Băieții și fetițele se comportă și au nevoi diferite. Când citim despre stereotipurile legate de gen la copii, de obicei aflăm că fetițelor le place să se joace cu păpușile, iar băieților cu mașinuțele. Dar despre celelalte diferențe? Studii recente au așternut un strop de lumină asupra diferențelor dintre genuri, diferențe care apar la nivelul creierului și dezvoltării.
Diferențe cerebrale și vulnerabilitate în primii ani
În anul 2000, confirm Huffington Post, un studiu intitulat „Bărbatul fragil” condus de cercetătorul Sebastian Kraemer a scos la iveală că la nivel cerebral, băieții sunt mai fragili decât fetițele. Chiar și în uterul mamei, creierul fătului băiat reacționează mai tare la depresia și stresul mamei, iar la naștere, creierul băieților rămâne cu șase săptămâni în urmă față de cel al fetelor. Cercetările au mai arătat că băieții au un nivel mai mare de cortizon (hormonul stresului) după o naștere traumatizantă, la separarea de mamele lor sau atunci când cei dragi nu par să le răspundă.
Kraemer susține că fetele au un avantaj cerebral ce pare să le însoțească de-a lungul copilăriei, în timp ce băieții se luptă într-o mulțime de domenii. Pe măsură ce cresc, băieții continuă să se lupte, iar atunci când nu primesc sprijin emoțional, lupta devine și mai grea. De aceea se consideră că băieții sunt mult mai predispuși către dislexie, dificultate de a citi și verbaliza sau tulburări de comportament precum ADHD. La vârsta adultă, s-a demonstrat pe populația canadiană că bărbații prezintă o rată de suicid de trei ori mai mare decât femeile.
Neuroplasticitatea și importanța sprijinului emoțional
Cu toate acestea, chiar dacă este evident că există diferențe de gen la nivelul structurilor cerebrale, creierul este puternic format în urma experiențelor. Acest fenomen uimitor se numește neuroplasticitate. Nu faceți economie de afecțiune cu băieții! Cercetările lui Kraemer au demonstrat că părinții au tendința de fi mai puțin afectuoși cu băieții decât cu fetițele. De ce? Parțial, deoarece băieții sunt mult mai exigenți, ceea ce poate cauza o distanță între părinte și copil și de aici, unele probleme pentru cel mic în drumul său.
Impactul atașamentului asupra dezvoltării emoționale
„Băieții au tendința de a fi mult mai excitați de anumiți stimuli, iar mamele fac tot posibilul pentru a-i liniști, ceea ce atrage după sine un cost în dezvoltarea lor. A avea grijă de băieți este, în mod general, mai dificil și cu mai multe șanse de a greși, având în vedere și deficitul de la naștere. Din moment ce cea mai mare dezvoltare a creierului uman are loc după naștere, unii factori de stres ai mediului înconjurător ar putea duce la un dezavantaj pentru băieți. În orice caz, băieții sunt mult mai atașați de persoana care are grijă de ei, în timp ce fetițele nu sunt atât de sensibile la indisponibilitatea, insensibilitatea sau depresia părinților”, nota Kraemer.
Concepția respectivă despre relația mamă-copil rămâne în cultura noastră un stereotip: băiatul reprezintă sexul tare, puternic și dur. Poate de aceea, părinții le oferă mai puțină afecțiune, deoarece presupun că nu au nevoie. Iar aceste stereotipuri toxice pot fi dăunătoare atât pentru băieți cât și după ce aceștia cresc și devin adulți.
Atașamentul în primii ani: fuziunea, separarea și importanța atașamentului securizant
Concluzia este că băieții noștri au parte de o daună dublă: se nasc cu un creier mai vulnerabil și primesc mai puțină susținere emoțională din partea părinților. Dr. Allan Schore de la UCLA susține afirmațiile lui Kraemer și, în 2017, într-un articol științific intitulat „Toți fiii noștri: neurobiologia dezvoltării și neuroendocrinologia băieților în situație de risc”, profesorul afirmă că „În lumina maturării mai lente a creierului sugarului băiat, funcția de reglare a atașamentului față de mamă este securizată ca regulator de sensibilitate, lucru esențial în primul an de viață pentru o dezvoltare socio-emoțională optimă a bărbatului”.
Conceptul este că oamenii sunt formați cu ajutorul relațiilor pe care le au, iar părinții ajută la dezvoltarea capacităților emoționale ale copiilor lor prin intermediul relațiilor pe care le au cu ei. A oferi copilului iubire, încredere și o relație apropiată, îl va ajuta să înțeleagă, să se exprime și să-și dezvălui experiențele emoționale. Acest lucru ajută la dezvoltarea abilităților sociale. Întâmplarea face ca băieții să aibă nevoie de mai mult ajutor în acest proces decât fetițele, mai ales în primii ani de viață.
Prima relație de atașament din viața unui copil este aceea cu mama sa. Aceasta legătură va funcționa ca un prototip pentru următoarele relații care vor urma și va determina modul în care se va structura la nivel psihologic pattern-urile de atașament și de relaționare. Această legătură are o componentă puternic instinctuală care depășește voința: mama și copilul se caută instinctiv chiar imediat după naștere când bebelușul ajunge la sânul mamei. Aceasta legătură este ca un fluviu de emoții ce nu se oprește și care se revarsă dinspre mamă spre copil, ajutând copilul să învețe ce este iubirea.
Dacă relația cu mama a fost una pozitivă, hrănitoare, atunci va avea încredere să înceapă și să susțină relațiile la vârsta adultă. În primii ani de viață copilul este ca o extensie a mamei, a trăirilor sale emoționale, iar la distanțe mari între părinte și copil apar anxietăți sau dificultăți ale copilului în gestionarea propriilor trăiri. În momentul în care mama, prin experiența ei de viață, nu reușește să se apropie de copil, chiar dacă dorește, va determina o reacție de insecuritate și teamă din partea copilului ei. Cu cât îl ține mai mult la distanță, cu atât acesta va simți nevoia să-și determine mama să îl iubească și să stea cu el.
Relatia de atașament dintre o mamă și fiica ei este cea mai apropiată, iar relația de simbioză între mamă și fiică este greu de rupt. Relatia de atașament dintre mama și băiatul ei este diferită: adesea apare tendința de a educe băieții ca și cum ar fi fete, ceea ce poate afecta identificarea masculinității și autonomia lor.
O mamă care nu și-a integrat pe deplin relația cu propriul tată poate întâmpina dificultăți în respectarea autorității masculine la băiatul ei. În general, fuziunea emoțională între părinte și copil poate fi epuizantă, dar lucrurile se pot schimba cu intervenții adecvate. Dr. Anxietatea de separare este definită ca teama intensă a copilului atunci când îngrijitorul părăsește locul, precum și teama față de străini, care apare între 7-9 luni. Atașamentul se formează în primii ani și joacă un rol crucial în dezvoltarea social-emoțională a individului. Lipsa afecțiunii părintelui poate slăbi sentimentul de securitate, iar relațiile obiectuale se formează în incidentele primelor interacțiuni cu părinții, influențând paradigmele relaționale pe toată viața.
Modalități de gestionare a anxietății de separare
Unii psihologi au propus sugestii pentru diminuarea anxietății de separare la copii:
- Să se evite separarea de copil pe cât posibil; dacă este inevitabil, să rămână în apropierea lui sau să-l lase cu altă persoană de încredere.
- Obișnuirea cu micile separări: să se audă vocea mamei când nu o vede.
- Asigurarea unui mediu stabil în absența mamei, menținând rutinele.
- Lasarea unui obiect care să-i amintească de mamă.
- Anunțarea copilului despre plecarea mamei, fără a se face “pe furis”.
- Nu dramatiza despărțirea; momentele pot fi dureroase, dar este necesar să se păstreze un ton de calm și optimism.
La copiii mai mari, diminuarea anxietății poate implica schimbarea comportamentului părintelui față de copil sau introducerea unui adult cu atașament securizant în viața copilului, prin consiliere sau relații semnificative. În adolescență și maturitate, anxietatea de separare poate afecta relațiile de cuplu; stabilirea limitelor și obținerea sprijinului de la o figură securizantă pot ajuta la gestionarea emoțiilor și la o dezvoltare mai echilibrată.
Întreținerea echilibrului în relația mamă-fiu
Una dintre concluziile importante este că fuziunea emoțională excesivă poate împiedica dezvoltarea identității independente a fiului. Întreținerea unei relații sănătoase între mamă și fiu implică respectarea limitelor și granițelor, comunicare deschisă, sprijin emoțional adecvat, și evitarea manipulării emoționale. O situație de tip fuziune poate determina ca fiul să își asume responsabilități excesive pentru fericirea mamei, ceea ce poate compromite propriul drum în viață și relațiile viitoare.
O relație sănătoasă între mamă și fiu poate fi consolidată prin intervenții de specialitate, consiliere psihologică sau mentoring, care să ajute la dezvoltarea unui atașament securizant în care fiul poate explora identitatea proprie și poate învăța să-și gestioneze emoțiile în relații romantice. Un principiu esențial este ca fiul să învețe să își stabilească limitele cu mama și să își asume responsabilitatea propriilor decizii, menținând în același timp o legătură afectivă sănătoasă.
tags: #sugarul #baiat #este #mai #qtasat #de