Avortul (în latină: ab „fără", ortus „naștere") reprezintă întreruperea accidentală sau provocată a sarcinii, înainte ca fătul să fie viabil. În România, avortul este un subiect sensibil, iar cel la cerere a trezit și trezește numeroase controverse în spațiul public. Există două categorii principale de avort: avortul medicamentos și avortul chirurgical. Avortul medicamentos presupune două etape prin care se elimină sarcina nedorită. În prima etapă are loc administrarea pastilelor care au ca efect stoparea dezvoltării embrionului, deoarece blochează acțiunea progesteronului - hormonul care ajută la menținerea sarcinii. În lipsa progesteronului, endometrul se subțiază, iar embrionul se va desprinde și va muri. În a doua etapă se va administra preparatul (după 1-2 zile, fără supraveghere medicală, se ia acasă) care va provoca contractarea uterului și sângerarea vaginală pentru a avea loc expulzia conținutului sarcinii (embrionul și placenta, precum și alte țesuturi). În cazurile rare în care sarcina nu este întreruptă în urma administrării medicamentelor, medicul va efectua o intervenție pentru îndepărtarea ei (chiuretaj).
Avortul chirurgical se poate realiza prin două tehnici, în funcție de vârsta sarcinii. În primul trimestru de sarcină (5-12 săptămâni) se va utiliza aspirația manuală cu vacuum implică aspirația țesuturilor uterului cu un tub de mici dimensiuni. În al doilea trimestru de sarcină (în jurul perioadei de 12 săptămâni) se utilizează o tehnică chirurgicală care presupune dilatarea forțată, chiuretajul și aspirarea cu vacuum, pentru eliminarea fătului și a placentei din uter.
Până în 1936, când a fost adoptat un nou Cod Penal, România a funcționat după cel emis prima dată sub Alexandru Ioan Cuza în 1864, cu prevederi împrumutate din Codul Penal Francez și Codul Penal Prusian. Sub articolul 246, avortul era pedepsit cu închisoarea atât pentru persoana gravidă, cât și pentru medicii, moașele sau alți specialiști care acceptau să facă avort. Pe fondul Marii Crize Economice, tot mai multe feministe au început să ia poziții privind avortul. Reprezentantele Asociației Cercurilor de Gospodine au elaborat un proiect de lege ce obliga doctorii și moașele care asistau la avort sau facilitau avortul să raporteze procedura în termen de trei zile, altfel riscau amendă sau suspendarea dreptului de a practica până la 12 luni. În 1934, Maria Baiulescu a publicat în „Ziarul Nostru”, publicație feministă susținută de Asociația pentru Emanciparea Civilă și Politică a Femeii Române, un articol în care se poziționa împotriva dreptului la avort. Făcând apel la argumente religioase și naționaliste, care priveau sarcina și maternitatea ca datorii față de țară, autoarea susține că femeia nu este stăpână pe corpul ei, ci că ea aparține familiei și statului.
De cealaltă parte, Medeea Niculescu publica în „Cuvântul femeilor” eseuri ce încurajau acordarea dreptului la avort. Un moment important în mișcarea feministă privind avortul se va întâmpla în mai 1932, la Congresul de la Iași al Asociației pentru Emanciparea Civilă și Politică a Femeii Române. Se va isca o dezbatere aprinsă între feministele ce erau de acord cu legalizarea avortului și cele care susțineau interzicerea lui. Calypso Botez, Elena Meissner, Ella Negruzzi și Ortansa Satmary au adus în discuție argumente economice și sociale pentru a justifica liberalizarea avortului. În urma anchetorilor consiliilor comunale, s-au constatat mizeria și bolile la care erau expuse femeile ce locuiau la periferia orașelor, astfel acest lucru ar cere o limitare a natalității. Mai mult decât atât, ele au punctat că interesul statului era mai degrabă legat de mortalitatea infantilă, decât de cea maternă, acesta fiind dispus să sacrifice femeile gravide pentru viața fătului.
Eugenia Popovici, Henrieta Gavrilescu și Maria Dimitriu-Castano, au susținut că avortul, în caz că va fi liberalizat, va deveni o scuză pentru femeile burgheze pentru a scăpa de maternitate, în dorința de a conserva frumusețea corpurilor lor. Pentru ele, avortul nu era legat de argumente economice, ci de dorința anumitor femei de a-și păstra libertate și de a nu-și îndeplini datoria de mamă. Deoarece opiniile asupra avortului erau diverse, Congresul s-a încheiat fără asumarea unei poziții oficiale de către Asociație. Ca urmare a dorinței adoptării unui nou Cod Penal, medicii au fost întrebați de către Parlament cu privire la subiectul avortului. Aceștia au fost în favoarea avortului social și al celui în caz de malformații ale fătului. Într-adevăr, în Codul Penal din 1936, avortul terapeutic și cel în caz de malformații ale fătului au fost legalizate. Se făceau diferențe între persoanele căsătorite care avortau și cele necăsătorite. Articolul 482 prevedea că femeile căsătorite primeau între 6 și 12 luni de închisoare pentru avort, în timp ce cele necăsătorite primeau între 3 și 6 luni. În cazuri de urgență, medicul putea interveni fără aprobare, dar era obligat să anunțe Parchetul la cel mult 48 de ore după procedură.
România a urmat ordinele conducerii Uniunii Sovietice, iar pe 25 septembrie 1957 a fost legalizat avortul prin Decretul 463. Centrele de avort erau organizate în spitale mari și medii, iar unitățile de ambulatoriu erau deținute de fabricile industriale care aveau o forță de muncă preponderent feminină. Spre deosebire de reglementările din alte țări socialist din Europa Centrală și de Est, nu au fost necesare formalități birocratice ample. În cartea „Abortion Legislation: The Romanian Experience”, autorii au scris că cele mai multe avorturi erau efectuate în regim ambulatoriu, pacienta fiind internată în camera de recuperare pentru câteva ore. Avortul nu era gratuit, ci costa 28 de dolari, iar medicul primea jumătate. Legea permitea medicilor să efectueze maxim 10 avorturi pe zi. Sarcinile cu o durată mai mare de trei luni puteau fi întrerupte numai în spitale și numai după ce fusese primită aprobarea medicală a comisiei de avort. Aceeași sursă menționează că statisticile despre avort în România nu erau disponibile. Un studiu realizat în 1965 arată că în anul 1958 au fost efectuate 112.000 de avorturi.
Numărul întreruperilor de sarcină a crescut la 219.000 sau aproape dublu în 1959. Un exemplu oferit în studiu face referire la Filantropia, cel mai mare spital ginecologic din București, și se precizează că raportul dintre avorturi și nașteri a crescut de la 0,6 avorturi la o naștere în 1956, la 8,1 în 1959 și la 14,1 până în iulie 1962. Doar 1,0% dintre avorturile provocate au fost întrerupte din motive medicale. Autoarea sugerează că un procent semnificativ de avorturi au reprezentat sarcini nedorite și că întreruperile au avut loc din motive socio-economice sau din alte motive personale. Câteva statistici despre avort au devenit disponibile după 1959. Pe parcursul deceniului natalitatea în România a continuat să scadă, de la 24,2 la 1.000 de locuitori în 1956, cu un an înainte de liberalizarea legii avortului, la 14,3 în 1966, mai arată studiul.
A fost menționat că autoritățile române au spus că afișe cu instrucțiuni despre contracepție au fost afișate pe scară largă în centrele de avort, iar medicii au fost obligați să ofere instrucțiuni privind utilizarea metodelor contraceptive sau să sugereze inserarea unui DIU după efectuarea unui avort. În toamna anului 1966, Ceaușescu a abrogat Decretul 463 - cel adoptat în anul 1957. Rapoartele oficiale arată că 9.452 de femei au fost înregistrate în statisticile mortalității materne, dar cifrele nu includ mișele avorturi clandestine. În prezent, nu există suficiente date despre dimensiunea fenomenului. În perioada Ceaușistă nu existau măsuri contraceptive, iar majoritatea femeilor care doreau să nu nască ajungeau să folosească soluții improvizate, iar medicii aveau două variante: chiuretaș sau histerectomie.
În 1969, la doi ani după interzicerea avorturilor, Ceaușescu a reușit să dubleze natalitatea și să producă primul milion de copii peste sporul natural al populației. În anii '60, avortul era unica metodă contraceptivă. Interzicerea lui a dus la apariția multor copii nedoriți. La începutul anilor '80, România începuse să aibă probleme economice, iar viața oamenilor ajunsese să fie mai grea. În 1985 limita de vârstă de la care se putea face un avort legal a fost ridicată de la 40 la 45 de ani, prin Decretul 411/1985. Au fost impuse controale ginecologice periodice, iar femeile care munceau și refuzau să se supună controalelor pierdeau asistența medicală sau stomatologică. Medici din fabrică beneficiau de salarii complete doar dacă femeile angajate atingeau cota lunară de nașteri stabilită de stat. Femeile gravide apelau la tehnici de avort care le puneau viața în pericol.
Doctora Doina Boros a relatat într-un interviu pentru Off our Backs o metodă de contracepție folosită de femeile din Transilvania: „În Transilvania exista o rată de avort mult mai mică decât în orice altă zonă a României, deoarece femeile de acolo aveau o tradiție. După ce făceau toți copiii pe care și-i doreau, își luau verighetele de aur și le introduceau în colul uterin, unde funcționau ca sterilete.” Studiul referitor la situația natalității, prezentat lui Ceaușescu în 1966, arăta că de la liberalizarea avorturilor prin Decretul din 1957 rata natalității în mediul rural scăzuse, iar numărul avorturilor la cerere ajunsese aproape la 1 milion.
În 1983, rata natalității și rata totală a fertilității erau aproximativ aceleași ca în 1966. Una dintre consecințele acestei politici criminale au fost zecile de mii de copii abandonați de femeile care nu-i mai puteau crește. UNICEF semnala circa 100.000 de copii în circa 46.000 de copii abandonați în sistemul de protecție. Imediat după Revoluția din 1989, au fost abrogate decretele 770 și 411 și a fost introdus Decretul-lege 1/27.12.1989, care prevedea avorturile la cerere în primele 3 luni de sarcină, doar terapeutice fiind permise după acest termen sau în cazuri de boală ereditară a unuia dintre părinți. Dincolo de legalizarea avorturilor, vor deveni disponibile mijloacele de contracepție, anterior ilegale sub regimul ceaușist. Cererea pentru avort era enormă, iar clinici primau instrumente destinate procedurilor de aspirație vacuum manuală (MVA) și electrică (EVA). În 1990, OMS indică aproximativ 1 milion de avorturi în România, de trei ori mai multe decât nașterile, iar dezincriminarea a dus la reducerea mortalității materne cu până la 50% față de 1989.
În august 1990, asocierea dintre costuri, acces la servicii și consilierea aferentă a modelat discuțiile despre dreptul la avort. În 1991, costul avorturilor a crescut semnificativ, iar guvernul a justificat măsura ca o modalitate de descurajare, cu temerea că femeile sărace vor necesita servicii necalificate. Femeile cu resurse financiare au migrat spre clinici private. În interviuri și relatări, doctori Doina Boros subliniază că avortul era o practică familiară în România, iar lipsa încrederii în sistemul de sănătate alimenta această opțiune. The Guardian estima în 1990 că o femeie româncă va trece în medie prin cel puțin cinci avorturi ilegale până la vârsta de 40 de ani, iar o parte din mortalitatea maternă era atribuită avorturilor clandestine.
În perioada postbelică, problemele sociale și presiunea politică au influențat deciziile privind avortul. În 1996, Codul Penal adaugă articolul 185, pedepsind avortul efectuat după 14 săptămâni. Între 1993-1999, rata avorturilor la cerere a scăzut cu 35%. Mortalitatea maternă a scăzut de la 170 la 100.000 nașteri în 1989, la 22 în 2002, iar dintre acestea, procentul atribuit avorturilor a scăzut semnificativ. Între 1990 și 2002, rata avorturilor la cerere a scăzut cu 85%. În 2002, adoptarea cadrului legislativ a fost însoțită de creșterea accesului la contracepție și de o creștere a serviciilor medicale disponibile, deși discuțiile rămân contestate.
Astăzi, discuțiile despre avort în România sunt alimentate de rapoarte despre necesitatea consilierii, de pozițiile Bisericii Ortodoxe, precum și de acțiuni civice ce monitorizează accesul la servicii medicale. Centrul FILIA, organizații non-guvernamentale și media investighează situația reală a accesului la avort la cerere, evidențiind discrepanțe între spitalele publice și cele private, precum și blocaje administrative în diverse perioade. Respondentele semințelor sociale indică necesitatea unui dialog deschis despre protecția vieții, autonomia corporală, consilierea neutră și accesul la servicii sigure pentru toate femeile. În contextul european actual, multe țări au echilibrat dreptul la avort cu preocupările religioase și sociale, iar discuțiile românești reflectă această dilemă globală.
Un segment important al discuției moderne îl reprezintă argumentele pro și contra avortului în adeziune față de realitatea românească. Pro-argumentele includ necesitatea autonomie personale, protecția sănătății femeii, posibilitatea de a evita constrângerile socio-economice, iar contra-argumentele subliniază valoarea vieții potențiale, responsabilitatea familiei și comunității, precum și impactul moral și religios asupra societății. În această lucrare, însă, accentul este pe prezentarea istoriei, reglementărilor și opiniilor pe tema avortului, precum și pe demersurile civice și religioase care modelează dezbaterea din România.
TVR 60: Povestea „decreţeilor” - legea din 1966 care a interzis avortul
- Avortul la cerere în România a trecut prin perioade de liberalizare și restricții, cu efecte asupra natalității și mortalității materne.
- Legalizarea avortului terapeutic a fost însoțită de reglementări stricte privind circumstanțele și supravegherea medicală.
- Imediat după 1989, ridicarea controalelor și disponibilitatea mijloacelor de contracepție au schimbat configurația reproducției în România.
Contextul legislativ și impactul social
Decretul 463 din 1957 a fost un reper major în reglementarea avortului în România comunistă, iar abrogarea lui în 1966 și schimbările din 1989 au redefinit politica demografică. În perioade diferite, autoritățile au promovat consilierea, educația pentru contracepție și examinările medicale frecvente pentru femeile însărcinate, dar și limitările și stigma legate de sarcină neplanificată. Pe fondul unor decizii politice ulterioare, a apărut recunoașterea că accesul la servicii poate fi inegal, în funcție de regiune, resurse economice și infrastructură sanitară.
tags: #spune #nu #avortului #puteai #fi #tu
Postări populare:
- Ginecologie în Oradea: rapidă introducere în serviciile de ecografie
- Recomandări pentru administrarea vitaminei E în sarcină
- Servicii de ginecologie Spitalul Oltenița
- Cum se tratează micoza picioarelor în sarcină: ghid bazat pe simptomele din draft
- Patul sau pătuțul bebelușului: ghid de siguranță și bune practici