Biografia și vocea lui Bebe Cotimanis: din teatrul românesc în lumea televiziunii și a cinema-ului

Constantin Cotimanis sau Bebe cum îl alintă prietenii s-a născut la data de 18 februarie 1955 în București și este actorul Teatrului. În același timp, este prezent și pe micile ecrane. Cu o fizionomie ușor de reținut dar și cu un joc scenic remarcabil, Cotimanis ne face să îl îndrăgim din prima clipă în care îl vedem. În anul 2003 îi urmărim prestația în „Castelul“ și „Insir-te margarite“, iar tot în același an primește „Marele premiu al orașului Viena“ pentru rolul din „Procesul lui Kafka“.

După ce în 1990 îl admirăm în „A 11-a Poruncă“ și în 1992 în „Hotel de lux“, Cotimanis începe să fie ofertat de marii producători străini. Cariera sa internațională începe în anul 2000 și îi aduce un rol în „Epicentrul“, unde este Dimitri, iar în 2002 a jucat în „Amen“, interpretându-l pe Preeffer, în regia lui Costa-Gavras. Numele său este regăsit alături de actori celebri precum Lance Henriksen și Deborah Kara Unger, când are un rol în „One Point O“.

„Bebe Cotimanis este cea mai cunoscută voce din România. Amenințătoare, întunecată, profundă sau istorică, depinde de situație, vocea lui te călăuzește prin programul ProTV. Și o face de vreo 20 de ani.“ Dar când se întâmplă asta, ai mai puțină vreme să te gândești la actorul Constantin Cotimanis. Întotdeauna, el ne vorbește despre rădăcinile sale și pasiunile sale.

Ultima dată l-am văzut în „Între amin și chin“, un film despre fenomenul Pitești, care te lipește de scaun. Ce aveam să aflăm este că, de fapt, în acest film își întâlnește rădăcinile și o parte din istoria familiei de aromâni din care face parte. Voiceover e o meserie pe care practic ați inventat-o în România. E o meserie pe care nu am stăpânit-o nici eu. Se pare că am fost primul care a intrat pe o televiziune cu voce, cu promo. Limba română nu se pretă la așa ceva, punându-i-se în față niște voci de americani, de englezi, voci renumite.

Împreună cu Teodosiu am debutat la ProTV. Trebuia să facem niște promouri înainte să apară, să arunci postul în aer. Am reașezat felul de a vorbi pentru televiziune, în limba română. Prima a fost Esca care a avut un grad de pregătire ridicat la BBC. A trimis-o Sârbu înainte cu un an, iar ea a venit și a impus un soi de tipar preluat de alte televiziuni. Noi ne mândrim că am luat cei mai buni oameni din televiziunea română. Pe măsură ce oamenii au fost crescuți s-au răspândit la celelalte televiziuni.

La un moment dat mi-a dat telefon amuzat Bogdan Vodă, colegul meu de la Nottara, soțul Clarei Vodă. Amândoi sunt actori la un post de televiziune. Mi-au spus: „Bebe, poți să vorbești? Se întâmplă ceva. A venit Repan să dea vocea Antenei 1, că vor ăștia să relanseze postul.“ S-a enervat la culme că ăștia i-au pus vocea ta și au spus că așa trebuie să sune. Eu îl respect pe Repi, care a fost un model de pronunție, o voce importantă în teatrul și în filmul românesc.

Să îi pună vocea unui puști? Făceam promouri cu două zile înainte de lansare. M-am apucat într-un studio mic, pe o stradă lângă Obor, într-un fost cinematograf. Acolo era închiriat. Studioul în care înregistram era cam cât două toalete, puse cap la cap. Era o chestie cu niște cofraje de ouă. Așa era atunci. Am început să înregistrez, stând în picioare. Mona Segall și Cristi Rotar erau dincolo de ciclop. Din când în când mai trecea Sârbu să vadă cum merge treaba. Se uita și îmi făcea semn că e bine. Am început seara, pe la 8, 9 și am stat până la 2 noaptea. La un moment dat a apărut cu apă. M-a întrebat Mona Segall: „Bebe, ești bine? Ai obosit?”. I-am răspuns: „Mă dor picioarele!”. Am stat în picioare 4, 5 ore în fața microfonului. Apoi ne-am minunat toți: „Hai să îi dăm un scaun!”.

Asta e o realizare a revoluției române. Eu nu mai făcusem asta. Cotimanis pare un nume aromân. Originile sunt mai mult macedonești. Familia e din satul Coasa, undeva prin Grecia, Larissa. Coasa sau Furca. Numele de familie a fost inițial Cotimani. În perioada în care te înregistrau la schimbul de populație din Cadrilater în partea cealaltă a Dobrogei, la Săcele era mai la repezeală. Au scăpat „s”-ul. Când am jucat în prima piesă, „Anchetă asupra unui tânăr care nu a făcut nimic”, Bibanul m-a trecut pe afiș direct Cotimanis, fără să mă întrebe.

Bunicul a venit cu meseria pe care o avea în Cadrilater. Se vorbea puțin despre rude, fiindcă familia a trecut prin pușcărie și decideau să nu vorbească ca să nu spunem la școală. Am avut un unchi, Iancu, prefect de Caliacra. Bunicul era un om foarte priceput, era perceptor de taxe. Nu mi-am păstrat rădăcinile. Mai am doar o mătușă, Țuți. Ea are copii, eu la rândul meu copii. După anii `40, unchiul Sandu a făcut pușcărie multă. Se vorbea foarte rar despre asta în familie. Tata a murit. Pe la 13 ani mai aveam grijă de bunicul, fiindcă îmbătrânise.

Povestea: „Băi băiete, au ajuns golanii la putere… Dar să nu spui asta la școală”. Așa li se spunea, golani. Probabil asta a fost răzbunarea lui Iliescu când ne-a făcut golani fiindcă am stat în Piața Universității. Nu aveam cum să spun la școală, fiindcă nu discutam așa ceva. „Între chin și amin”, filmul despre fenomenul Pitești, are la bază povestea unei familii de macedoneni. Este greu să vorbesc despre chestia asta. Ana Blandiana i-a spus lui Toma: „Nu or să te lase să faci un film pe tema asta. Nu o să-ți dea nici un ban”. „Doamnă, sunt macedon, eu când îmi pun ceva în cap, fac!”. S-a apucat Toma de strâns bani de la macedoneni. A început să facă o listă. Macedonenii au început să doneze: Gigi Becali, Hagi. Kira Hagi joacă în film, chiar a debutat în film. Mai mulți au donat, dar fondurile principale au venit de la Toma. Toma a renunțat să mai facă o casă ca să aibă bani pentru film.

Am fost puțin plătiți, dar am considerat că este o datorie. Toma mi-a spus: „Uite scenariul! Îl vei juca pe Ciumău, șeful închisorii de la Pitești”. „În niciun caz!”. El mi-a spus atunci: „Te rog, citește-l. L-am scris pentru tine! Fenomenul Pitești ar trebui predat mai mult în școlile din România. Rude torturându-și rudele. În filmul nostru e vorba despre un frate care își torturează fratele ca să-l scape. Nu era altă soluție. E un film dur, dar înălțător. Dacă ai răbdare și tărie, căci nu respiri pe timpul filmului.”

Toma mi-a spus că lumea se ducea la cinema, cu floricele, răcoritoare. Însă, de când începea filmul până la sfârșit nu puteai să bagi nimic în gură. Ieșeau și aruncau floricelele la coș. Nu mâncau! Nici nu ai cum să mănânci. Eu nu am băut apă. Am avut sticla de apă lângă mine. Văzusem filmul de nu știu câte ori. Nu poți să bei apă când cei de acolo nu aveau dreptul la apă. Rolul lui Bebe Cotimanis e unul dur. Rolul celui mai mare nenorocit al istoriei românești aproape contemporane. La viața mea am jucat tot soiul de nenorociți, dar acesta e cel mai nenorocit.

Am o plăcere nebună să îi las în fundul gol, să-i descopăr, să le fac o radiografie. Nu înveți din personajele pozitive. Pe un Făt-Frumos îl accepți, dar de învățat, înveți de la zmeu. S-a filmat Jilava, în celule. (Am reușit să joc) având istoria unchiului în spate, având scenariul citit de mai multe ori, citind cărți despre fenomenul Pitești. Eu stau la Pitești. Sunt prieten cu cel care are grijă de muzeul închisorii. Fenomenul Pitești este păstrat în memoria noastră aproape printr-o întâmplare. Axinte Gheorghe, om de afaceri, a primit aprobare să dărâme închisoarea și să construiască blocuri peste. Omul s-a apucat să construiască. A dărmat un zid, a făcut niște blocuri. Când a început să intre în partea cealaltă a dat de oase. Atunci s-a oprit, nu a mai construit. Omul de afaceri a devenit cel care răspunde de muzeul închisorii.

Am fost cazat gratis, la Pitești, când am ajuns, într-un apartament superb, al lui. Are grijă de cei care au rămas în viață după fenomenul Pitești. Întâlnirile au loc o dată sau de două ori pe an. Oamenii dispar de la an la an. Tache Rodas este un om care a fost torturat ca nimeni altul. E de o veselie extraordinară. Am vorbit cu el. Tortură… Erau treziți de dimineața. Erau băgați sub pat când venea micul dejun. Asta era cam singura masă pe zi dacă nu erai cuminte. Stăteau sub pat. Aștia veneau și le puneau castronul la gură. Nu aveau voie să îl atingă cu mâna. Nu aveau lingură, nimic. Mâncau din castronul acela niște tărâțe înmuiată în apă. Dietă, nu?! Li se dădea apoi un pahar cu apă, o dată pe zi. Erau bătuți, torturați. Trebuiau să renunțe la Dumnezeu și să declare câte și mai multe neadevăruri. Ei nu se interesau de ce e acasă: sora ta e o curvă, taică-tu înjură în biserică și a violat pe nu știu cine. Oamenii nu scriau asta. Cei mai mulți. Parte din ei nu au rezistat și au scris neadevăruri. Parte din ele sunt scrise, scrijelite pe pereți. Nenorociții aveau pereți cu declarațiile lor. Un fel de tapet al renunțării la Dumnezeu. Dacă nu făceai asta pățeai ca Tache Rodas. Te călcau pe cap, te băteau la tălpi. Te lăsau iarna într-o celulă. Iarna. Închisoarea nu avea încălzire. Iarna era extrem de frig, iar vara te scoteau în curte când era arșița mai mare, numai să te țină la extreme. Mai primeau medicamente din când în când. Există un moment în film când vrei să îi dai medicamentele și hrana ta celui care e pe moarte, iar el o refuză: „Oricum nu mai am mult”. În momentul acela îți cade lacrima brusc. Oameni lăsați în pielea goală în celulă. Când unuia îi era mai frig se puneau unul peste altul. Făceau o movilă ca să-și încălzească corpurile. Cu furtunurile, din când în când, se mai băga apă și îi udau.

„Cum au rezistat? De ce? Cei mai mulți spun că l-au găsit pe Dumnezeu în închisoare. Ciumău spune: „Dumnezeu nu există, mă! Unde e Dumnezeul tău? Dacă ar fi, ar veni aici!”. „E aici! Ai să vezi că e aici!”. Mulți l-au descoperit în esența lui pe Dumnezeu. S-au descoperit pe ei. Dumnezeu e în noi, nu în altă parte. Nu știu ce simt, îți spun sincer. Știu însă ce a simțit bunicul Kirei Hagi, din partea mamei. Când am fost la Constanța mi-a spus la premieră că și el a făcut pușcărie. Ani buni de pușcărie. Un constructor extraordinar. Mi-a spus: „Dacă aveam un pistol, trăgeam în ecran. V-am urât. Nu vă urăsc. V-am urât, nu vă urăsc!”.

Nu l-am jucat strict pe acest torționar. Toma a adunat istorii de la vreo trei torționari, șefi de închisori: Jilava, Sighet, Pitești. Între chin și amin ar trebui băgat în școli la orele de istorie, să-l vadă copiii. Cei mici nu pot, pentru că e dur, dar liceenii trebuie să-l vadă. Nu are rost să predai în vorbe când ai filmul acesta, istoria contemporană a României. Nu ai cum să explici mai bine. Filmul nu îți arată decât vreo 30% din ororile petrecute. Nu ai timp de așa ceva și nici nu se pot arăta. Nu se pot arăta, dar ca idee dur prezentată, trebuie să intre. De ce să nu prezinți printr-un film? Dat fiind pregătirea profesorilor, nici ei nu au fost contemporani cu fenomenul. Apropo de anticomunism. Cum simțeați asta în anii lui Ceaușescu? Meseria noastră nu poate fi făcută din afara conștiinței naționale sau a credinței în Dumnezeu. Teatrul fără Dumnezeu nu există! Cioran a stat cu Dumnezeu lângă el, l-a combătut, dar se raporta la Dumnezeu. Trebuie să te raportezi la ceva ca să poți trăi. Noi am trăit copilăria în comunism. Ea este frumoasă, deși nu în orice regim. Am avut o copilărie frumoasă. Ne-am născut în Ferentari, trăiam printre țigani, jucam fotbal cu ei. O minune de oameni. Nu știam că părinții fac un efort atât de mare să ne crească, pentru că și-au asumat responsabilitatea să aibă niște copii. Nu a fost greu, nu a fost ușor, a fost cum a fost! Ceva împotriva comuniștilor am avut când s-a înăsprit treaba, iar noi trebuia să ne cenzurăm în teatru, în film. Teatrul era făcut numai din șopârle. Între Dumnezeu și noi stătea comunismul. Acesta trebuia dat la o parte ca să avem o vedere mai clară asupra lumii și vieții pe care o trăim. Băgam niște șopârle indiferent de ce jucam. Sandu Dabija spune: „Aproape nu mai vedem rostul să facem teatru că ne-a pierit dușmanul”. Nu ne-a pierit deloc.

Actorii au venit apoi în prim-plan. După ce am terminat liceul de arhitectură, m-am îndrăgostit de meserie. Am fost prima promoție. Au încercat să aducă niște profesori de la Ion Mincu și să vadă câtă arhitectură poate înghiți un tânăr după clasa a VIII-a. Am făcut cinci ani la liceul de arhitectură. După ce am terminat am intrat la construcții, la seral. Mama creștea trei copii. Era croitoreasă de lux pentru multe vedete din muzica populară și nu numai. Aveam rate rămase de la tata pentru mobilier. Mama se chinuia, iar eu am simțit nevoia să muncesc. Am intrat la seral la construcții. Am stat 6 luni de zile, până când am dat de chimia materialelor de construcții. Nu țineam foarte mult, venind de pe șantier, să stau într-un șantier să muncesc toată viața. M-am mutat de acolo. În 1977, după cutremur, eram inspector de calitate la injectări în grinzi, cu rășini epoxidice.

Se băgau niște rășini japoneze la început. Apoi Ceaușeasca a hotărât că le putem face și noi. La câtă chimie știa așa credea. Când am văzut că cele de la noi nu se întăreau în grinzi m-am retras și nu am mai semnat fișele alea de luare în primire pentru că nu era corect. M-am angajat apoi la Proiect București. Acolo am întâlnit arhitecți, constructori, proiectanți. Am lucrat la blocurile de pe Calea Moșilor. Desenam, proiectam, participam la soluții de proiectare. Blocurile erau prinse într-un catalog cu soluții tip. Am renunțat apoi și la Facultatea de Arhitectură pentru că rolul arhitectului nu era decât să pună niște culori pe un perete sau să agațe un panou. Suprafețe meschine până la a te încadra în 86 de metri cu 4 camere. Măreau casa scării, doar ca să micșoreze apartamentele.

La începutul drumului, a venit un prieten de la Proiect București care i-a spus despre o brigadă artistică cu un profesor tare mișto. Așa l-a dus către Traian Aelenei, profesorul de teatru de la Școala Populară de Artă. Acolo l-a întâlnit pe Dan Puric, Ionel Mihăilescu, Petrică Nicolae. Omul acesta i-a spus că are talent, dar nu pe șleau. M-am pregătit sub îndrumarea lui Puric și a colaboratorilor. Am dat la teatru după cum a zis Dan Puric, în două zile pregătindu-mă intens. Am trecut prin probe de poezie, improvizație, monolog și am intrat în formația artistică dorită.

Cotimanis a activat în televiziune, devenind vocea reprezentativă a ProTV timp de două decenii, apoi mutându-se la Prima TV în octombrie, după o colaborare îndelungată cu ProTV. A fost jurat la România Are Talent și a jucat în seriale ca Vlad. Este o voce despre care se spune că a dispărut de pe Pro TV din motive de tranzacție a postului în contextul pandemiei.

Actoria sa a inclus roluri memorabile în Paranoia 1.0 (2004), Asfalt Tango (1996) și Epicenter (2000), precum și interpretări în lacrimi de iubire (2005-2006) ca Grigore Varlam, un interlop foarte bogat. Amen a reprezentat un moment crucial în cariera sa, realizându-se o legătură între teatru și cinema internațional. Cotimanis a făcut parte și din juriul emisiunii „Românii au talent”.

Rădăcini, familie și pasiuni

Cotimanis pare un nume aromân, iar originile sale sunt mai mult macedonene. Familia este din satul Coasa, undeva prin Grecia, Larissa. Bunicul a adus o parte din tradiție în viața sa, iar o logodnă între istorie și teatru se regăsește în modul în care s-a aventurat în artă. Numele de familie a fost inițial Cotimani, iar schimbările istorice au lărgit povestea sa în regimul românesc. O parte din istoria familiei a fost marcată de detenție, iar unele detalii au rămas închise în familie.

În această biografie, teatrul și filmul au fost mereu cu el. Între chin și amin, realizat prin eforturi colective, a deschis o cale a discursului despre memoria istoriei recente a României. În timpul filmărilor despre fenomenul Pitești, Cotimanis s-a regăsit în propriile rădăcini și a înțeles că Dumnezeu poate fi găsit în fiecare dintre noi. La final, această poveste este despre cum un actor s-a transformat într-un nadir al cunoașterii istoriei românești, creând punți între teatru, televiziune și film.

Avem în vedere că această biografie se bazează pe fragmente numeroase din interviuri și cronici, iar ordinea propozițiilor poate fi reorganizată pentru claritatea narativă fără a modifica conținutul textual existent. În plus, includem elemente vizuale și multimedia pentru a crește informația și înțelegerea cititorului.

Reflecții asupra rolurilor și contribuțiilor

• Roluri memorabile în cinema românesc și producții internaționale
• Vocea emblematică a ProTV și aportul la definirea standardelor limbajului în televiziune
• Integrarea între trecutul istoric al României și arta scenică

Detalii despre filmele și serialele în care a apărut

1. Amen (rolul lui Preeffer, în regia lui Costa-Gavras)
2. Epicenter (rolul Dimitri)
3. One Point O (alături de Lance Henriksen și Deborah Kara Unger)
4. Paranoia 1.0 (2004) și Asfalt Tango (1996)
5. Lacrimi de iubire (2005-2006) - rolul lui Grigore Varlam

Vocea lui Cotimanis a definit o perioadă în care televiziunea românească a consolidat un standard de comunicare, iar experiența sa pe scenă a alimentat calitatea interpretărilor video. În plus, implicarea în proiecte ca „Între amin și chin” a consolidat relația sa cu teme istorice sensibile, evidențiind capacitatea sa de a transmite emoții adânci prin glas și expresie.

tags: #secretul #vocii #lui #bebe #cotimanis

Postări populare:

• Jocuri de grup folosind Metoda cubului în educație
• Consecințele avortului în superstiții
• Impactul cezarianei asupra riscurilor oftalmologice și rolul intervențiilor în decizia terapeutică
• Iordache Florin: detalii despre activitatea și perspectivele unui medic pediatru de excepție
• Refluxul gastroesofagian la sugari: dieta cu orez, riscuri și recomandări