Despre istoria și binecuvântarea Mănăstirii Ghighiu: întemeiere, lucrare monahală și minuni

Despre întemeierea acestei mănăstiri, ştirile sunt foarte puţine dar unele sunt şi eronate. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, la anul 1814, pe timpul M.S. Ioan Caragea Voievod şi al P.S. Mitropolit Nectarie s-au ridicat pe acest teren donat de proprietara Uţa Cantacuzino Corneanca această Sfântă Biserică şi chilii împrejur spre a servi de chinovie pentru monahi de către cuvioşia sa ieroschimonahul Arsenie, stareţ, şi cu ajutorul a 4 fraţi Rucăreni. Acea biserică fiind mică, la anul 1858 Martie şi sub căimăcănia M. S. Alexandru D. Ghica Voievod, cu binecuvântarea P. S. Mitropolit Nifon şi după iniţiativa P. Cuv. S. Arhim. Eftimie, stareţ, s-a dărâmat şi s-a început cea de astăzi, dând tot concursul său până la terminarea de roşu şi învelitoarea ei, iar încetând din viaţă s-a terminat de către succesorul său P. Cuv. S. Arhim. Antonie, care a contribuit cu mai tot ce a avut, cum şi alţi de Dumnezeu creştini a cărora pomenire va fi veşnică şi s-a sfinţit această sfântă Biserică tot cu hramul ce l-a avut: “Izvorul Tămăduirii”, la 31 Martie 1866.

Rectificăm, pe temeiul dovezilor ce urmează, că la început nu apare ieroschimonahul Arsenie, ci este vorba de un călugăr pe nume Agapie, că terenul a fost dăruit, iar schitul şi chiliile ridicate de aceeaşi boieroaică Uţa, adică Mări-Uţa, care nu era o Cantacuzino, ci o Râfoveancă, cum de fapt se iscălea. Sora ei, Ruxandra, era într-adevăr căsătorită cu un Cantacuzino, iar despre fostul ei soţ, Uţa - care ştim că a fost căsătorită - nu aminteşte nici un cuvânt în nici una din daniile sale. Inscripţia adaugă şi numele de Corneanca, care ne-ar face să credem că soţul ei va fi fost cineva din familia dâmboviţeană a Cornenilor. Dovadă scrisă documentară nu avem însă. Ştim precis însă, că ea era, prin naştere, o Râfoveancă descendentă deci din stăpânitorii moşiei şi satului Râfov, aflată la câţiva kilometri de Mănăstirea Ghighiu. Cuprinsă de slăbiciune şi de boală, evlavioasa Uţa se călugăreşte, luându-şi rarul nume monahicesc de Mavra.

Aşadar, la 16 aprilie 1817, într-o scrisoare, Uţa Râfoveanca spune că a venit un călugăr, anume Agapie, care căuta un loc de schituleţ pe moşia ei, Ghighiu. Călugărul Agapie găsea că loc mai potrivit ar fi la livada cu meri, pe care Măriuţa Râfoveanca o dă până în hotarul Tătăranilor, să facă preoţii schit. Actul este iscălit de Uţa, prin procurator, căci ea nu ştia carte, cum o declară în mai multe rânduri. La 23 aprilie 1817, Măriuţa Râfoveanca dă un act prin care arată că a fost îndemnată de a face un schit pentru pomenirea părinţilor ei pe moşia sa Ghighiu, ce o are zestre de la părinţi. „Am dat danie în arătatul loc, ca să fie în veci al schitului ce se va ridica din nou cu a mea cheltuială şi ceea ce vor agonisi şi cuvioşii părinţi să fie tot pentru ajutor, atât la facerea schitului, cât şi la cele trebuincioase, lucruri şi chilii pentru odihna părinţilor călugări ce se vor afla cu bună întocmire şi statornicie acolo.”

< tagimg>Harta vechii proprietăţi și amplasament al schitului Ghighiu

Din donaţiile făcute prin actul testamentar Uţa (Maria) Râfoveanca era înzestrată cu o puternică dăruire de sine, ajunsă până la limita jertfei totale pentru Dumnezeu şi Biserică. Aceasta a determinat-o să îmbrace chipul călugăresc, primind numele de Mavra monahia. Din cele arătate mai sus, rezultă că Atanasia monahia Râfoveanca, este Ana Râfoveanca, mama Mariei sau Uţei Râfoveanca, ce primeşte la măritişul ei, în august 1791, ca zestre, moşia de 600 stânjeni, care a întărit-o ca danie schitului Ghighiu în 1821 în întregime, simţind că se îmbolnăveşte şi i se apropie sfârşitul vieţii. După moartea Mariei Râfoveanca, mama ei Ana Râfoveanca secălugăreşte, luând numele de Atanasia monahia Râfoveanca şi la 12 februarie 1826 întăreşte şi ea schitului Ghighiu moşia de 600 de stânjeni a fiicei sale Uţa, ce-i fusese dată de zestre în 1791.

Consemnarea făcută de Maria Râfoveanca în înscrisul dat călugărului Agapie la 16 aprilie 1817, pentru a ridica din nou schitul Ghighiu la locul livada cu meri corespunde arătării din actul de vânzare făcut de logofătul Bunea la 9 aprilie 1602 către jupan Mihaiu şi jupan Stanciul, că a lăsat tatăl său cu mare blestem ca să stăpânească el singur mănăstirea cu grădinile şi livezile. După tradiţia de a se construi din nou un locaş bisericesc pe vechiul loc, se confirmă şi aici, prin atestarea ce o face Uţa Râfoveanca în înscrisul său ca testament din 23 aprilie 1817, că a dat danie de veci de a se ridica din nou schitul Ghighiu pe locul arătat decălugărul Agapie.

Iniţial biserica mare ocupa o suprafaţă de 416 m2, lungimea 31 m, lăţimea 11 m şi înălţimea de 21 m pe axul turlei, construită din cărămidă, pe o temelie din piatră de râu, cărămida şi var hidratat. Este de plan triconic, cu pridvor închis, pronaos, naos şi altar. Pronaosul este aproape pătrat, naosul destul de spaţios este dreptunghiular, iar turla prevăzută cu opt ferestre, cilindrică la exterior ca şi în interior, se sprijină pe o bază octagonală. Pictura îi aparţine în întregime pictorului Gheorghe Tattarescu (1818-1894) şi a fost realizată în anul 1866. Biserica mare a avut de suferit în urma cutremurului din 1940, a bombardamentelor din al Doilea Război Mondial (1944) şi a cutremurului din 1977, necesitând ample lucrări de refacere între 1954-1958 şi 1984-1985 sub îndrumarea inginerilor Nae Ştefan şi arhitectului Ioan Paraschivescu. Pictura a fost restaurată între 1956-1957 de pictorul Vasile Rudeanu, care a refăcut turla din beton.

< tagimg>Imagini: biserica mare și turla renovată

Biserica mică a cimitirului, ridicată între anii 1832-1833, a fost finanţată de Bil Vel Şătraru Panaite Mărunţeanu şi Ecaterina cu fiii săi, sub osteneala stareţului Silvestru ieromonahul, fiind sfinţită la 14 octombrie 1833 cu hramurile Sf. Lazăr, Sf. Doctori fără de arginţi, Sf. Spiridon şi Sf. Mc. Haralambie. Restaurările din 1954-1958 sub patriarhul Justinian şi alte intervenţii ulterioare au adus cimitirului o conlucrare între tradiţie şi modernitate. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mănăstirea a fost distrusă în mare parte, iar în anii 1950-1952 a fost transformată în mănăstire de maici cu eforturi ale Patriarhului Justinian. În prezent, mănăstirea găzduiește 45 de maici, potrivit stăreței Epiharia Lungu, iar viața monahală îmbină rugăciunea cu munca, după tipicul Mănăstiresc.

Un element cultural-religios de o importanţă deosebită este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul, datând din secolul al XVI-lea. Icoana a fost adusă în 1958 de episcopul Vasile Samaha de Sergiopolis, Siria, la purtarea Patriarhului Justinian Marina, fiind văduvită despre aprecieri demne în istorie. Minunile relatează despre apărări nevăzute și izbăviri în rândul credincioșilor, iar în 1995, monahia a primit o vedenie din Locurile Sfinte, indicând să o aducă în biserica mare. A doua minune a fost în 2006, când, în urma unei complicații cardiace, Maica Pelaghia Tudor a fost salvata cu intervenții medicale și icoana Maicii Domnului a fost văzută că se arată deasupra patului, vindecând și inspirând credința autentică a pelerinilor.

În prezent, Mănăstirea Ghighiu este situată lângă Ploiești, într-un spațiu de liniște, cu 23 de stejari rămași din Codrii Vlăsiei și cu istorie ristocratică înrădăcinată în credință, rugăciune, muncă și înnoire arhitecturală. Istoria începe cu legende despre Agapie și conturează o tradiție a vieții monahale în acest loc, continuată de voievozi, anexe și oameni de credință. Numele Ghigheu apare în secolul al XV-lea, iar mănăstirea este menționată în documente din anii 1570, 1579 și 1584, rămânând un loc de retragere și rugăciune până la reorganizarea din 1817.

În prezent, vizitatorii pot regăsi la Ghighiu nu doar o biserică cu arhitectură neoclasică, ci și o comunitate monahală activă, cu slujbe zilnice, muzeu, ateliere și programe spirituale, înconjurate de un cimitir înnoit și de o incintă fortificată cu diverse facilitați pentru credincioși și pelerini.

Aspecte morale și spirituale ale vieții la Ghighiu

Rugăciunea autentică, tradiția ortodoxă și munca în ritmul vieții monahale definesc existența la Ghighiu. Îndrumarea starețelor, cum ar fi Pelaghia Tudor, a fost esențială în reconstrucția complexului, în restaurarea picturilor, a clădirilor și a muzeului, precum și în organizarea festivalurilor și a programelor educaționale. Încă din 1950, mănăstirea a fost repurtată cu o nouă viață, iar icoanele și relicvele sale au fost obiect de venerare pentru pelerini din întreaga zonă.

Elemente cronologice cheie

• 1817 - ridicarea schitului pe terenul donat de Măriuţa Râfoveanca; startul vieții monahale în Ghighiu.
• 1866 - sfințirea bisericii mari, Izvorul Tămăduirii.
• 1940-1945 - cutremure și bombardamente afectând ansamblul; restaurări ulterioare.
• 1952-1958 - reconstrucția majoră sub conducerea Patriarhului Justinian; mănăstirea devine locaș de maici.
• 1995 și 2006 - Minuni relatate ale icoanei Maicii Domnului; intervenții medicale salvatoare.

tags: #stareta #de #manastire #ramasa #gravida #ghigiu

Postări populare:

• O privire detaliată asupra consultatiei obstetricale: pași, scopuri și componente
• Pregătirile pentru a doua naștere a Sorei Deliei Matache
• cum să alegi cel mai bun încălzitor pentru biberoane
• Proceduri de analiză cromozomială în lichid amniotic la Synevo
• Implicatii ale bolilor autoimune în obstetrică: o analiză de caz clinic