Moneda euro face în prezent parte din viaţa zilnică a cetăţenilor din 17 state membre ale Uniunii Europene (UE). Pe termen lung, şi alte state membre se vor alătura zonei euro.
Moneda unică are o serie de avantaje incontestabile: reducerea costurilor tranzacţiilor financiare, facilitarea călătoriilor, creşterea rolului Europei pe plan internaţional etc.
La 9 septembrie 1929, omul politic german Gustav Stresemann întreabă Societatea Naţiunilor: „Unde sunt moneda europeană şi timbrul european de care avem nevoie?”. Şase săptămâni mai târziu, la 25 octombrie 1929, Bursa de la New York trăieşte „vinerea neagră”: începe criza economică mondială.
Statele reacţionează în faţa crizei adoptând politica „beggar thy neighbor” (adu-ţi vecinul la sapă de lemn): adoptă măsuri deflaţioniste pentru a creşte competitivitatea exporturilor proprii şi introduc bariere tarifare pentru produsele importate din alte ţări. Această politică a avut drept rezultat agravarea crizei economice.
În 1944, pe când cel de Al Doilea Război Mondial făcea încă ravagii în Europa, la Bretton Woods, în Statele Unite, a avut loc o conferinţă privind refacerea relaţiilor financiare şi monetare la nivel mondial. Au participat peste 40 de ţări, care au semnat, la 22 iulie 1944, acordurile de la Bretton Woods. Aceste acorduri prevăd dispoziţii şi proceduri de guvernare a economiei mondiale: înfiinţează Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare [„BIRD”, devenită în prezent o componentă a Băncii Mondiale (EN) (ES) (FR)] şi Fondul Monetar Internaţional (EN) (ES) (FR). În plus, acordurile de la Bretton Woods pun în aplicare sistemul monetar al etalonului aur. Acest sistem prevede cursuri de schimb stabile bazate pe preţul aurului, care devine etalonul de referinţă.
Lumea de după cel de Al Doilea Război Mondial trece prin schimbări profunde. Experienţele războiului duc la o trezire a conştiinţei: cooperarea internaţională este crucială pentru a se evita alte suferinţe. Prin urmare, în 1945 se înfiinţează Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) (EN) (ES) (FR).
La summitul de la Haga din decembrie 1969, şefii de stat şi de guvern stabilesc un nou obiectiv al construcţiei europene: Uniunea economică şi monetară (UEM). Grupul Werner îşi prezintă raportul final în octombrie 1970. Acesta prevede instituirea pe parcursul a zece ani, conform unui plan cu mai multe etape, a unei uniuni economice şi monetare. Obiectivul final este liberalizarea totală a mişcărilor de capital, convertibilitatea integrală a monedelor statelor membre şi stabilirea irevocabilă a cursurilor de schimb. Raportul are în vedere adoptarea unei monede europene unice, care ar putea reprezenta un rezultat final al procesului, dar nu o consideră deocamdată un obiectiv de sine stătător.
În martie 1971, în ciuda divergenţelor în legătură cu unele recomandări-cheie din raport, cei şase şefi de stat şi de guvern îşi dau acordul de principiu pentru instituirea unei UEM în mai multe etape. Prăbuşirea sistemului de la Bretton Woods şi decizia guvernului american de a liberaliza cursul de schimb al dolarului în august 1971 dau naştere unui val de instabilitate pe pieţele de schimb, care repune în discuţie raporturile de paritate între monedele europene.
În martie 1972, cele şase state încearcă să relanseze dinamica integrării monetare creând „şarpele în tunel”: este vorba despre un mecanism de fluctuare controlată a monedelor („şarpele”) în interiorul unor marje reduse de fluctuare faţă de dolar („tunelul”).
Eforturile în vederea creării unei zone de stabilitate monetară sunt reluate în martie 1979, la iniţiativa Franţei şi a Germaniei, prin instituirea sistemului monetar european (SME) bazat pe conceptul cursurilor de schimb fixe, dar ajustabile. Principiul este următorul: cursurile de schimb se bazează pe cursuri-pivot stabilite în funcţie de ECU („European Currency Unit”), unitatea de cont europeană care reprezintă media ponderată a monedelor participante.
Odată cu adoptarea programului pieţei unice în 1985, devine tot mai clar că potenţialul acesteia nu va putea fi exploatat pe deplin atât timp cât vor exista costuri relativ ridicate ale tranzacţiilor de schimb valutar şi incertitudini privind fluctuarea cursurilor de schimb, oricât de redusă ar fi aceasta.
În iunie 1988, Consiliul European de la Hanovra instituie un „Comitet pentru studierea Uniunii economice şi monetare”, condus de Jacques Delors, pe vremea aceea preşedinte al Comisiei Europene. Raportul, prezentat în aprilie 1989, propune consolidarea realizării UEM în trei etape. În decembrie 1989, Consiliul European de la Strasbourg solicită convocarea unei conferinţe interguvernamentale pentru a identifica modificările care trebuie aduse tratatului în vederea realizării UEM.
Etapa a 2-a (de la 1 ianuarie 1994 la 31 decembrie 1998): convergenţa politicilor economice ale statelor membre şi consolidarea cooperării între băncile centrale naţionale ale statelor membre. Coordonarea politicilor monetare se instituţionalizează în această etapă, odată cu înfiinţarea Institutului Monetar European (IME), care are sarcina de a consolida cooperarea între băncile centrale naţionale şi de a face pregătirile necesare pentru introducerea monedei unice.
Etapa a 3-a (în curs de realizare începând din 1 ianuarie 1999): introducerea treptată a monedei euro ca monedă unică a statelor membre şi punerea în aplicare a unei politici monetare comune coordonate de BCE. Trecerea la cea de a treia etapă este condiţionată de atingerea unui grad ridicat de convergenţă durabilă, măsurat printr-o serie de criterii stabilite în tratate. Pe parcursul acestei etape, normele bugetare devin obligatorii, iar statul membru care nu le respectă riscă să fie sancţionat.
Astfel, primele două etape ale UEM au fost realizate. A treia este în curs de aplicare. În principiu, toate statele membre ale UE trebuie să parcurgă această etapă şi, prin urmare, să adopte moneda euro (articolul 119 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene). Cu toate acestea, unele state membre nu îndeplinesc deocamdată criteriile de convergenţă. În plus, Marea Britanie şi Danemarca şi-au notificat intenţia de a nu parcurge cea de a treia fază a UEM, şi prin urmare de a nu adopta moneda euro. Aceste două state beneficiază aşadar de o scutire în ceea ce priveşte participarea la UEM. Normele de aplicare a regimului de scutire sunt stabilite în protocoalele anexate la tratatele fondatoare ale UE care se referă la cele două state în cauză.
Consiliul Monetar: O Privire Detaliată
Consiliul monetar este o replică modernă a standardului aur. Standardul aur a fost un regim monetar care s-a bazat pe trei reguli: (i) rata de schimb fixată în raport cu o cantitate de aur; (ii) importul și exportul de aur total libere, pentru că toate plățile externe se fac în aur; (iii) țările care au surplus de cont curent au creșteri ale cantității de aur, iar țările cu deficit au descreșteri ale cantităților de aur; țările trebuie să permită cantității de bani să crească și, respectiv, să scadă atunci când au surplus de cont curent și, respectiv, deficit de cont curent. O consecință a acestor reguli este aceea că politica monetară a țărilor care aplică sistemul este o rezultantă a mișcărilor în cantitățile de aur: deoarece capitalurile sunt perfect mobile și rata de schimb fixată în cantitatea de aur, politica monetară este o rezultantă.
Consiliul monetar este similar, doar că în loc de aur, țările care îl adoptă decid ca moneda lor să fie fixă în raport cu o monedă de rezervă, cum ar fi euro sau dolarul. Regulile (i)-(iii) de mai sus rămân, dar nu se mai referă la aur, ci la moneda de rezervă care acoperă emisiunea de monedă autohtonă.
Din acest mecanism rezultă că ajustările în balanța de plăți se realizează prin trei canale: (a) modificarea ratelor dobânzii. Țările cu surplusuri de cont curent sunt nevoite să reducă ratele dobânzii, iar cele cu deficite să le crească. Ratele dobânzilor sunt în general volatile, pentru că sunt principalul mijloc de ajustare; (b) modificări în prețurile relative; (iii) modificări în producție.
De aici rezultă clar că, în virtutea legii care descrie substituția perfectă a activelor, în țările care au deficit de cont curent (de exemplu din cauza politicii fiscale), cantitatea de bani scade, iar ratele dobânzilor cresc. Prețurile tind să scadă. Invers, în țările care au surplus de cont curent, ratele dobânzilor scad, reflectând creșterea cantității de bani. În consecință inflația crește. Politica monetară nu poate face nimic în această privință în acest regim monetar. Nu pot exista concomitent, deficite de cont curent, rată fixă de schimb și rate relativ mici ale dobânzii.
Consiliul monetar este condus după următorul principiu: Banca Națională a Bulgariei este obligată să mențină rezerve în euro și poate să emită leve doar dacă sunt acoperite integral (de fapt și plus o marjă de siguranță) cu euro. Astfel, toate levele în circulație sunt acoperite cu euro.
După introducerea consiliului monetar în Bulgaria, a fost introdus și sistemul fiscal actual, care este în vigoare până în prezent. După data de 01.01.2026 moneda oficială în Bulgaria este euro. După ce Bulgaria a adoptat euro, consiliul monetar a rămas în istorie.
Consiliul monetar este o instituție ce poate fi adoptată în situații de criză economică severă, precum cea prin care a trecut Bulgaria în 1997, caracterizată de falimente bancare și hiperinflație. Adoptarea unui consiliu monetar, prin fixarea monedei naționale la o monedă de rezervă puternică (cum ar fi euro), poate restabili încrederea în moneda națională și stabiliza economia.
Este esențial să menționăm că succesul unui consiliu monetar depinde în mare măsură de disciplina fiscală. Bulgaria a reușit să obțină rezultate pozitive datorită surplusurilor bugetare și de cont curent. Prin urmare, dacă politicienii doresc să beneficieze de stabilitatea oferită de un consiliu monetar, trebuie să se pregătească pentru implementarea politicilor fiscale prudente, inclusiv generarea de surplusuri bugetare în perioadele de expansiune economică.
Cei care cred că se poate menține moneda stabilă și dobânzile mici în condițiile promovării unor deficite bugetare nesustenabile se înșeală amarnic. Un consiliu monetar, deși oferă stabilitate, impune restricții asupra politicii monetare, iar ajustările necesare în balanța de plăți pot fi dureroase dacă nu sunt susținute de o politică fiscală disciplinată.
Argentina este un exemplu relevant despre cum un consiliu monetar poate duce la dificultăți economice în cazul unei politici fiscale indisciplinate. Deși Bulgaria a avut un consiliu monetar, deficitele sale de cont curent au fost semnificative în anii 2007-2008, iar ratele dobânzilor au crescut. Doar după ce Bulgaria a implementat politici de surplus bugetar și sectorul privat a înregistrat surplusuri, ratele dobânzilor au scăzut.
În contrast, România, deși a avut un sector privat pe surplus de cont curent începând din 2009, și-a deteriorat poziția fiscală începând din 2016, în timp ce Bulgaria și-a consolidat surplusul bugetar. Aceasta subliniază importanța coordonării politicilor fiscale și monetare pentru a asigura stabilitatea economică pe termen lung.
În concluzie, cei care cred că se poate ține moneda stabilă și dobânzile mici promovând politici economice ce generează dezechilibre nesustenabile, se înșeală amarnic. Dorința unor politicieni de a menține stabile moneda și ratele dobânzilor în timp ce produc deficite aduce aminte despre cât de multe iluzii economice au oamenii.
Banca Centrală Europeană și rolul său
BCE colaborează cu băncile centrale din toate cele 27 de state membre ale Uniunii Europene. BCE stabilește cadrul cooperării dintre băncile centrale ale celor 20 state membre care au adoptat moneda unică și alcătuiesc împreună zona euro.
BCE are ca obiectiv menținerea inflației la un nivel inferior, dar apropiat de 2%. BCE are dreptul exclusiv de a autoriza emiterea de bancnote, drept obținut prin Tratatul de la Maastricht.
În luna mai 1998, Consiliul European a adoptat una dintre deciziile cele mai importante din istoria integrării europene. Liderii UE au hotărât că 11 state membre îndeplineau condițiile pentru adoptarea euro. Acest eveniment istoric își are originea în semnarea, în anul 1992, a Tratatului de la Maastricht, prin care a fost definit cadrul instituțional al Sistemului European al Băncilor Centrale.
Timp de aproximativ 10 ani stabilitatea prețurilor a fost menținută în general, în pofida majorărilor semnificative ale prețurilor materiilor prime la nivel mondial, care au afectat Europa și restul lumii și asupra cărora politica monetară nu are nicio influență directă, ceea ce a determinat creșterea ratei medii a inflației la un nivel ușor superior celui de 2% după adoptarea monedei euro. În deceniile care au precedat lansarea monedei euro, ratele anuale medii ale inflației din țările respective erau mult mai ridicate decât cele din zona euro în ultimii 10 ani.
Integrarea monetară europeană a debutat la începutul anilor ’60, atunci când cei șase membri ai Comunității Economice Europene (CEE) au inițiat cooperarea în domeniul afacerilor monetare. În anul 1969, în urma unei serii de crize a cursului de schimb și a balanței de plăți, liderii celor șase țări membre ale CEE au decis elaborarea unui plan de uniune economică și monetară. Acest proiect ambițios a fost abandonat în anul 1971, după prăbușirea sistemului cursurilor de schimb fixe de la Bretton Woods.
Primul pas a fost făcut în 1972, odată cu crearea așa-numitului „șarpe monetar”, care avea drept scop stabilizarea cursurilor de schimb pentru mai multe monede europene, dar care a devenit curând victima unor noi tulburări monetare și a recesiunii internaționale care a urmat primei crize petroliere din anul 1973.
Consiliul European a încredințat unui comitet de experți, prezidat de Jacques Delors, mandatul de a formula propuneri pentru posibilitatea realizării uniunii economice și monetare europene. Rezultatul a fost Raportul Delors, care a condus la conturarea Tratatului de la Maastricht, semnat de șefii de stat și de guvern ai statelor membre ale UE în anul 1992 și ratificat de toate țările Uniunii Europene până în anul 1993. Acest Tratat a stat la baza introducerii, după aproximativ 10 ani, a monedei euro.
Funcțiile BCE sunt menționate în Tratatul de la Maastricht. BCE și sistemul de bănci centrale europene în ansamblu, care include și băncile centrale din toate statele Uniunii Europene, au primit sarcina de a menține stabilitatea prețurilor și de a asigura credibilitatea monedei unice. Conform Statutului SEBC, Consiliul guvernatorilor BCE trebuie să se întrunească de cel puțin zece ori pe an.
Comitetul executiv al BCE este ales la fiecare 8 ani și este format dintr-un președinte, un vicepreședinte și alți patru membri. La începerea lucrărilor pe 1 ianuarie 1999 olandezul Willem Frederik Duisenberg a fost ales președinte. El a fost înlocuit la 1 noiembrie 2003 de francezul Jean-Claude Trichet. Comitetul executiv decide ocupațiile BCE și este ales la recomandarea consiliului BCE.
- aplică politica monetară pentru zona euro, în concordanță cu orientările specificate și deciziile adoptate de Consiliul guvernatorilor.
- exercită anumite competențe care i-au fost delegate de către Consiliul guvernatorilor.
Consiliul general poate fi considerat un organ de tranziție. Acesta îndeplinește atribuțiile preluate de la Institutul Monetar European, care îi revin BCE în cea de-a treia etapă a Uniunii Economice și Monetare, având în vedere faptul că nu toate statele membre ale UE au adoptat încă euro.
Ședințele Consiliului general pot fi convocate ori de câte ori președintele consideră oportun sau la cererea a cel puțin trei dintre membrii săi.
Banca Centrală Europeană are un capital subscris de 5 miliarde de euro, capital deținut de băncile centrale naționale. Acțiunile Băncii Centrale Europene nu sunt transferabile și nu pot fi folosite ca și colateral(gaj).
| Banca Centrală Națională | Acțiuni (%) |
|---|---|
| Banca Centrală Națională A | XX% |
| Banca Centrală Națională B | XX% |
Competența în domeniul politicii monetare a zonei euro a fost transferată la nivel comunitar fapt stabilit prin Tratatul de la Maastricht. încredințează un obiectiv fundamental, respectiv menținerea stabilității prețurilor. Tratatul interzice în mod explicit finanțarea deficitelor bugetare prin intermediul băncilor centrale. Acesta mai prevede că sectorul public nu trebuie să beneficieze de acces privilegiat la instituțiile financiare. În plus, așa-numita clauză „no bail-out” din Tratat menționează clar faptul că nici Comunitatea, niciun stat membru nu poate fi considerat responsabil pentru angajamentele asumate de un alt stat membru. Tratatul impune statelor membre UE obligația de a evita deficitele excesive.
Pe baza analizelor economice și monetare periodice, Consiliul guvernatorilor ia decizii referitoare la nivelul principalelor rate ale dobânzilor BCE în vederea realizării obiectivului de stabilitate a prețurilor. Apoi, Comitetul executiv al BCE răspunde de implementarea deciziilor de politică monetară.
Funcția principală a rezervelor minime obligatorii este stabilizarea ratelor dobânzilor pe piața monetară. Băncile trebuie să dețină rezervele minime obligatorii în conturile Eurosistemului. Aceste rezerve generează cererea structurală de lichiditate din partea sectorului bancar al zonei euro, nivelul acestora fiind stabilit în funcție de bilanțul fiecărei instituții de credit. Aproximativ 6 000 de bănci fac obiectul constituirii rezervelor minime obligatorii.
RMO trebuie îndeplinite, în medie, pe parcursul perioadei de constituire, respectiv intervalul pentru care se calculează nivelul rezervelor care trebuie constituite de către bănci. Această perioadă începe de obicei în ziua de marți următoare ședinței Consiliului guvernatorilor care are programată evaluarea orientării politicii monetare.
Rezervele minime obligatorii sunt remunerate de Eurosistem la o rată a dobânzii medii marginale aferente operațiunii principale de refinanțare din perioada de constituire. Rezerve minime obligatorii reprezintă nivelul minim al rezervelor pe care instituțiile de credit sunt obligate să le dețină la banca centrală.
Operațiunile de piață dețin rolul cel mai important în gestionarea condițiilor de lichiditate ale sectorului bancar din zona euro și în orientarea ratelor dobânzilor pe termen scurt de pe piața monetară. Prin intermediul operațiunile principale de refinanțare și operațiunile de refinanțare pe termen mai lung, Eurosistemul creditează băncile. Creditele sunt întotdeauna acordate pe o perioadă scurtă și prestabilită, în schimbul garanțiilor, pentru protejarea Eurosistemului de riscul financiar.
Operațiunile principale de refinanțare sunt efectuate săptămânal, sub forma unor licitații cu o rată a dobânzii minimă acceptată variabilă, pe bază de oferte, având scadența la o săptămână. În cadrul acestor licitații, băncile pot depune oferte cu mai multe rate ale dobânzii, la un nivel egal sau superior ratei dobânzii minime acceptate anunțate în prealabil.
BCE a convenit asupra unui acord valutar (linie de swap) cu Rezervele Federale ale SUA în legătură cu operațiunea Term Auction Facility în USD.
Independența și Legitimitatea Băncii Centrale Europene
Banca Centrală Europeană este o instituție independentă. Nici Banca Centrală Europeană, nici băncile centrale naționale din Eurosistem și niciun membru al instanțelor însărcinate cu luarea deciziilor nu pot cere sau accepta instrucțiuni de la un alt organism. Toate instituțiile UE și toate guvernele naționale trebuie să respecte acest principiu.
Noul Tratat de la Lisabona include BCE printre instituțiile Uniunii Europene. Aceasta reflectă faptul că politica monetară este indivizibilă și că băncile centrale trebuie să fie independente pentru a asigura stabilitatea prețurilor.
Eurosistemul beneficiază de un grad înalt de independență față de influențele politice. Independența instituțională a BCE față de orice ingerință, inclusiv din partea guvernelor, este garantată prin dispozițiile articolului 108 din Tratatul de la Maastricht.
Controlul deplin asupra bazei monetare este asigurat prin monopolul asupra emiterii de bancnote și prin cerința ca emiterea de monede de către statele membre să fie supusă aprobării BCE. Articolul 101 din Tratat protejează Eurosistemul împotriva presiunilor în favoarea finanțării datoriei publice prin interzicerea acordării de credite sectorului public de către Eurosistem.
În această privință, Statutul SEBC/BCE protejează independența personală a organelor de decizie ale BCE prin prevederea unor contracte pe durată determinată relativ îndelungate și prin interzicerea revocării din funcție pe baza rezultatelor unor politici aplicate anterior. În acest sens, se consideră esențial ca guvernatorii băncilor centrale să dețină mandate semnificativ mai lungi decât cele ale politicienilor; astfel, guvernatorii băncilor centrale pot avea în vedere un orizont mai îndepărtat, concentrându-se asupra aspectelor pe termen mediu, în timp ce politicienii au obiective pe termen mai scurt, în concordanță cu ciclurile electorale.
În cadrul UEM, independența este asigurată prin bugetul propriu al BCE, care este independent de cel al UE, și prin subscrierea și vărsarea integrală a capitalului BCE de către băncile centrale naționale din cadrul Eurosistemului.
Legitimitatea democratică a băncilor centrale independente este reglementată diferit în funcție de fiecare sistem democratic. Legitimitatea democratică a BCE/SEBC, pot fi evidențiate trei elemente. În primul rând, ratificarea Tratatului și a amendamentelor aduse statutelor băncilor centrale naționale de legislația națională, în al doilea rând, numirea membrilor Consiliului guvernatorilor, alcătuit din membrii Comitetului executiv al BCE și din guvernatorii băncilor centrale naționale, de către instituții democratice.
Președintele și vicepreședintele BCE susține o conferință de presă lunară, imediat după prima ședință a Consiliului guvernatorilor din luna respectivă. Buletinul lunar este un canal de comunicare important utilizat de către BCE. Această publicație furnizează publicului larg și piețelor financiare o analiză detaliată și aprofundată a mediului economic și a evoluțiilor monetare. Președintele BCE se prezintă de patru ori pe an în fața Comisiei economice și monetare a Parlamentului European.
Istoria Băncii Centrale Europene
tags: #consiliul #monetar #are #ca #sarcina