Multe dintre ele au stat la baza unor filme (în special din genul horror), iar unele s-au născut inspirate din filme.
Legendele urbane sunt povești fie amuzante, fie terifiante, care se perpetuează de la o generație la alta, de la un oraș la altul și chiar de la un continent la altul, în funcție de cât de puternică este impresia lăsată asupra celor care le aud.
Se spun, de obicei, în tabere, în excursii, în jurul focului, în general pe întuneric, pentru a ”aprinde” atmosfera și a băga puțin frica în oasele celor care ascultă.
De cele mai multe ori, nu sunt altceva decât rodul unei fantezii bogate a cuiva, dar, uneori, au la bază și câte o poveste adevărată (nici pe departe similară legendei create, dar unde ar mai fi farmecul, dacă povestea s-ar spune chiar așa cum s-a întâmplat?).
Presa tabloidă, în special cea de peste ocean, s-a folosit în numeroase rânduri de diverse astfel de legende urbane în relatări despre crime sau grozăvii întâmplate de Halloween, spre exemplu (dar nu numai).
S-au scris și cărți în care diversele povești de acest gen au fost culese și prezentate publicului larg, dar sursa lor nu prea este niciodată cea originală - pot fi auzite la o bere, într-o pauză de curs, într-o tabără sau pe tren ori te miri unde altundeva.
Când eram mici copii și băteam mingea în parcarea din spatele blocului (în timpul trimestrelor școlare), iar oboseala ajungea să ne dărâme la un moment dat, ne adunam în jurul brazilor pe un petic de iarbă și ne apucam să inventăm povești.
Era băiatul de la 7/B, care scornea cele mai de groază istorisiri, care ne făceau să nu mai vrem să urcăm cu liftul, iar pe scări ne duceam tot câte doi, de braț.
Era amicul de la 6, care trăgea cu ureche la aventurile tatălui său, component al lotului național de rugby și le transforma în adevărate filme de acțiune pentru noi.
Era și fata de la 5 (ok, asta eram eu), care crea poveștile de tip fantastic, cu vrăjitori, cai înaripați, confruntări între forțele binelui și răului sau poveștile polițiste.
De fapt, genul polițist era preferat de toți, ne înghesuiam, care mai de care, să inventăm criminali deștepți și periculoși și detectivi și mai deștepți care să îi prindă.
Uneori, la șezătoarea noastră mai veneau și copii de la alte blocuri, care aduceau cu ei alte povești, auzite ori inventate și așa, încet - încet, s-a născut folclorul urban al copilăriei în spatele blocului câteva luni pe an.
O legendă urbană pe care am auzit-o chiar în primul an de studenție vorbea despre criminalul din Hasdeu (complexul principal de cămine din Cluj).
După cum au dovedit cercetările ulterioare, legenda se mula pe fiecare campus studențesc din țară, ba și din Statele Unite ale Americii, pentru că am regăsit-o inclusiv recent, pe internet, pe un site dedicat acestui tip de povești din SUA.
Pe scurt, legenda spune că o tânără studentă s-a întors noaptea târziu de la o petrecere și, ca să nu își deranjeze colega de cameră, nu a mai aprins lumina, și-a scos pantofii și s-a băgat direct în pat.
Dimineața când s-a trezit, a văzut cadavrul colegei în patul vecin, iar pe perete era scris cu sânge următorul mesaj: ”Nu-i așa că te bucuri că nu ai aprins lumina?”.
O variantă a legendei era că fata care sosise de la petrecere avea tren spre casă, fiind weekend și și-a luat bagajul gata pregătit de lângă ușă, fără să mai aprindă becul.
S-a întors duminică seara și atunci a descoperit crima și mesajul adresat ei.
O altă legendă care circula prin Cluj și despre care mulți spun că este fapt real vorbește despre un bărbat care transporta un sicriu gol și care făcea autostopul.
L-a luat un camion, iar omul s-a urcat în remorcă, cu tot cu sicriu.
O ploaie torențială a început, astfel că omul s-a adăpostit în sicriu, închizînd capacul, firește.
În ritmul ploii, a adormit.
Între timp, camionagiul a mai luat niște autostopiști, care stăteau acum în jurul sicriului, iar ploaia s-a oprit.
Omul din sicriu se trezește la un moment dat, și, firesc, aude vocile în jurul lui, dă capacul la o parte și întreabă calm: ”A stat ploaia, fraților?”.
Reacția celorlalți cred că o puteți ghici: au sărit de-a dreptul din camion, speriați de moarte.
Lui Lulu i-au fost atribuite multe replici celebre, intrate și ele în foclorul urban: spre exemplu, într-o zi îl vede lumea prin oraș trăgând după el o sfoară, fără nimic legat de ea.
Se găsește unul să îl întrebe: ”Ce faci, mă Lulule, de ce tragi sfoara aia după tine?”.
Răspunsul lui Lulu: ”Da ce-ai vrea mă, ceacanăule, s-o-mping?”.
Revenind însă la legende ceva mai ”de speriat”, mitul șobolanilor uriași care trăiesc în coridoarele subterane ale orașelor și se hrănesc cu carne de om se regăsește cam în fiecare oraș mai mare, coexistând cu mitul cavernelor subterane, al rețelelor de tuneluri care fie legau obiectivele principale din oraș, fie erau locurile de fugă ale oamenilor în caz de pericol.
În București, mai circulă și povestea aligatorilor din Herăstrău, despre care se spune că sunt aruncați acolo la maturitate de oameni care îi cumpără ca și animale de companie, de mici.
Legenda este regăsită în mitologia urbană a New York-ului, doar că acolo se pare că periculoasele reptile se ascund în sistemul de canalizare.
Povestea spune că new york-ezii care i-au cumpărat i-au pus în toalete și au tras apa după ei (foto), odată ce au început să crească, astfel că reptilele au atins maturitatea în canalizare și acolo s-au și înmulțit.
Dincolo de ocean, pasiunea pentru legende urbane (mai ales cele de groază) este foarte mare (la ea a contribuit și industria cinemtografică din plin, inventând anumite mituri sau exacerbând altele).
Unul din acestea se referă la bomboanele otrăvite oferite copiilor care, în noaptea de Halloween, ies costumați pe stradă și bat la uși ca să primească dulciuri.
Toată povestea se pare că a pornit de la o întâmplare din anul 1974, când un tată de familie a otrăvit dulciurile și le-a dat intenționat copiilor săi, care au murit (motivul crimelor fiind o poliță de asigurare pe numele copiilor).
Criminalul a fost supranumit de presă ”The Candyman” (omul cu dulciurile) și executat prin injecție letală în 1984, în statul Texas.
Altă legendă urbană din categoria horror vorbește despre o adolescentă care era babysitter pentru o seară, la o familie cu doi copii, pe care îi pune la culcare și apoi se uită la tv în așteptarea părinților.
Telefonul sună și o voce de bărbat o avertizează că va veni după ea.
Fata crede că e o glumă proastă, își vede de emisiunea tv, telefonul sună iar, cu același mesaj, care o amenința că ”este aproape” și vine după ea.
Fata anunță poliția, care o sfătuiește ca, dacă individul revine, să îl țină de vorbă ca ei să vadă de unde vine apelul, lucru care se întâmplă, desigur, iar poliția o sună pe tânără sfătuind-o să iasă din casă, pentru că bărbatul se afla chiar la acea adresă.
Seara balului de liceu (ori seara unui eveniment dansant) este o sursă inepuizabilă de legende urbane pentru americani.
Una din acestea spune că o tânără a plecat acasă cu mașina și descoperă că este urmărită de alt vehicul, care îi tot făcea, din când în când, semne cu farurile.
Îngrozită, fata ajunge acasă, cu mașina cealaltă pe urmele ei, își trezește tatăl, dar tânărul care o urmărise le explică faptul că văzuse un bărbat ascunzându-se în mașina fetei, cu un cuțit, care se tot ridica de pe bancheta din spate ca să o omoare, iar el de asta făcea semnele cu farurile.
O legendă oarecum în același ton vorbește despre o femeie care oprește mașina la o stație de bezină și este acostată de un domn bine îmbrăcat, care îi solicită ajutorul - să îl ducă cu mașina în oraș, dat fiind că mașina lui tocmai se stricase.
Femeia acceptă, bărbatul își lasă geanta diplomat pe bancheta din spate și se duce la baie.
Cum șoferița era grăbită să își ia fiica de la școală, de îndată ce mașina este alimentată, pleacă în trombă, uitând complet de bărbatul căruia îi promisese ajutorul.
Abia seara târziu, când ajunge cu fiica ei acasă și descoperă geanta în spate, își amintește de el.
La loc de cinste, în mitologia urbană americană sau britanică, stau și poveștile în care sunt implicate fantome, precum cea a unui șofer care ia o fată la autostop de pe marginea drumului, o duce acasă, iar a doua zi găsește haina acesteia pe banchetă.
Mai face un drum ca să îi înapoieze obiectul de îmbrăcăminte, dar la ușă apare o bătrână (mama fetei), care îi spune că fiica ei a murit cu 40 de ani în urmă, într-un accident de mașină pe acel drum.
Fantomele se regăsesc din belșug și în folclorul urban românesc, dar predilecte sunt poveștile cu strigoi (sau moroi).
O astfel de legendă vorbește despre doi prieteni care traversau o pădurice pentru a ajunge la discoteca din satul vecin; unul era căsătorit, celălalt avea o iubită.
Cel căsătorit face glume pe seama iubitei celuilalt, iar în aburii târzii de alcool, la întoarcerea acasă, cel din urmă îl înjunghie pe prietenul căsătorit.
Omul este îngropat după datină, soția însărcinată face pomeni și ține doliu, dar la o lună după înmormântare se trezește cu bărbatul dând ușa casei de perete și cerând supărat mâncare, că tocmai a venit prin frig de la discotecă și îi este foame.
Șocată, soția nu știe ce să îi spună, omul iese prin curte, îl văd vecinii, care o iau la sănătasa… în final, dus la cimitir și văzându-și mormântul, pricepe și bietul bărbat că e mort și a devenit strigoi.
În aceeași categorie intră și legenda moroiului, relatată de legendeurbane.blogspot.com: la moartea unei femei dintr-un sat din România se cerea un ritual special, ea fiind din acelea cu pată albă de păr în cap de la naștere (persoane despre care se spune că după moarte se transformă în strigoi).
Doar că soțul femeii nu credea în astfel de superstiții, așa că a refuzat ritualul, care presupunea înfingerea unui țăruș în inimă.
Însă după a doua noapte de priveghi, oamenii s-au speriat de expresia zâmbitoare de pe fața femeii, iar unul din cei care privegheau a fost găsit mort dimineața, din cauze naturale.
Povestea s-a repetat și după încă o noapte de priveghi, iar cum soțul refuza în continuare îndeplinirea ritualului, sătenii l-au imobilizat și au dus ei la capăt partea cu țărușul în inimă.
Legenda spune că femeia a țipat, iar din pielea ei ar fi ieșit sânge ca din cel al unui om viu.
După care, totul a fost cu liniște și pace.
Sperieturile legate de moarte sunt altă temă favorită în folclorul urban: o poveste spune că un soț supărat că soția îi mânca zilele se decide să îi facă o farsă - se machiază ca un mort, se leagă cu o funie de lampa din tavan și deschide ușa casei, sperând ca, la întoarcerea soției de la piață, aceasta să îl vadă din hol și să se sperie.
Doar că se nimerește ca pe acolo să treacă o țigancă. Aceasta vede ușa deschisă, omul care părea mort, intră și se apucă de furat.
Când trece chiar pe lângă ”mort”, acesta face ”bau” din toate puterile.
De sperietură, țiganca a făcut infarct și a murit, iar omul a ajuns la închisoare pentru ”omor prin imprudență”.
În oarecum aceeași notă, o altă legendă americană cere despre o bătrână decedată, îngropată, care apare în visul soțului ei, scrijlind sicriul.
Nici toate legendele urbane nu sunt doar groază: există și povestiri pline de umor, unele devenite bancuri de-a dreptul, multe fiind în folclorul urban românesc, unde ironia și amuzamentul par să bată cerința de ”horror”.
Legendele urbane sunt povestiri ale folclorului contemporan, un tip de legendă sau tradiție populară, uneori asociată unei superstiții care, în ciuda faptului că conține elemente supranaturale și neverosimile, se prezintă ca o cronică a unor fapte și întâmplări reale care se petrec în actualitate.
La baza legendelor urbane pot exista întâmplări luate din realitate și exagerate, distorsionate și îmbogățite cu evenimente fictive și fabuloase.
Sunt transmise în general prin viu grai, internet, unele posturi de radio și televiziune și au o mare acceptabilitate în rândul tinerilor.
Transmițându-se prin grai o legendă urbană poate avea o multitudine de variante, depinzând de narator și de ascultător.
Termenul urban legend (legendă urbană) a fost folosit prima dată în anul 1968, de către folcloristul american Richard Dorson, care definea legenda urbană ca o povestire modernă care nu s-a petrecut niciodată și este povestită ca și cum ar fi fost adevărată.
Boogeyman (în limba engleză), Omul negru, Babau sau Bau-Bau este un monstru folcloric sau legendar.
Omul negru nu are o înfățișare specifică, întrucât concepțiile privind chipul unui monstru variază de la o gospodărie la alta, chiar în cadrul aceleiași comunități.
Omul negru poate fi folosit metaforic pentru a exprima o persoană sau un lucru, pentru care cineva are o frică irațională.
În toate orașele din România circulă legende urbane de groază care au înfierbântat mințile oamenilor generații în șir.
Săpunul făcut din grăsime umană, clădiri bântuite de spiritele copiilor orfani, lăcașe vizitate de fantomele condamnaților la moarte, liliecii-vampiri care sug sângele turiștilor sunt doar câteva exemple.
Fără ca românii să fie un popor de oameni superstițioși, în fiecare zonă a țării s-au născut de-a lungul vremii tot felul de legende urbane care au băgat spaima în copiii cu imaginație, au stârnit curiozitatea turiștilor și dorința istoricilor de a desluși cât adevăr stă în spatele poveștilor de groază.
Am întocmit un top 10 al celor mai înfioarătoare legende BACĂU
Săpunul din grăsime umană îngropat în cimitirul evreiesc.
Una din cele mai terifiante legendele urbane, care te face să ţi se strângă pielea, datează din cel de-Al Doilea Război Mondial.
Băcăuanii au transmis din tată-n fiu povestea evreilor exterminaţi de nemţi, din grăsimea cărora a fost făcut săpun.
La intrarea în comuna amintită a fost ridicat în 1959 un monument din piatră, închinat victimelor Holocaustului.
Pe el scrie în mai multe limbi “Aici zac evrei prefăcuţi în săpun de bestiile fasciste - 1939-1944 / În amintirea lor, înfrăţiţi-vă popoare în lupta pentru o lume nouă”.
Se spune că sub acel monument se află un sicriu plin cu bucăți de săpun făcut din grăsime umană.
Ba mai mult, s-a perpetuat ideea că perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, evreii erau obligaţi de nemţi să se spele cu săpunul fabricat din corpul confraţilor lor.
Pe fiecare clup de săpun era o inscripţie ”RIF”, iniţiale despre care se credea că vin de la ”Reichs Juden-Fett”, adică ”săpun curat evreisc”.
CĂLĂRAŞI, oraşul unde copiii erau răpiţi pentru trafic de organe.
Sfârșitul erei comuniste a fost marcat de panică în Bărăgan.
Coincidenţă, zvonuri similare au fost transmise în alte zone ale ţării la mijlocul anilor 80, dar nu au căpătat aceeaşi amploare ca în Călăraşi, unde frica legată de răpirea copiilor ajunsese o adevărată fobie.
Potrivit legendei urbane, după ce asfinţea soarele, copiii care rămâneau la locurile de joacă şi nu se retrăgeau acasă erau răpiţi de anumite persoane care se deplasau cu Dacii negre, înmatriculate în Bucureşti.
Copiii furaţi erau folosiţi drept donatori de organe şi, spune legenda, sufletele lor rămâneau să bântuie locurile natale.
BISTRIŢA, locul unde a apărut o anaconda uriaşă.
Poveştile localnicilor care ar fi văzut şarpele exotic uriaş erau atât de convingătoare încât au ţinut pe jar autorităţile din trei localităţi din judeţ (Chiraleş, Arcalia şi Sărăţel).
Timp de o lună au căutat uriaşa reptilă scăpată de circari.
Reptila ar fi fost văzută prima dată de un pescar, localnicii bănuind că aceasta ar fi scăpat din maşina unui circ care a trecut prin zonă.
Şarpele a crescut pe zi ce trece în poveşti ajungând în doar câteva zile de la 7 metri la nu mai puţin de 15.
VASLUI Una dintre cele mai tenebroase legende din judeţul Vaslui este legată de locul unde a fost ridicată la începutul secolului XIX biserica “Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavril”, locul cunoscut sub numele de “Dealul spânzuraţilor”.
Potrivit legendei urbane, în urmă cu aproximativ 200 de ani a fost ctitorită biserica \"Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavril\" Bârlad pentru a aduce astfel linişte sufletelor care au murit în chinuri groznice şi au fost îngropate la comun chiar sub temelia lăcaşului sfânt.
Povestea a fost uitată de cei mai mulţi orăşeni, însă, a fost preluată de istorici pentru a desluşi cât adevăr şi câtă imaginaţie stă în spatele legendei.
Legenda are mai multe versiuni.
Unii bârlădeni spun că le-au povestit bunicii şi străbunicii că acolo ar fi fost îngropate oasele condamnaţilor la moarte, alţii spun că acolo erau beciurile de tortură.
Osemintele acoperite cu pământ au fost atât de multe încât s-a format o movilă în mijlocul unui platou.
ALBA Scheletul “simpatic” de la Muzeul Ştiinţe Naturale Aiud.
Potrivit legendei, scheletul expus într-o vitrină a muzeului ar fi vechi de peste 100 de ani.
Aceasta aparţine lui “nea Costică”, un fost paznic al Colegiului “Gabriel Bethlem”, clădire în care funcţionează acum muzeul.
Se spune că paznicul şi-ar fi donat colegiului rămăşiţele umane şi şi-a exprimat dorinţa ca oasele lui să rămână generaţiilor viitoare drept material didactic.
Scheletul este expus şi acum la muzeu fără să fi fost evaluat şi fără a se preciza vechimea.
De asemenea, se presupune că bărbatul era tânăr în momentul morţii, întrucât dentiţia era foarte bună.
IAŞI Ultimul călău al Moldovei, namila care nu-şi căseşte liniştea nici după moarte.
Gavril Buzatu, bărbatul care le lua viaţa celor care îndrăzneau să se ridice împotriva stăpânirii, încă mai este pomenit în discuţiile despre istoria Iaşiului.
Acesta este descris ca având o înfăţişare înfiorătoare, la fel şi faptele.
„Colos la trup, păgân de slut la faţă, cu o privire fioroasă de te bagă în friguri la cea dintâi căutătură", scrie Eugen Şendrea în cartea „Povestea lui Gavril Buzatu (foto jos), ultimul călău din Moldova.
Acesta era „o namilă de om, al cărui cap trecea cu mult de pragul de sus al unei uşi.
Faţa slută, părul lung, murdar şi vâlvoi şi privirea sălbatică ar fi îngheţat de frică orice fiinţă omenească.
Purta un suman lung, ţărănesc, pe umeri îi atârna o traistă, iar în mâna dreaptă ţinea un drug de fier.
Avea ochii mici ca două măsline", scrie Şendrea.
Fost conac boieresc, impunătoarea clădire a adunat în jurul ei o pleiadă de poveşti despre fantome şi strigoi, despre care se spune că ar fi sufletele celor ucişi de nemilosul călău.
ALEXANDRIA şi conacul sataniştilor.
Ruinele unui conac vechi aflat pe şoseaua de centură a Alexandriei dau fiori localnicilor.
Potrivit legendei urbane, ruinele au ajuns loc de întâlnire al unui grup de oameni foarte superstițioși cred că zona respectivă este bântuită de fantome şi în interiorul conacului se întâmplă chestii înfiorătoare şi asta pentru că acesta ar avea sute de camere, ca într-un labirint.
Pereţii poartă tot felul de însemne şi înscrisuri satanice, iar imaginea pare desprinsă dintr-un film de groază.
Pe toţi pereţii, de la un capăt la celălalt sunt scris cuvinte menite să alimenteze spaima oamenilor: ”moarte” şi „Satan rege”.
Legendele legate de acest loc sunt cunoscute alexăndrenilor şi privesc ruinele ca pe un loc al întâlnirilor ”necurate”.
În anul 1999, un student la Facultatea de Regie Film a realizat un scurt-metraj în conacul cu pricina.
Acesta nu a făcut decât să alimenteze zvonurile despre ”moarte” care se leagă de acel loc.
BUCUREŞTI Fantomele unor copii orfani, ţinuţi nemâncaţi până la epuizare într-o casă din Centrul Vechi, cărora şi în ziua de azi li se aud strigătele ascuțite după miezul nopții.
O astfel de legendă urbană macabru are punctul de pornire celebra stradă Franceză, presărată cu terase şi cluburi.
Legenda spune că în acest imobil, aflat la numărul 13, este bântuit de nici mai mult, nici mai puțin de 203 spirite de copii.
În orfelinatul de pe strada Franceză erau aduşi copiii străzii, chiar de către proprietar, pe nume Stavrache Hagi-Orman despre care nici până în prezent nu se ştie mare lucru.
Aesta ţinea copiii în condiții greu de imaginat, fără apă și fără mâncare.
Cei mai vechi locuitori din Centrul Vechi susţin că nu de puține ori au auzit glasul copiilor care strigă „Apăăă, vrem apăăă!”.
Cei mai mulți petrecăreți care frecventează zona refuză să creadă asemenea povești și își bat joc de legendă.
HUNEDOARA Liliecii-vampir din Castelul Corvinilor.
O colonie de câteva sute lilieci-vampiri au contribuit la inflamarea imaginației localnicilor, spre deliciul și curiozitatea turiștilor.
Liliecii, chiar dacă sunt inofensivi, după cum spun administratorii monumentului istoric, au dat naștere controverselor.
Localnicii mai în vârstă din zonă spun că turiștii trebuie să se ferească să ajungă la castel noaptea, căci ar putea fi atacați de aceștia.
Potrivit legendelor urbane, liliecii-vampir nu atacă numai gâtul vizitatorilor rătăciți la castel, dar se încleștează în părul acestora și nu mai pot fi scoși.
Alte legende înfățișează castelul ca un loc bântuit de spirite malefice și nu sunt puțini hunedorenii care cred acest lucru și se încumetă să ducă povestea mai departe.
BAIA MARE Legenda “Îngerilor negri” pe seama cărora au fost puse toate răpirile și crimele anilor 80.
În acea perioadă au fost mai multe cazuri neelucidate și toate au fost puse pe seama unei organizații secrete, specializată în răpirea copiilor și în crimă.
Potrivit legendelor urbane, „Îngerii Negri” era o organizație secretă, care răpea copii pentru a-i transforma în adepții grupului.
Băimărenii spun că aceștia se ascundeau pe sub poduri sau în canalizările din Baia Mare, iar noaptea umblau pe străzile municipiului.
Cu toate acestea, nu există nicio dovadă palpabilă a existenței acestui grup.
Unui copil i se ”servesc” continuu metafore și povești despre orice din jurul lui (inclusiv despre alimentație), astfel încât nu mai reușește să distingă realitatea de mitologie și trăiește întreaga viață într-o împletitură confuză din cele două.
Testând fiecare poveste în parte, am descoperit falsitatea majorității.
Mi-am propus să vă dezvălui câteva dintre ”legendele” alimentare și apoi, medicale, strâns legate între ele - cu care am crescut și care mi-au provocat starea de boală - atât a corpului fizic, cât și a sufletului.
Este FALS.
tags: #supa #din #copii #avortati
Postări populare:
- Ghid pentru începerea Zumba după cezariană: momentul potrivit și recomandări de exerciții
- Ghid practic despre ceaiuri pentru ciclul menstrual în timpul sarcinii
- Chirurgie urologică pediatrică la Budimex
- Beneficiile Tehnicilor de Respirație pentru Făt
- Ghid cuprinzător privind creșterea în greutate în sarcină și gestionarea nașterii sănătoase