice şi fizice.

Concepţia, organizarea, desfăşurarea şi managementul activităţilor de protecţie civilă se stabilesc la nivel local şi naţional, pe principiile autonomiei, subsidiarităţii, legalităţii, responsabilităţii, corelării obiectivelor şi resurselor, cooperării şi solidarităţii. Atribuţiile acoperă servicii de urgenţă, planificări de pregătire, şi managementul resurselor pentru funcţionarea structurilor prevăzute, precum şi pentru realizarea măsurilor stabilite în planuri. Perioadele de mobilizare pot implica funcţionarea structurilor existente pe timp de pace, completate sau înfiinţate, pentru asigurarea protecţiei civile.

Planificarea pentru protecţie civilă include pregătirea populaţiei şi a salariaţilor, pregătirea serviciilor de urgenţă, pregătirea conducerii în domeniul protecţiei civile şi a personalului de specialitate. În documentele de planificare se prevăd resursele materiale şi financiare necesare, precum şi cine le asigură. Formarea, perfecţionarea şi specializarea personalului se realizează în instituţii de învăţământ de profil din subordinea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Ministerului Apărării, şi în alte unităţi abilitate din ţară şi din străinătate. Pregătirea pentru protecţia civilă în instituţiile de învăţământ militar este obligatorie, iar informarea preventivă a populaţiei se realizează şi cu participarea organizaţiilor neguvernamentale de interes public.

Autorităţile au obligaţii pentru asigurarea condiţiilor de funcţionare a inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă, paza şi securitatea centrelor operaţionale, spaţii pentru depozitarea materialelor de intervenţie şi pentru evacuarea populaţiei din zonele afectate. De asemenea, există prevederi privind acordarea de ajutoare de urgenţă şi despăgubiri pentru pagube produse de dezastre, iar compensaţiile şi drepturile sociale pot fi stabilite prin statutul personalului voluntar din serviciile de urgenţă.

În cadrul dispoziţiilor de organizare, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative (în prezent, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative) şi Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă au roluri centrale în coordonarea de specialitate a activităţilor de protecţie civilă, iar la nivel local, inspectoratele judeţene şi Inspectoratul Municipiului Bucureşti pentru Situaţii de Urgenţă gestionează implementarea măsurilor. Pregătirea organizaţională poate implica atât salariaţi publici, cât şi operatori economici, în funcţie de complexitatea activităţilor şi de cerinţele legislative.

Pregătirea pentru protecţia civilă se extinde dincolo de cadrele oficiale: includerea activităţilor preventive în cadrul comunităţii, colaborarea cu ONG-uri şi instruirea colectivă a populaţiei pentru a reduce riscurile. De asemenea, se utilizează rezervele de stat şi colaborările internaţionale pentru a sprijini gestionarea situaţiilor de urgenţă. Astfel, protecţia civilă este un sistem dinamic, adaptabil la riscuri multiple, inclusiv cele nucleare, radiologice, chimice sau naturale.

Elemente cheie ale implementării protecției civile

• Planificare la nivel local şi naţional, cu alocarea resurselor necesare pentru pregătire şi intervenţie.
• Formare profesională a personalului de protecţie civilă şi a lucrătorilor din serviciile de urgenţă.
• Cooperare între autorităţi, organizaţii neguvernamentale şi comunităţi pentru a asigura continuitatea pregătirii şi intervenţiei.
• Gestionarea incidentelor şi a restabilirii stării de normalitate prin măsuri treptate în funcţie de amploarea situaţiei.

Astfel, sarcinile umanitare ale protecţiei civile includ, în practică, pregătire, reducerea riscurilor, intervenţie în situaţii de urgenţă, ajutoare de urgenţă şi despăgubiri. Toate aceste componente sunt integrate în cadrul Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă şi se bazează pe colaborări între instituţii publice, private şi comunităţi, pentru a asigura supravieţuirea populaţiei afectate şi restabilirea normalităţii cât mai rapid posibil.

tags: #sarcinile #umanitare #ale #protectiei #civile #este

Postări populare:

• Transferul dreptului de proprietate în contractul vânzare-cumpărare și rolul plății prețului
• Drepturile mamei însărcinate și responsabilitățile tatălui biologic
• Senzații în burtă la începutul sarcinii: ce este normal?
• Ghid complet pentru calmarea simptomelor și susținerea florei vaginale
• Gustul metalic în sarcină: simptome comune și cauze