Avortul este azi o practică medicală larg acceptată, care îşi explică existenţa prin caracterul şi cultura societăţii noastre, care o încuviinţează. Avortul este un tip de ucidere care se practică la scară mondială, de obicei fără nici cel mai mic sentiment de vinovăţie. Este o practică medicală larg acceptată, susţinută de un mare număr de guverne şi organizaţii non-guvernamentale. La scară mondială, numărul copiilor nenăscuţi, omorâţi în pântecele mamei lor, este mai mare decât totalul populaţiei Irlandei, Greciei, Ungariei, Canadei, României, Poloniei sau Spaniei la un loc. Este probabil echivalent cu a ucide în fiecare an toată populaţia Franţei.
Contextul european şi istoric al avortului
Avortul este deosebit de răspândit în Europa de Est, unde regimurile ateiste şi comuniste precedente au distrus cu barbarie cultura şi instituţiile creştin-ortodoxe. În Europa de Est, la sfârşitul deceniului ’90, se înregistrau în jur de 75 la avorturi la fiecare 1000 de femei cu vârste cuprinse între 15 şi 44 de ani, în comparaţie cu 20 de avorturi la fiecare 1000 de femei din restul Europei. Dintre toate sarcinile, în Rusia 57% dintre acestea s-au încheiat cu avort, în Ungaria 53%, în Bielorusia 52%, în România 47%, faţă de 13% în Spania. În Grecia, 11% din totalul sarcinilor sfârşesc cu avortul, în comparaţie cu aproximativ una la patru în Statele Unite.
Acest măcel este demonic, însă există ceva încă mai rău decât înseşi omuciderile. La nivel politic este susţinută sistematic o mentalitate care refuză să perceapă ca atare caracterul demonic al avortului. De altfel, nici nu putem explica altfel practica atât de răspândită a avortului decât în virtutea caracterului şi semnificaţiei pe care i-o acordă cultura seculară. A acţiona imoral sau păcătos este neîndoielnic ceva greşit. Însă pentru orice faptă greşită există o tămăduire, care devine posibilă atunci când răul este recunoscut ca rău. Tâlharul pe cruce îşi porneşte călătoria către pocăinţă şi mântuire abia atunci când se confruntă cu adevărul: „noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre” (Luca 23:40).
Rădăcini culturale şi ideologice ale poziţiei creştine
Însuşirea caracteristică a culturii contemporane este tocmai neruşinarea ei. În cultura mondială secularizată, dominantă, nu este recunoscut răul avortului. Cultura aceasta acţionează azi ca o agresivă anti-cultură pentru cultura creştină, provocând o confruntare între două concepţii ireconciliabile despre realitate şi morală. Această cultură se concentrează pe transformarea organismelor sociale în toată Europa şi în America de Nord. Tămăduirea şi soluţia pentru aceste situaţii se poate găsi doar într-o profundă schimbare a inimii şi a minţii, într-o deschidere spre înţelesul plenar al binelui uman şi al creşterii lui spirituale, care sunt existenţa lui Dumnezeu şi esenţa vieţii creştine. Un creştin tradiţional se va întreba negreşit: „Cum de există o acceptare atât de răspândită a avortului? De ce oamenii recurg la avort cu atâta uşurinţă?”.
Din această perspectivă a înţelegerii sensului mai adânc al realităţii, al binelui şi progresului uman, opţiunile care privesc activitatea sexuală umană şi reproducerea, inclusiv avortul, sunt evaluate în deplinătatea semnificaţiei lor, într-un mod cu totul de neconceput pentru o cultură secularizată, tocmai pentru că în creştinism toate alegerile sunt evaluate din perspectiva acceptării existenţei lui Dumnezeu, Care, ca Unul ce este Creator personal, a creat toate raţiunile făpturilor create. Toate creaturile, toate lucrările bune şi drepte, se aseamănă cu stelele unei galaxii care se roteşte în jurul unei nesfârşite găuri negre aflate în centru. Dacă viaţa acestei găuri negre este diferită şi este guvernată de legi diferite de cele ale restului galaxiei, nici o mişcare a stelelor nu poate fi apreciată fără referire la voluminoasa ei prezenţă.
Dimpotrivă, cultura secularizată încearcă să identifice întreaga viaţă umană cu interesele şi scopurile din orizontul finit şi imanent. Evaluarea pe care această cultură o face pagubelor, foloaselor şi îndatoririlor este aşadar de termen scurt - de pildă, nu poate recunoaşte că oamenii sunt destinaţi veşniciei - şi, prin urmare, este o evaluare deficitară. Această viziune este strâns legată de aceea a sofistului Protagoras, care susţinea că tot adevărul moral şi, în esenţă, întreaga realitate trebuie interpretate având ca măsură omul. Rezultatul este o profundă eroare în aprecierea sexualităţii şi a căsătoriei. Un simptom al acestor transformări este micşorarea drastică a populaţiilor europene, precum şi acceptarea facilă a avortului. Europencele au tendinţa să evite să rămână însărcinate şi, când li se întâmplă acest lucru, cel mai adesea îşi omoară copilul în pântece, având tot timpul impresia că în felul acesta au acţionat responsabil.
Aspecte morale şi teologice în tradiţia creştin-ortodoxă
Se ştie că Copiii au nevoie din partea părinţilor de jertfire de sine şi, cu cât sunt mai mulţi copiii, cu atât mai mare trebuie să fie şi jertfa. Însăşi posibilitatea de a face avort, garantată prin lege, devine un fel de asigurare care pare să îi ferească pe oameni de poverile şi dezbinările pe care le aduce o sarcină nedorită, optând pentru priorităţile moderne: la serviciu, în carieră, în satisfacerea ego-ului. În această paradigmă secularizată, libertatea optării pentru avort este prezentată ca o componentă a libertăţii şi demnităţii umane, în timp ce răul avortului este privit adesea ca un aspect negativ greu de recunoscut în plinătatea lui.
Din perspectiva ortodoxă, avortul este condamnat de-a lungul secolelor: canonul 21 Ancira (314 d.Hr.), canoanele Sinodului de Neocesareea (315 d.Hr.), Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Postitorul, precum şi canonul 91 al Sinodului Quinisext. Aceste texte afirmă că uciderea embrionului sau a pruncului din pântece este îngrădită de pedeapsa canonică, iar iposta embrionului este tratată ca persoană în devenire. Respingeri similare apare în Didahia Apostolilor (avortul este enumerat printre păcatele grave) şi în Epistola lui Varnava. În consecinţă, creştinismul ortodox vede avortul ca o crimă gravă, o ucidere cu premeditare, iar actele avortive ca acte împotriva firii şi a Poruncii a VI-a (Să nu ucizi).
Aspecte juridice şi sociale
Avortul poate fi provocat sau natural; în diferite ţări reglementările variază. Opoziţia religioasă la avort este comună în multe culturi, însă în statele liberale, dreptul femeii asupra propriului corp este adesea opţiunea centrală, în timp ce dreptul fătului la viaţă devine obiect de dispută. În România, de exemplu, legea a permis avortul în perioade diferite, iar după 1989 liberalizarea a redus semnificativ rata avorturilor prin planificare familială şi educaţie pentru viaţa de cuplu. Cu toate că practica avortului poate fi legitimată legal în multe locuri, impactul său asupra sănătăţii fizice şi mentale ale femeii, precum şi asupra societăţii în ansamblu, rămâne un subiect intens dezbătut.
Ce spune Biblia despre avort
Etimologie, definire si distinctii
Avort provocat - intervenţia medicală pentru întreruperea sarcinii. Într-o perspectivă religioasă, viaţa începe din concepţie iar avortul încalcă o poruncă morală fundamentală. În ontologia creştin-ortodoxă, embrionul este tratat ca o potenţială persoană, iar oprirea naşterii este percepută ca ucidere premeditată. Acest cadru tematic este consolidat de canoane şi texte patristice din secolele III-IV, care au afirmat ipostasul embrionului ca persoană şi au condamnat avortul în mod constant.
tags: #avortul #definitii #religioase #sociale #si #etimologic
Postări populare:
- Ce înseamnă dublu test în sarcină și cum se face
- Echipa și provocările Unității materno-fetală a Spitalului nr 1 Craiova
- Evoluția Ghidurilor în Ginecologie
- povestea lui Gheorghe Popa, pionierul hematologiei pediatrice din Cluj
- Ghid detaliat pentru părinți: îngrijirea bebelușului și scutecele potrivite