Viata de mamica este una foarte grea, dar presarata de zambete, momente placute si gangureli savuroase. Evident ca orice copil cuminte si dragalas va fi si protagonistul unor clipe de energie maxima. Parintii au datoria insa de a-l observa si de a invata semnele pe care un bebe agitat le transmite prin gesturile sale. Sub nicio forma nu trebuie sa se enerveze, sa strige amenintator, in primul rand pentru ca bebe nu intelege cuvintele, ci percepe sunetul ridicat sau expresia fetei, si nu se calmeaza, din contra, va plange mai tare.
Teoria spune ca bebelusii dorm foarte mult, dar de fapt adevarul este ca putini parinti sunt norocosi sa aiba astfel de copii. Cei mai multi dintre cei mici sunt foarte agitati noaptea, se trezesc des, plang, se agita, isi misca manutele si piciorusele nervosi: plang pentru ca le este foame sau sete, ca sunt prea obositi, ca vor sa suga sau sa se joace, ca le ies dintisorii sau sunt bolnavi etc. Un bebe poate fi agitat inainte de somnic pentru ca parintii lui au o astfel de stare, fie daca a doua zi au de rezolvat o multime de sarcini la serviciu sau au alte griji cotidiene, si ii transmit stresul si starea de nervozitate micutului.
Exista metode de a linisti un bebe agitat chiar si in burtica mamei. Un bebelus agitat in somn inseamna o mamica obosita, care sta treaza toata noaptea. Odihna de calitate este necesara in cazul amandurora, asadar este timpul de un somn linistit pana dimineata. In acest sens, suzeta devine o prietena a copilului, mai ales dupa varsta de 8 luni cand bebe poate sa o recupereze daca o pierde pe durata noptii. Multe mamici marturisesc pe diverse forumuri ca bebelusii lor au anumite perioade de maxima agitatie si atunci folosesc pentru a-i linisti diverse metode, poate nu atat de ortodoxe, dar care au un efect garantat, cum ar fi zgomotele albe.
Un bebe agitat noaptea are chef de joaca si daca nu i se ofera, atunci plange, se agita, da din maini si din picioruse. O idee geniala devine leaganul pentru copii cu ajutorul caruia bebe reuseste sa se lase pe mana lui Mos Ene si sa adoarma usor. Foarte multi copii se simt atat de nelinistiti pentru ca parintii nu sunt in aceeasi incapere cu ei pe durata noptii, anxietatea spunandu-si de foarte multe ori cuvantul. Mamicile cu bebelusi agitati au remedii la indemana pentru orice situatie, reusind sa le descopere treptat, pe masura ce micutii au crescut. Jucariile de patut sau de carucior, vezi toate modelele, reprezinta o alta solutie perfecta pentru calmarea copilului.
Sentimentele puternice sunt trăite și procesate diferit de către fiecare copil în parte. Fie că este vorba despre temperament sau mediu, copiii vor reacționa diferit în situații de stres sau frustrare. În acest articol voi sugera câteva strategii pentru a gestiona crizele de afect. Așa cum spune și titlul, scopul este să ajutăm copilul să le gestioneze singur, nu să o facem noi pentru el, deoarece țelul este un adult independent, echipat pentru orice dificultate îi prezintă viața. De aceea descurajez metodele punitive, de rușinare sau condiționarea afecțiunii.
Unii părinți vor zice că orice! Și este adevărat, mai ales în jurul vârstei de 2 ani, orice poate declanșa plâns de neoprit, trântit pe jos, urlete și dat din piciorușe. Este suficient ca micuțul să fie obosit, flămând, constipat, să aibă erupții dentare sau o infecție minoră. Dar există copii care par a fi mai reactivi decât cei din jurul lor, chiar și la vârste mai mari și fără o jenă fizică. Reactivitatea fiecărui copil diferă încă din perioada de sugar, când se poate remarca un anumit temperament, întipărit genetic. Dacă unii se liniștesc rapid când sunt luati în brațe și puși la sân, alți copii plâng inconsolabil ore în șir, sunt deranjați de rutine zilnice precum îmbăiatul sau îmbrăcatul și răspund mai târziu la afecțiunea părinților.
Dar pe măsură ce copilul repetă crizele de afect în situații de frustrare, modul cum reacționează anturajul va modela comportamentul ulterior al copilului. Se stabilește astfel, din zeci și sute de “încercări”, un tipar. De exemplu, un copil de 4 ani solicită să mai stea la televizor peste timpul stabilit. Părintele îi răspunde initial cu nu, iar copilul are o criză de plâns, furie, țipete. În plus, situații dificile din mediul familial vor face ca reactivitatea copilului să fie mai mare. Dacă un copil de peste 3-4 ani are crize de afect foarte frecvente și de lungă durată, dacă are și alte dificultăți în dezvoltare, poate fi utilă o consultație psihiatrică. Crizele de furie și ostilitatea pot fi semnele altor probleme precum tulburarea de opoziție-sfidare, tulburarea de comportament disruptiv, ADHD.
Minimalizarea factorilor care țin de părinți, mediu și îngrijire sunt primul pas. În special la vârstele preșcolare, copiii sunt mai liniștiți când mediul și activitățile sunt previzibile. Stabiliți cât mai devreme rutine de masă, culcare, îmbăiere și joacă și explicați copilului din timp când acestea se vor schimba și în ce fel. Pe lângă un climat familial cald și previzibil, este important pentru copil să se poată baza pe voi. Dacă ați spus nu, acesta trebuie să rămână nu și același lucru este valabil pentru o promisiune. Cu timpul, va învăța că nimic nu vă face să vă răzgândiți, că există reguli care trebuie urmate. Explicați aceste reguli și limite din timp, în termeni cât mai clari. Este util să rezervați timp specific în fiecare zi pentru copil, în care să vă jucați nestructurat (activitățile să fie propuse de el).
Atunci când au un comportament nepotrivit, abțineți-vă de la apelative și evaluări globale de tipul “copil rău”, “copil obraznic”. Puteți semnala și eticheta comportamentul ca nepotrivit și să vă exprimați nemulumirea, dar nu extindeți asta la întreaga persoană a copilului. Altfel, va ajunge să creadă despre el că este într-adevăr rău, obraznic, nepriceput, cu efecte devastatoare asupra stimei de sine. Primul pas către reglarea emoțiilor este înțelegerea și acceptarea acestora. Acest lucru trebuie făcut în mod egal și de către părinți. Este necesar să înțelegem că viața copiilor nu înseamnă numai bucurie și veselie și că emoțiile negative, frustrarea au și ele rolul lor. Este firesc ca un copil să se simtă furios, trist, speriat în anumite situații și îl ajutăm să înțeleagă acest lucru și că îi suntem alături.
O modalitate utilă este verbalizarea și reflectarea sentimentelor atunci când ele apar - “văd că te înțeapă puloverul și asta te face furios”. Crizele de afect sunt ca niște valuri care tot cresc, iar uneori copiii nu observă și nu au încă instrumentele pentru a gestiona ce se întamplă. Acceptarea nu este același lucru cu încurajarea sentimentului. Este pur și simplu oferirea de atenție problemei cu care se confruntă copilul și sentimentului generat, într-un mod în care nu îl judecăm. Peste vârsta de 4 ani, copiii încep deja să sesizeze relația cauză-efect. În multe situații, “problema” este o limită parentală, care nu va fi modificată în acel moment, atfel încât problema reală devine reglarea emoțională și acceptarea limitelor. Rezolvarea de probleme în acest caz începe cu identificarea - “Ce te face să te simți X?”, după care urmează soluții posibile “oare cum ai putea să te simți mai bine?”.
Atunci când micuțul va intra într-o situație previzibil anxiogenă sau frustrantă, este bine să discutați dinainte despre posibilele sentimente negative. Faceți un rezumat a activității pe care urmează să o faceți împreună, ce nu a mers bine data trecută și ce altceva ar putea face în schimb pentru a preveni astfel de situații. Tehnicile clasice de modelare a comportamentului includ oferirea de recompense pozitive și negative. Pentru copiii fără probleme de comportament majore, acest lucru se realizează subtil și deliberat, prin oferirea și retragerea atenției. După ce ați validat sentimentele copilului și ați căutat împreună cu acesta strategii de calmare, este posibil să apară totuși o criză de afect. Cheia constă însă în oferirea de atenție imediat cum micuțul are un comportament dezirabil. Acest lucru include eforturi mici (precum a trage aer adânc în piept sau a nu mai urla pentru câteva secunde). Observați și lăudați cu entuziasm toate eforturile de a se liniști.
De multe ori copiii pot avea comportamente pe care adulții nu le pot explica și a căror sursă nu o pot desluși cu ușurință. Ei pot avea reacții violente inexplicabile la prima vedere, la anumite persoane, situații sau obiecte care au sau nu o directă legătură cu o situație ce i-a traumatizat sau speriat în trecut. Este greu de crezut și totuși adevărat, că uneori chiar și un ton foarte ridicat, răspunsuri răstite aplicate repetat sau un comportament mai dur pot fi surse ale unei traumatizări ale psihicului și emoționalului copilului, cu consecințe ce pot fi vindecate doar dacă există cineva care să intervină la timp. Copiii nu au toate mecanismele de aparare dezvoltate și nici forța fizică de a se apăra în astfel de situații.
Fiecare dintre noi a trecut în copilărie printr-o sperietură zdravănă și este imposibil să nu ne aducem aminte de senzațiile pe care le-a simțit corpul nostru: tremurături ale membrelor, transpirații, bătăi rapide ale inimii, chiar amețeli și greață. Bineînțeles ca aceste manifestări apar și în cazul adulților, însă în cazul copiilor ele sunt mai profund și necontrolat simțite. Toate acestea sunt rezultatul descărcării unei cantități de hormoni ai stresului, adrenalina și cortizolul, cu rol de a pregăti orice organism pentru orice formă de stres, prin luptă, fugă sau înghețare. Acești hormoni nu sunt dăunători organismului decât dacă stresul este de lungă durată.
Gândiți-vă ce înseamnă pentru aceștia o traumaă suferită repetat și pe o lungă perioadă de timp. Chiar și evenimente traumatice ocazionale survenite in timpul unor activități banale sau de toate zilele, cum ar fi o căzătură în timpul mesei însoțită poate de un țipăt puternic al cuiva din jurul copilului sau un lătrat puternic al unui câine spre exemplu, poate face ca pe viitor copilul să asocieze oricare din aceste elemente cu momentul acelui eveniment. Poate asocia vreunul din alimentele pe care le mânca atunci sau un lătrat care să semene și va avea mereu o reacție la aceste lucruri. Reacțiile adulților care însoțesc copiii în acele momente sunt foarte importante și pot avea rolul de a atenua sau agrava urmările traumei. Confortul se obține vorbindu-i copilului cu blândețe, întrebându-l în cazul în care deja vorbește, dacă și unde îl doare, dacă poate să arate cu mâna pe corp unde îl doare sau să descrie orice stare pe care o percepe. Aceste minute de discuție îl vor liniști și detensiona, îi vor reda siguranța și îi vor elibera energia produsă în urma sperieturii.
În urma situațiilor traumatice apărute chiar și izolat, descărcarea hormonilor de stres ajută mai departe la formarea energiei care în mod normal ar trebui să pregătească corpul pentru o acțiune de apărare. Dar cum copilul nu are această capacitate, energia respectivă, dacă nu este în niciun fel consumată, ea ramâne stocată în organism și ori de câte ori se va întâlni cu vreunul din elementele ce au însoțit trauma, copilul va reactiona prin plâns sau refuz sau orice reacție ce nu îi este caracteristică în mod obișnuit.
Copilul tău este mai mereu agitat și nervos? Poate că cel mic este obosit sau pur și simplu vrea să stea cât mai mult timp în brațele tale. Bineînțeles, un bebeluș nu are șef care îl stresează să termine mai repede proiectul la care lucrează, însă trece prin anumite etape care sunt destul de stresante pentru el. Un om de știință de la o universitate din SUA spune că bebelușul trebuie să învețe să gestioneze stresul. Toate luminile și zgomotele dintr-un magazin l-ar putea obosi pe un bebeluș. Dacă observi că bebelușul tău este obosit sau nervos, ia-l în brațe. Încearcă să-l alăptezi sau doar să-l ții la pieptul tău, pentru că cel mic se va calma când îți va auzi bătăile inimii. Nu înțelegi de ce copilul tău plânge și se enervează atunci când te vede vorbind la telefon? Află că el are nevoie în permanență de atenția ta și vrea să-i răspunzi la fiecare strigăt sau zâmbet. Așadar, chiar dacă vorbești la telefon, stai cu ochii pe bebelușul tău și răspunde-i la fiecare gest. Dacă se simte epuizat, cel mic s-ar putea să facă o criză.
Un copil de doar 5 luni care sare peste somnul de după-amiază devine nervos și plânge mult. Dacă bebelușul tău devine agitat atunci când nu doarme suficient, încearcă să-l porți într-un marsupiu sau să-l pui în balansoar. Un copil cu vârsta cuprinsă între 6 și 8 luni va deveni agitat atunci când își va da seama că mama lui a plecat de acasă și l-a lăsat în grija bonei. Dacă ești foarte stresată în această perioadă, nu ar trebui să fii uimită dacă bebelușul tău este agitat și nervos. Nu îți ascunde emoțiile în fața copilului, dar arată-i acestuia că te poți liniști singură.
Atunci cand un copil este agresiv, reactia imediata a adultilor este extrem de importanta. Cand furia este sentimentul care a generat acest comportament, readucerea copilului intr-o stare emotionala normala este prioritatea numarul 1. Retrageți-vă cu copilul într-un loc liniștit, departe de stimulul care i-a stârnit furia. Dacă nu este posibil, reduceți la minimum stimularea din spațiul în care vă aflați: închideți televizorul, reduceți intensitatea luminii, îndepărtați-vă de alte persoane sau alți copii din încăpere. Așezați-vă pe podea sau cumva la nivelul copilului astfel încât să stabiliti un contact vizual de la același nivel și să nu îl priviți de sus. Lasați câteva secunde copilul să își manifeste furia, privindu-l cu înțelegere. Spuneți cu voce joasă, aproape în șoaptă, ceva de genul “Văd că ești foarte supărat, îmi pare rău, mă faci și pe mine să fiu trist/ă. Sunt aici lângă tine să te ajut să te liniștești”. Imaginați-vă că creați cu brațele un cerc de siguranță și încercați să mențineți cu blândețe copilul în acel cerc, absorbind toată emoția pe care o varsă, lăsându-l să se exprime, să scoată toată furia, oferindu-i în schimb calm și înțelegere. Păstrați consecvent această atitudine oricât ar dura episodul de agresivitate al copilului și oricât de mult s-ar opune.
- Atentie! Sub o formă sau alta, toți copiii au momente când sunt cuprinși de anxietate. Ca părinte, ar trebui să vă protejați copilul, dar anxietatea poate fi și utilă în viață.
- Ai o criză de anxietate? Desfă o conversație cu copilul despre frică, oferind validare, apoi treci la tehnici de calmare.
- Tehnici de respirație, vizualizare, jocuri și modele de contact fizic pot reduce în mod semnificativ intensitatea crizelor.
Unul dintre pașii esențiali este transformarea anxietății într-un spectru controlabil pentru copil. Poți să desenezi teama, să creezi personaje sau să treci prin exerciții de respirație cu el. Empatia, răbdarea și comunicarea clară sunt fundațiile stabilității emoționale. Implementează rutine previzibile, limite clare și spațiu pentru exprimarea emoțiilor în mod non-judicatoriu. Treptat, copilul învață să identifice și să gestioneze temerile, iar separarea de părinți devine mai puțin traumatizantă, mai ales dacă teatrul zilei este construit în jurul unor ritualuri sigure.
10 reguli pentru ANXIETATE
Strategii practice pentru situații specifice
- Folosește un ton calm, descrește volumul și asigură o prezență constantă lângă copil, absorbind emoțiile sale.
- Exprimați clar regulile și limitele: “nu și nu” rămâne constant, pentru a evita confuzia.
- Oferă spațiu pentru jocuri libere zilnic, pentru ca micuțul să își regleze emoțiile prin activități plăcute.
- În cazul crizelor, retrageți copilul într-un spațiu liniștit și mențineți contact vizual la nivelul lui, în timp ce îi vorbiți calm.
- Introduceți exerciții de respirație simplă: inspiră adânc, numără la 5, expiră lent, repetă de câteva ori.
- Folosiți categoriile de jocuri pentru anxietate: “balonul” de aer, jocuri de mișcare, vizualizare a locului sigur.
Despre despartire și adaptarea la grădiniță sau școală
Anxietatea de separare poate apărea din a doua jumătate a primului an de viață și se intensifică în jurul vârstei 18-24 de luni, însă poate persista până la șase ani. Fiecare copil este diferit. Uneori, despartirea de părinți este dificilă, iar tranziția către grădiniță poate necesita pregătire suplimentară. Pregătiți copilul despre locul, programul și persoana care îl va prelua, folosind ritualuri zilnice, de exemplu o imbratisare sau un gest de rămas bun constant. Ajutați copilul să se acomodeze ajutând personalul de la grădiniță să înțeleagă nevoile lui, în timp ce rămâneți calmi dumneavoastră.
Semnalele de alarmă care necesită atenție includ plânsul prelungit, refuzul de a se separa, tulburări ale somnului sau apetitului, regresia sau dureri fizice asociate separării. Dacă aceste semne persistă, consultați medicul pediatru și, dacă este necesar, un psiholog. Cu dragoste și răbdare, copiii pot învăța să se despartă de părinți și să exploreze lumea din afara casei, cu toate aventurile și posibilitățile sale.
tags: #bebe #wste #foarte #sperios
Postări populare:
- Dezvoltarea vizuală a bebelușilor și recunoașterea animalelor
- Ghidul candidatului pentru posturi de pediatrie la Spitalul Marie Curie
- Efecte ale marijuana în sarcină asupra dezvoltării fătului: ce spune știința despre riscuri și mecanisme
- Ghid complet SOLARA pentru copii si bebelusi: ingrediente, proprietati si utilizare SPF 50+
- Bebeluşi în centre de plasament: abordări detaliate de îngrijire pentru practici și familii