În primul rând, este extrem de importantă obligaţia medicului de a accepta pacientul în situaţii de urgenţă, atunci când lipsa asistenţei medicale poate pune în pericol, în mod grav şi ireversibil, sănătatea sau viaţa pacientului. Deopotrivă, medicul are obligaţia de a acorda primul ajutor pacientului. În situaţia în care medicul nu are suficiente cunoştinţe ori experienţa necesară pentru a asigura o asistenţă medicală corespunzătoare, acesta va solicita un consult adecvat situaţiei sau va îndruma pacientul către un astfel de consult la o altă unitate medicală. Atunci când pacientul este trimis altui medic, furnizând toate datele medicale obţinute, care justifică asistenţa altui medic cu competenţe sporite.
Pacientul manifestă o atitudine ostilă şi/sau ireverenţioasă faţă de medic. Cu toate acestea, în situaţii de criză, atunci când viaţa pacientului depinde de actul medical sau când în lipsa acordării asistenţei medicale sănătatea acestuia ar fi grav afectată, apreciem că medicul nu poate refuza acordarea asistenţei medicale în baza atitudinii ostile/ireverenţioase a pacientului. Chiar şi în ipoteza în care actul medical ar fi acordat în situaţii normale, medicul care doreşte să refuze actul medical pe acest motiv, este obligat să notifice pacientul despre intenţia de a înceta relaţia medicală cu minim 5 zile înainte şi doar în măsura în care acest lucru nu pune în pericol starea sănătăţii pacientului. Medicul trebuie să motiveze temeiul refuzului, sens în care refuzul medicului nu poate fi unul arbitrar.
Codul deontologic medical prezintă ipotezele în care persoana în cauză îi cere medicului acte de natură a-i ştirbi independenţa profesională, de a-i afecta imaginea sau valorile morale ori solicitarea nu este conformă cu principiile fundamentale ale exercitării profesiei de medic, cu scopul şi rolul social al profesiei medicale. În aceste situaţii medicul poate refuza tratarea pacientului. Separat de aceste două situaţii, relaţia medic-pacient încetează dacă boala s-a vindecat sau dacă pacientul solicită încetarea acesteia. În situaţia inexistenţei altor medici disponibili sau atunci când schimbarea medicului ar conduce la o îngreunare a activităţii medicale, acest drept al pacientului nu va opera. În situaţii de urgenţă, intervenţia medicală poate fi realizată şi în lipsa personalului acreditat, în cazurile de urgenţă apărute în situaţii extreme, conform Legii nr. 43/2003 privind drepturile pacientului.
Pe de altă parte, faptul că statul nu pune la dispoziţia medicilor echipamentele necesare de protecţie a personalului medical nu reprezintă o justificare legală a refuzului acestora de a acorda asistenţa medicală pacienţilor. Potrivit Legii privind drepturile pacientului, în cazuri de urgenţă apare posibilitatea efectuării intervenţiilor medicale asupra pacientului şi în lipsa condiţiilor de dotare, cu reglementări adaptate. Regula generală este că tot personalul medical care a fost implicat în actul medical răspunde proporţional cu gradul de vinovăţie al acestuia. Refuzul de a acorda asistenţă medicală unui pacient nu se încadrează în noile două situaţii menţionate.
În primul rând, prejudiciul trebuie să provină din cauze ce nu țin de atribuțiile directe ale medicului (condiții de lucru, dotări insuficiente, infecții nosocomiale etc.). În al doilea rând, medicul acționează cu cele mai bune intenții în realizarea actului medical, conform propriei competenţe. Dacă medicul acționează cu competența necesară dar nu există un consens total cu pacientul asupra tratamentului, acest lucru poate ridica discuții despre malpraxis, însă nu se poate afirma automat. În situații de urgență sau epidemii, cum a fost SARS-CoV-2, dacă se dovedesc erori din lipsa cunoștințelor sau folosirea unor dispozitive defecte, răspunderea poate fi civilă sau disciplinară, în funcţie de circumstanţe.
Legea reformei în domeniul sănătății introduce obligația utilizării ghidurilor, protocoalelor și documentelor științifice ca bază pentru planul de investigații și tratament. Încălcarea acestor protocoale poate atrage sancțiuni disciplinare, iar contestarea alegerilor terapeutice, dacă medicul a respectat protocolul, poate ridica întrebări despre responsabilitatea profesională. Intervenția medicală nu poate fi efectuată fără consimțământul informat al pacientului sau al reprezentantului legal. Pacientul cu tulburări psihice trebuie să fie implicat în decizie în măsura posibilităților sale, iar orice tratament trebuie efectuat cu omenie și respect pentru demnitatea umană, protejând împotriva exploatării și tratamentelor degradante.
Practica medicală se fundamentează pe autonomia pacientului: pacientul decide dacă va urma recomandările medicale, după informare completă despre condiția sa, variantele de tratament și riscuri. Legea drepturilor pacientului, Carta Europeană a Drepturilor Pacienților și reglementările naționale stabilesc cadrul informării, confidențialității și responsabilităților medicului. Confidențialitatea este crucială în psihiatrie, iar divulgarea informațiilor necesită respectarea legalității, cu excepțiile definite de lege. În practică, secretul profesional este un drept al pacientului, susținut de numeroase norme, inclusiv Codul Penal, Codul de Deontologie Medicală și Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacienților.
8 moduri de a gestiona o situație medicală de urgență: Salvați o viață
tags: #un #medic #pediatru #poate #refuza #un
Postări populare:
- Caiet de sarcini și plan de afaceri: fundamentul antreprenoriatului pentru IMM-uri
- Ghid complet despre scutecele Huggies și Pampers
- Impactul avortului asupra menstruatiei: ce asteptari ai dupa procedura
- Sfaturi despre consumul de sucuri naturale în timpul sarcinii
- Cremele cu Tamus communis: cum funcționează și la ce să fim atenți