Viitorul omenirii va fi feminin sau nu va mai fi. Se știe că rolul femeii în societate se reflectă în religii, iar religiile au cimentat structurile sociale. Din cât se cunoaște, cultul zeiței mame, creatoarea umanității și a universului, se pare că a fost în vigoare la toate popoarele. În mod sigur este cel mai vechi dintre toate religiile și a durat mai mult decât orice altă religie, vreo treizeci de mii de ani de atestare arheologică.
Reprezentările feminine ale zeiței mame primordiale, simbolizând originea întregii lumi, sunt răspândite din Franța până în Siberia. Cele mai vechi sunt datate între 20.000 și 30.000 de ani, cum ar fi de exemplu câteva zeci de Venus găsite în zona Pirineilor francezi (La Dame de Lespugue, de Lausel, de Brassempouy, Mas d’Azil), în Italia (Venus din Salvignano și de la Balzi Rossi), în Europa centrală (Venus din Willendorf, din Müllendorf, din Dolní Věstonice - în Moravia), în Ucraina, Rusia europeană și în Siberia, până pe la lacul Baical, în total vreo două sute și ceva de statuete feminine. Covârșitor mult mai multe statuete ale zeiței mame au fost găsite în România și la sud de Dunăre, la fel de vechi, precum și altele ceva mai recente, adică de numai 6000-7000 de ani.
Arheologul Vicu Merlan a descoperit cu câțiva ani în urmă, lângă Iași, un sanctuar cu 21 de ipostaze ale zeiței mamă, simboluri ale fertilității, fecundității și maternității, plus alte obiecte importante, cu semnificații încă nedeslușite, cum nu s-au mai găsit nicăieri și care au fost expuse în mai multe țări. Este inexplicabil de ce nu s-au găsit vestigii ale zeiței mame și în Peninsula Iberică, iar eu mă întreb dacă această absență ar putea fi pusă în legătură cu prezența neanderthalienilor în acea vreme acolo, ca ultim teritoriu unde s-au retras și au dispărut. Zeci și zeci de mii de statuete feminine descoperite în pământul României și în zonele vecine, arată că, în paleolitic, aici a fost o populație mult mai densă, mai evoluată cultural și tehnic, decât în toate teritoriile lumii preistorice socotite împreună. Se pare că zona Carpato-Dunăreană, având pe acea vreme o climă mai favorabilă, un pământ mai fertil și o natură mai generoasă, a fost o vatră de formare și de răspândire a civilizației arhaice sau centrul demografic și cultural al acelei lumi de atunci.
Toate aceste statuete feminine, din toată Eurasia, cu densitatea maximă în zona Carpato-Dunăreană și fără un echivalent masculin, sunt recunoscute ca obiecte de cult religios și sunt fără îndoială zeități feminine protectoare ale fertilității, fecundității și maternității, într-o societate matriarhală. Observarea soarelui și a lunii, cu ciclurile lor repetitive și interacțiunea lor cu anotimpurile și cu ciclurile vieții, a dus încă din preistorie la crearea unor calendare. Rolul femeilor în observarea acestor fenomene naturale, cerești sau biologice, a lăsat numeroase vestigii. Unul din acestea este faptul că în mai multe limbi vechi, cuvântul calendar este de genul feminin. În limba română, la singular este masculin iar la plural e feminin, adică e de genul neutru.
În gramatica veche, genul neutru se numea ambigen, denumire poate că mai corectă, întrucât neutrul din gramatica română nu are aceeași structură morfologică cu neutrul din limba latină sau germană, ci are structura masculinului și a femininului. Oamenii preistorici citeau în stele, scriau în stele și arhivau în stele. Cea mai luminoasă stea de pe cer deasupra Carpaților este Aldebaran, din constelația Taurul, care la români are legătură cu noaptea de Sânziene, Ileana-Sânziana sau Cosânzeana din basmele noastre, zeița solstițiului de vară.
A doua stea ca luminozitate este steaua Vega, numită Ciobanul, din constelația Lira, numită Ciobanul cu Oile. Steaua Vega a fost steaua polară a cerului nordic cu vreo 12.000 de ani înainte de Hristos și va fi din nou cam pe la anul 13.727 după Hristos. Întrucât steaua cea mai luminoasă văzută de la noi este o zeitate feminină, înseamnă că stelele și-au primit numele și rolurile în matriarhat și că femeile dirijau activitatea ciobanilor. Semnificativ, unele variante ale Mioriței păstrează amintirea că mama ciobanului era proprietara oilor, deci el era un subordonat.
Constelațiile Ursa Mare și Ursa Mică pot fi denumiri la fel de vechi ca și cultul ursului, răspândit din vestul Europei până în Japonia. De remarcat forma de feminin a cuvântului ursa, nu ursul, ce corespunde cu matriarhatul și cu explicarea universului din perspectiva femeilor. Ursitoarele stabileau ursita copiilor nou-născuți și pot fi divinități în legătură cu cultul ursului, din matriarhat și cu cititul în constelații. Din preistorie ne-a rămas expresia că așa a fost scrisă ursita cuiva. Ursitoarele au putut fi coborâte din Ursa Mare și Ursa Mică, și aruncate în infern de către indoeuropeni, ca multe alte divinități feminine de prim rang preluate de ei din matriarhat.
Indoeuropenii au inventat căruțele și carele trase de animale și au înlocuit Ursa Mare și Ursa Mică cu Carul Mare și Carul Mic. Desigur, acestea sunt doar ipoteze, însă nu e fantezia mea. Așa scrie în stele. Un alt vestigiu cultural moștenit din matriarhat este așa numitul calendar al babelor, care la noi a rămas în vigoare până în vremuri destul de recente și presupun că încă mai este respectat pe la țară.
Bunica mea maternă, de la țară, care citea în traducere piese de Shakespeare și Misterele Parisului sau cărți de popularizarea științei, care și-a tăiat rochiile lungi ca să le adapteze la moda Charleston și se pricepea la speculații bancare, cunoștea acest calendar arhaic în totalitate și se ghida după el, la oraș. Întrebată de soțul ei, militar, cum de putea fi așa de inteligentă, cu toate că era femeie, și știa să se descurce atât bine la bancă încât își sporise capitalul propriu, ea i-a răspuns cu modestia și cu ironia țărănească cea mai fină, că... așa o învățase mama ei. De la mama ei moștenise pământuri, ce se transmiseseră matriliniar din negura timpului și nu concepea să le vândă pentru nimic în lume. Moștenirea matriliniară era sfântă. Calendarul babelor impunea femeilor respectarea unor zile sfinte prin diferite interdicții și repaosuri obligatorii, deci controla și regula munca și odihna femeilor, nu și a bărbaților, care nu-și puteau neglija o zi întreagă animalele pe care le îngrijeau. Sărbătorile și zilele sfinte consacrate de biserică au fost preluate dintr-un calendar mai vechi, pre-creștin.
Tot din pre-creștinism a mai fost luat cultul icoanelor și al celor mai importanți sfinți, foste zeități pre-creștine legate de anotimpuri și de mersul naturii, cum ar fi Sf. Ilie, Sf. Toader sau Sf. Gheorghe, ori Sancta Diana, transformată în Sânziane sau Sânzienele, înlocuită de biserică cu o divinitate masculină Sf. Ion (Saint Jean la francezi, mai aproape fonetic de vechea divinitate feminină). De la amestecul de politeism patriarhal indoeuropean cu politeism matriarhal pre-indoeuropean s-a trecut la monoteismul ultra-patriarhal creștin, ceea ce a dus la o amestecare de divinități așa-zis păgâne și sfinți creștini.
Pentru cercetătorii de știința religiilor se ridică întrebarea dacă religia creștină a desființat politeismul arhaic sau mai degrabă creștinismul a fost altoit pe trunchiul solid al politeismului, mult mai apropiat de realitatea naturii înconjurătoare. Dacă nu cumva politeismul a biruit în mod diplomatic monoteismul și a supraviețuit acestuia sub binecuvântarea bisericii. Amalgamul de credințe divergente și interese economice sau de putere politică a dus la tot felul de confuzii, mai mult sau mai puțin premeditat create.
Un singur exemplu. Sf. Gheorghe, devenit în Anglia protector al armatei și al multor regi cu numele George, a fost la origine, ca personaj istoric, cu totul altcineva decât ce au făcut ecleziaștii din el. Rezum aici ce spune despre el celebrul Edward Gibbon, bazat pe scrierile a trei istorici latini incontestabili: Sf. Grigore de Nazians, Sf. Epifanie de Salamina și Ammianus Marcellinus, general roman de origine greacă, necreștinat, ultimul mare istoric latin. În mod independent, toți acești contemporani cu împricinatul Gheorghe spun aceleași lucruri. Talentele de parazit ale personajului istoric l-au făcut să devină bogat, în ciuda originii sale de slugă, născut într-un atelier de postăvărie din Cappadocia.
Protectorii lui, pe care îi lingușea cu asiduitate, i-au obținut o slujbă bănoasă: să procure carne de porc sărată pentru armata romană. Slujbă înjositoare, pe care a practicat-o cu ticăloșie. A acumulat bogății prin cele mai abjecte mijloace pe care le pot inspira frauda și corupția. Deturnările de fonduri au devenit atât de cunoscute, încât a fost nevoit să fugă pentru a scăpa de urmărirea juridică. După această aventură, în care și-a salvat averea în detrimentul onoarei, s-a convertit, de bună credință sau din ipocrizie, la creștinism, la secta lui Arius, mai gălăgioasă și mai agresivă. Iubind cărțile sau afișând un gust pe care nu îl avea, și-a făcut o uriașă colecție de cărți prețioase, de istorie, retorică, filozofie și teologie, ce a stârnit mirarea și invidia împăratului. Partida violentă a sectei arienilor era dominantă și l-a înscăunat arhiepiscop în locul Sfântului Atanasie din Alexandria, alungat în exil de cinci ori. Înscăunarea noului arhiepiscop Gheorghe a fost ca înscăunarea unui cuceritor barbar, iar cruzimea și avariția au mânjit fiecare clipă a stăpânirii lui.
Dreptcredincioșii din Alexandria și din Egipt s-au văzut abandonați unui tiran a cărui fire și educație se potriveau rolului de persecutor, însă mâna și mânia lui imparțială a asuprit în mod egal toate felurile de locuitori din imensa lui dioceză. Sar peste relatarea fărădelegilor făcute de acel Gheorghe pe acolo, mai ales în privința femeilor. Furia și justiția maselor populare l-au alungat din scaunul diocezei în timpul împăratului Constanțiu II. Autoritățile militare și civile l-au re-înscăunat prin metode violente și au satisfăcut setea lui de răzbunare. Mesagerul de la Constantinopol, care a anunțat urcarea pe tron a împăratului Flavius Claudius Iulianus Apostatul (cel care a interzis uciderea păgânilor și a fost asasinat de către un creștin nemulțumit de toleranța împăratului) a anunțat de asemenea destituirea arhiepiscopului Gheorghe și a doi din miniștri lui.
Cei trei ciraci au fost puși în fiare și duși la închisoare. După douăzeci și patru de zile, masele populare, nemulțumite de tărăgănarea procedurilor juridice, au forțat porțile închisorii și i-au ucis prin metodele cele mai crude imaginate. Cadavrele celor trei au fost aruncate în mare și s-au luat toate măsurile împărătești ca să nu devină personaje de cult al arienilor, ca martiri. Măsurile au fost inefective. Moartea arhiepiscopului Gheorghe a făcut că viața lui a fost uitată. Arienii îl iubeau și îl venerau pentru că era rivalul Sfântului Atanasie, iar aderarea lor aparentă la biserica oficială, dacă nu chiar cu tot sufletul și cugetul, măcar cu impozitele, a fost prețul cu care biserica l-a acceptat pe cel mai mârșav arhiepiscop al vremii, ca martir și sfânt. Chiar și postum, Gheorghe din Cappadocia și-a cumpărat un loc de favoare în panteonul creștinismului, corumpând ecleziaștii vremii cu banii enoriașilor.
Istoria, chiar și istoria creștinismului, este scrisă de învingători. Cel mai corupt, mai desfrânat și mai mârșav om din vremea lui a fost copleșit postum cu meritele Cavalerului Trac, personaj mitologic pre-creștin, ce s-ar putea compara cu Făt-Frumos din basmele românești. Basmele noastre sunt subestimate, disprețuite ca povești pentru adormit copiii, când de fapt consemnează probabil cea mai veche mitologie păstrată și încă nestudiată cu metode adecvate. Sărbătoarea Sfântului Gheorghe (23 aprilie), alias Cavalerul Trac, face parte din tradițiile strămoșilor noștri traco-daco-geți, este mult mai veche decât creștinismul și nu poate fi pângărită de blestemățiile unui ticălos cu același nume, de peste mări și țări.
Pentru ca nu cumva să facă umbră sărbătorii pre-creștine multimilenare și nici să nu se pună rău cu ierarhia arhiereilor de la Țarigrad, biserica noastră, ca și cea din toate țările creștine, a acceptat un alt curriculum vitae al celui linșat de răzbunarea poporului. Un CV confecționat pe măsură de către dușmanii Sfântului Atanasie a transformat personajul istoric Gheorghe din Cappadocia într-un personaj fictiv, pe gustul celor care cred fără să verifice în alte surse.
La noi, încă din preistorie, ziua de 23 aprilie, la o lună după echinoxul de primăvară, este una dintre cele mai frumoase sărbători agrare, în cinstea primăverii și provine din vechiul cult agrar din religia naturii, pe care o aveau toți locuitorii Europei arhaice. Numele sărbătorii vine din greaca veche Γεώργιος și înseamnă „cel ce lucrează pământul”, o activitate pe care personajul istoric nu a practicat-o niciodată.
În matriarhat, au fost divinizate elementele naturii, religia îi ajuta pe oameni să capete conștiința de sine a indivizilor și a comunităților umane, le-a dat reperele morale și răspundea la toate întrebările omului în legătură cu viața, mersul vremii și al universului. Toate aspectele vieții și naturii erau văzute și explicate din perspectiva femeilor. Femeile puteau discuta cu divinitățile ce simbolizau elementele naturii, prevedeau viitorul și erau factorul de decizie în toate problemele. Cam la fel cum în unele variante ale Mioriței, mama ciobanului vorbește cu Dunărea, cu Sfânta Negurice sau cu Ceața, ba chiar face acțiuni importante. În matriarhat, femeile, în special cele mai în vârstă, mai experimentate, care născuseră gemeni și care posedau toate cunoștințele la care ajunsese societatea de atunci, aveau un ascendent natural și divin asupra întregii societăți, inclusiv asupra bărbaților. Rivalitățile de putere decizională dintre femei sunt reflectate în mitul cu Baba Dochia.
În mezolitic și neolitic, unii oameni devin sedentari, în special femeile, iar alții rămân semi-nomazi, cum ar fi ciobanii. Ciobanii sunt continuatorii celei mai vechi, mai răspândite și mai caracteristice meserii a românilor. Abia spre neolitic apar pentru prima dată reprezentări masculine, limitate la pictograma stilizată a organului genital, sau simple simboluri ale masculinității, ca în sanctuarul de lângă Iași, iar zeița mamă capătă cu timpul un echivalent masculin. Una dintre cele mai impresionante reprezentări ale omului neolitic este Perechea de Gânditori de la Hamangia, la care se pare că bărbatul are o situație privilegiată, stând pe un scăunel, pe când femeia stă direct pe jos. S-ar putea ca ei să fi trăit în patriarhat. Eu mă întreb de ce această pereche a fost numită „Gânditorul de la Hamangia și femeia lui”, a lui, la cazul genitiv, când de fapt ea nu poate fi proprietatea lui. Ambii sunt la fel de gânditori și de enigmatici și poate că ar fi fost mai corect să fie numiți astfel, în loc de a sugera o ierarhie de genuri.
Cum erau reprezentaţi femeia şi bărbatul în urmă cu opt milenii? Un răspuns ne oferă o statuetă antropomorfă expusă la Muzeul Național al Unirii. Piesa a fost descoperită în urmă cu trei ani în situl de la Tărtăria, locul de unde provin și cele trei tăblițe celebre, considerate probe ale primei scrieri din lume. Piesa aparține Culturii Vinca (mileniul 6 î.Hr.). Altfel spus, are o vechime de 8.000 de ani (6.000 î.Hr + 2017 d.Hr.). Este realizată din lut fin, cărămiziu-gălbui și a fost găsită într-o groapă în care, cel mai probabil, oamenii din acele vremuri își țineau proviziile. Statueta arată o „conviețuire“ între un personaj masculin și unul feminin. Perechea sacră este formată din marea zeiță în jurul căreia se învârteau toate celelalte zeități și din care emana acel cult al fecundității și fertilității. Această zeiță mamă însă nu putea să-și exercite fecunditatea și fertilitatea decât printr-o hierogamie cu un acolit masculin pe care-l vedem în partea stângă, spune Cristinel Fântâneanu, muzeograf la Muzeul Unirii din Alba Iulia.
Statueta este singulară pentru zona Transilvaniei, fiind o piesă unicat. Artefacte similare au mai fost descoperite la Rast (Dolj, 1943), respectiv la Gomolova (Serbia).
Fecunditatea, în sensul său biologic, dar și în cel social-cultural, a fost principiul primordial al acestor societăți arhaice. Cultura matriarhatului a reorganizat munca și viața comunității în ritm cu ciclurile naturii, de la semănat la recolte, iar femeile au fost purtătoarele cunoașterii despre ritmuri, anotimpuri și decizii colective. În timp, mitologia și practiciile s-au transformat, însă rădăcinile în fertilitate și fecunditate au rămas fundamentale în înțelegerea structurilor sociale și a ritualurilor.
Rolul mamei în educația copiilor - părintele Justin Pârvu
Focul cultural al matriarhatului a lăsat, în continuare, urme în calendarul babelor, în sărbătorile agricole și în ritualuri de protecție a recoltei. Dereglările de putere și influențe politice au generat procesul de creștinizare, în care politeismele arhaice au fost integrate, în bună parte, într-un mozaic hibrid de credințe și practici.
Consecințe și reflecții asupra moștenirii culturale
Legătura dintre femei și cunoașterea timpului, a naturii și a universului este un fir continuu în istoria religiei și a civilizației. Din societățile arhaice până la transformările culturale ulterioare, princespele, preotesele și învățătoarele erau adesea cele care direcționau ritmul vieții comunității. Această moștenire explică de ce multe tradiții erau conduse de figuri feminine, iar calendarul babelor a rămas o referință importantă în memoria colectivă a ruralilor până în epocile mai recente.
În prezent, analiza acestor fațete ale religiei arată că civilizația nu poate fi înțeleasă fără a recunoaște rolul central al fertilității ca motor al comunităților umane, iar această idee se regăsește în artă, în mituri și în practicile religioase ale epocilor străvechi.
tags: #cultul #fertilitatii #si #fecunditatii
Postări populare:
- Înțelegerea cheagurilor după chiuretaj: cauze și semne clinice
- Proceduri aplicabile în transferul contractului în timpul concediului de maternitate
- Ghid de achiziție: grup modular containere – caiet de sarcini
- Importanța acordării locului femeilor însărcinate în transportul în comun
- Colica renală și durerea testiculară: simptome de diagnosticare