Știai că mulți dintre învățații care au avut funcții importante în ierarhia bisericească au avut o contribuție importantă la apariția literaturii române vechi și la dezvoltarea textelor? Accesează capitolul „Literatura română veche” și vei găsi o listă cu cei care și-au adus aportul, dar și cu cele mai importante scrieri ale lor.
Caracteristicile perioadei: context și schimbări majore
În secolul al XVII-lea apare pe teritoriul Țărilor Române o nouă elită cărturărească, formată din clerici cu funcții înalte în ierarhia bisericească. Reprezentativ în acest sens este Varlaam, mitropolitul Moldovei, care tipărește „Cazania. Carte românească de învățătură”. Simion Ștefan, mitropolitul Transilvaniei, tipărește „Noul Testament”, iar Dosoftei tipărește „Psaltirea în versuri”.
O contribuție importantă la evoluția limbii române a avut Grigore Ureche, care a scris „Letopisețul Țării Moldovei (... )”. Limbajul cronicarilor evidențiază atât efortul de a crea un stil cărturăresc, cât și dorința de a rămâne în contact cu așteptările contemporanilor. Ulterior, Miron Costin și Ion Neculce dezvoltă narațiunea cronicară între 1594-1743, consolidând imaginea latinizantei latinități a limbii române vechi.
În secolul al XVII-lea se confirmă ideea că românii, în majoritatea lor ortodocși, au avut până la urmă deschiderea către reformă, dar identitatea lor liturgică își păstrează încă rădăcinile slavone. Reforma religioasă a impulsionat traducerea textelor sacre în română, alături de pasaje tradiționale în slavonă, pentru a facilita înțelegerea poporului și consolidarea alfabetului românesc literar.
Secolul al XVI-lea drept punct de plecare: începuturi ale traducerilor și producției de texte în română
Primul document scris în limba română este „Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung”. Apoi, traducerile în română ale unor texte religioase precum „Psaltirea Scheiană”, „Psaltirea Voronețeană”, „Psaltirea Hurmuzachi” sau „Codicele Voronețean” sunt atestate ca acte fundamentale ale emergenței literaturii române vechi. În această perioadă apare și opera „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”.
Tipografia românească își asumă un rol central prin Coresi, care tipărește în română și slavonă, contribuind semnificativ la formarea limbii literare. Cronica și crónica iau avânt, iar tradiția de curte, prin Măcin și alți cronicari, oferă un plus de coerență stilistică și lingvistică a textelor, pregătind terenul pentru o literatură română mai solidă în secolul următor.
Secolul al XVII-lea: ierarhie bisericească, tipografie și traduceri majore
În această perioadă, Varlaam tipărește „Cazania. Carte românească de învățătură”. Simion Ștefan tipărește „Noul Testament”, iar Dosoftei editează „Psaltirea în versuri”. Grigore Ureche și continuatorii săi întregesc patrimoniul cronicar, iar exprimarea lingvistică evidențiază încercarea de a crea un stil literar distinct. Cronologia literară a secolului XVII oglindește adâncirea convergențelor lingvistice și a preocupărilor pentru latinitate în scrierea românească.
O contribuție majoră la evoluția limbii române o reprezintă Letopisețul Moldovei, scris de Grigore Ureche, completat de Miron Costin și Ion Neculce, care consolidează latinitatea limbii și susțin unitatea lingvistică între cele trei țări românești. Textelor cronicarilor li s-a adăugat o orientare spre o limba literară standardizată, demonstrând continuitatea romanității în spațiul românesc.
Secolul al XVIII-lea: iluminismul românesc, Dimitrie Cantemir și transformările stilistice
În secolul al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir devine figura reprezentativă a umanismului românesc, preocupat de raționalism și noile curente. Una dintre cele mai cunoscute opere ale sale este „Istoria ieroglifică”, scrisă în limba română la Constantinopol între 1703 și 1705. Cantemir deschide calea publicării de texte românești în epoca modernă și contribuie la consolidarea vocabularului și a stilurilor.
În acest context, evoluția limbii române este generată de interacțiunile dintre substratul autohton și influențele latine și slave, asigurate prin translatarea scripturilor religioase și prin producerea de opere în limba română. Acest proces de transformare a limbii, între slavonismul liturgic și normarea românească, marchează afirmarea identității lingvistice în cadrul spațiului vorbit și scris român.
Contribuții științifice și dezbateri despre etnonimie, latinitate și origena limbii
Un paragraf central în dezbaterea despre originile limbii române este discutat în lucrările lui Inna Negrescu-Babuș privind substratul lingvistic românesc, precum și în comentariile profesorilor despre latinitatea limbii: daco-geticii și romaapartența limbii române, precum și procesul de contact lingvistic, bilingvism și diglosă. În aceste reflecții, se subliniază rolul latinului în formarea identității lingvistice românești și aportul daco-getic în vocabular și structură, cu impact asupra perioadelor ulterioare.
Studii despre istoria limbii, tradiții de cercetare româno-europene și contribuțiile unor savanți ca Lazăr Şăineanu și Moses Gaster sunt relevante pentru înțelegerea contextului în care s-au creat primele texte românești scrise. Treptat, aceste discuții deschid calea pentru recunoașterea perioadei vechi a literaturii române ca fundament al modernității lingvistice naționale.
Relații între limbi, confesiuni și formarea textelor liturgice în română
Problematica apariției primului corpus de texte literare românești constă în traduceri de texte bisericești, dar și în influențe politice și confesionale din zona Transilvaniei. Provocările interne au dus la adoptarea limbii române în cult, cu impact asupra producției de catehisme, psaltiri și texte teologice traduse sau create în română, în contextul Unio trium nationum și al compromisurilor dintre ortodoxie, luteranism și calvinism.
Implicarea sașilor, maghiarilor calvini și românilor ortodocși a creat o rețea de influențe religioase și lingvistice, care au accelerat adoptarea și standardizarea limbii române în textele de cult. Împreună cu eforturile tipografice, aceste schimbări au pregătit terenul pentru o literatură română veche mai coerentă și mai influentă în spațiul cultural european.
Resurse vizuale recomandate
Estados/Etape și contribuții cheie
- Primul corpus de texte liturgice în română: traduceri ale Psaltiriilor, Apostolului, Evangheliilor.
- Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie ca text didactic pentru conducerea Țării Românești.
- Activitatea tipografică a lui Coresi și importanța pentru formarea limbii române literare.
- Secolul al XVII-lea: Varlaam, Simion Ștefan, Dosoftei - contribuții majore în traducere și standardizare a limbii.
- Letopisețul Moldovei de Grigore Ureche, continuat de Miron Costin și Ion Neculce - apropierea de un stil cărturăresc.
- Secolul al XVIII-lea: Dimitrie Cantemir și Istoria ieroglifică; consolidarea și extinderea vocabulary-ului românesc literar.
Resurse suplimentare de aprofundare
Pentru aprofundare, consultă capitolul „Literatura română veche” și lucrări despre istoria limbii române, substratul lingvistic românesc, latinitate și contribuțiile lui Lazăr Șăineanu și Moses Gaster. Tezele despre „teoria necesităților interne” și discuțiile despre locația geografică a primelor traduceri în română ridică întrebări despre modul în care limba română a fost adoptată în cult și în societate în această perioadă.
tags: #sec #al #xvii #diversificarea #textelor #scrie
Postări populare:
- Ghid complet despre balansoare din lemn pentru bebeluși: siguranță și confort
- Diagnosticul icterului la copii de 2 ani: ce să urmăriți
- Ce este sindromul foliculului luteinizat nerupt și cum se tratează
- Consultații pediatrice și investigații în Focșani – ghid detaliat
- Cum se gestionează tratamentul copiilor în oncologia pediatrică