Multe comportamente ale copiilor pot genera îngrijorare părinților, însă este important să înțelegem că unele dintre ele sunt normale și trecătoare, în timp ce altele pot necesita o atenție sporită. Strambatul din gurita la copii, deși poate părea neobișnuit, poate avea diverse explicații, de la obiceiuri vicioase până la afecțiuni medicale.
În acest articol, vom explora motivele pentru care copiii pot strâmba din gurită, vom identifica semnele asociate și vom discuta despre soluțiile și strategiile pe care părinții le pot adopta pentru a aborda această problemă.
Ce sunt ticurile nervoase si cum se manifesta la copii?
Ticurile se pot defini ca miscări involuntare, bruste, a anumitor parti ale corpului (fata, umeri, membre). Au o frecventa diferita in functie de severitatea lor. Pot aparea la varsta de 2-3 ani, insa cel mai des sunt intalnite la copiii de peste 5 ani. De cele mai multe ori, au o forma simpla si stereotipica: incretirea nasului si clipitul ochilor.
Ticurile sunt, in majoritatea cazurilor, o senzatie de tensiune care se acumuleaza intr-o zona a corpului. In momentul miscarii involuntare, aceasta este usurata. Un procent destul de mare de copii experimenteaza, la un moment dat, miscari asemanatoare unor spasme. Acestea sunt cel mai adesea intalnite la nivelul fetei, insa pot aparea oriunde in corp. De multe ori sunt inofensive si dispar de la sine.
Totusi, in unele cazuri, pot fi cauzate de anumite tulburari si trebuie gestionate atat prin schimbarea stilului de viata, cat si prin tratament. Ticurile pot oscila in severitate destul de des: devin mult mai putin frecvente in momentul in care copilul este angajat in diverse sarcini mentale, insa isi pot creste intensitatea atunci cand cel mic este stresat sau anxios.
Ticurile nervoase la copii reprezintă adesea o sursă de îngrijorare pentru părinți și îngrijitori, deoarece pot afecta viața socială, emoțională și academică a copiilor. Intelegerea tipurilor de ticuri, cauzelor și factorilor declanșatori, precum și a metodelor de gestionare este esențială pentru a sprijini copiii să ducă o viață normală și fericită.
Ticurile sunt miscări sau sunete involuntare, rapide și repetitive care apar brusc și fără o intenție conștientă din partea individului. Acestea sunt comportamente automate și pot varia în frecvență și intensitate. Ticurile tind să se agraveze în condiții de stres, anxietate, oboseală sau agitație și pot fi atenuate atunci când persoana este calmă și relaxată. Ticurile pot avea un impact semnificativ asupra vieții sociale și emoționale a copilului. Acestea pot duce la stigmatizare și bullying, de cele mai multe ori, copiii cu ticuri fiind ținta tachinărilor sau excluderii de către colegi. Acest lucru le poate afecta stima de sine și încrederea în sine. Conștientizarea ticurilor și teama de a fi judecat de alții pot crește nivelul de anxietate și stres al copilului. În plus, cei mici pot evita interacțiunile sociale pentru a preveni situațiile jenante, ceea ce poate duce din nou la izolare și singurătate. Ticurile pot afecta performanța școlară și relațiile interpersonale ale copilului în mai multe moduri. Acestea pot cauza dificultăți de concentrare, distrăgând atenția copilului și făcându-i dificil să se concentreze asupra sarcinilor școlare. Dificultățile de concentrare și anxietatea pot duce la scăderea performanțelor academice. În plus, ticurile pot afecta relațiile cu colegii și profesorii, generând neînțelegeri și dificultăți de comunicare. Ticurile pot avea un impact semnificativ asupra vieții de zi cu zi a copilului, dar cu o înțelegere adecvată și strategii de gestionare, copiii și familiile lor pot învăța să le controleze într-un mod eficient.
Tipuri de ticuri nervoase la copii
La copii ticurile sunt motorii și vocale. Acestea sunt reprezentate prin mișcări de scurtă durată, bruște, ale corpului sau sunete care apar dintr-o dată, în timp ce copilul se comportă normal. De asemenea, ambele tipuri sunt repetitive și succesive.
Ticurile motorii pot fi de două feluri: simple sau complexe. Cele simple implică mișcări de ridicare a umerilor, clipire frecventă, încrețirea nasului etc. Cele complexe, pe de altă parte, constau în mișcări efectuate în aceeași ordine. De exemplu, un copil își scutură un picior, iar apoi și pe celălalt. Această acțiune este mereu identică. În ceea ce privește ticurile vocale simple, ele sunt ușor de recunoscut: tușe, oftat, dresul vocii etc.
Chiar dacă persoanele de orice vârstă pot experimenta ticuri, ele sunt cel mai des întâlnite la copii. Aproximativ 20% dintre aceștia le au până în adolescență. De asemenea, studiile arată că apar mai des la băieți decât la fete.
Ticurile pot fi clasificate în două categorii principale: ticuri motorii și ticuri vocale. Fiecare categorie se împarte, la rândul său, în ticuri simple și complexe. Ticurile motorii sunt mișcări involuntare ale unei părți a corpului. Ticurile motorii simple includ de regulă ticurile faciale la copii, cum ar fi clipitul des, mișcări repetitive ale pleoapelor, mișcări bruște de ridicare și coborare a umerilor, grimase faciale, expresii faciale repetitive și involuntare, cum ar fi încruntarea sau strâmbarea buzelor, rotirea sau înclinarea capului în mod repetat și mișcări rapide și repetitive ale nasului. Ticurile vocale sunt sunete involuntare emise de cei mici, care variază de la sunete simple și scurte la cuvinte sau fraze mai complexe. Ticurile vocale simple pot fi observate sub forma unor ticuri din gât la copii precum tușea repetitivă sau sunete scurte de tușă. Pufăitul, sunetele rapide și repetitive, de obicei produse prin nas sau gură, sunetele de mormăit și fluieratul sunt alte exemple de ticuri vocale simple. Este important de menționat că ticurile motorii și vocale pot apărea împreună sau separat. Un copil poate prezenta doar ticuri motorii, doar ticuri vocale sau o combinație a ambelor.
Ticurile mai pot fi diferențiate și în funcție de perioada de timp în care se manifestă. Ticurile temporare sunt ticuri care apar și dispar într-o perioadă scurtă de timp. Acestea sunt foarte frecvente în rândul copiilor și, de obicei, nu necesită tratament medical. Ticurile temporare apar brusc, fără o cauză evidentă, și durează de obicei mai puțin de un an. Cele mai frecvente ticuri de acest fel sunt clipitul des, ridicarea umerilor sau grimasele faciale. Acestea dispar de la sine în câteva săptămâni sau luni și pot varia în frecvență și intensitate. Ticurile cronice sunt ticuri care persistă pentru o perioadă mai lungă de timp, de obicei mai mult de un an. Acestea pot fi mai complexe și pot avea un impact semnificativ asupra vieții cotidiene a copilului. Ticurile cronice persistă pentru mai mult de un an și includ atât ticuri motorii, cât și vocale. De cele mai multe ori, comportamentele repetitive afectează rutina zilnică a copilului, dar și performanțele școlare, relațiile sociale și activitățile de zi cu zi. Una dintre cele mai severe cazuri de ticuri cronice este sindromul Tourette, o tulburare neuropsihică caracterizată prin prezența ticurilor motorii și vocale multiple. Ticurile în sindromul Tourette apar de obicei înainte de vârsta de 18 ani, cel mai frecvent între 5 și 7 ani. Severitatea ticurilor poate varia în timp, cu perioade de agravare și remisiune. Stresul și anxietatea pot agrava ticurile.
Exemple de ticuri nervoase la copii
Ticurile sunt destul de frecvente, deoarece un copil din cinci are cel puțin unul în anii de școală, iar majoritatea dispar de la sine în mai puțin de un an, de obicei chiar mai repede. Acestea apar în mod necontrolat și sunt influențate de stres, oboseală, anxietate, dar și de fericire sau emoție puternică. De asemenea, tind să se înrăutățească și să aibă o frecvență din ce în ce mai mare dacă părinții atrag atenția asupra lor într-un mod negativ.
Tipuri de ticuri:
- Ticuri faciale - strâmbatul nasului; clipirea frecventă, mărirea sau micșorarea ochilor; grimasele, mișcarea gurii, ridicarea sprâncenelor; rotirea sau scuturarea capului;
- Ticuri corporale - trosnirea degetelor și a altor articulații din corp; scuturarea brațelor și a mâinilor, strângerea pumnilor; mișcările umerilor, picioarelor;
- Ticuri respiratorii - oftat, sughiț, dresul vocii, inspirat neregulat, căscat;
- Ticuri verbale/vocale - acestea sunt de două feluri: simple (zgomote produse de mișcarea nasului și a gurii) sau complexe (când se folosesc cuvinte în mod involuntar) și sunt mai des întâlnite la adulți;
- Ticuri motorii - sunt de două feluri: simple (afectează un singur mușchi) complexe (mișcări repetate frecvent în aceeași ordine ce afectează mai multe grupe musculare);
Ticuri nervoase la adolescenți
Cele mai frecvente ticuri nervoase se întâlnesc, în special la adolescenți. Acestea constau în: roșul unghiilor sau al pielițelor (onicofagie); mestecatul părului sau răsucirea unei șuvițe și ruperea cu dinții a firelor de păr. Unele dintre cauzele principale care duc la apariția ticurilor în cazul tinerilor este stresul. În principal, cel acumulat în timpul orelor de curs și al examenelor.
Ticuri nervoase la copii - cauze
Cauzele care provoacă ticuri nervoase la copii nu se cunosc exact. Mulți medici consideră că lipsa somnului și stresul sunt factori majori în dezvoltarea lor. Cu siguranță, foarte mulți părinți s-au întrebat de ce apar ticurile la copii. Ei bine, acestea nu sunt manifestări izolate și pot avea mai multe cauze.
De cele mai multe ori, un copil care manifestă un anume tic vrea să atragă atenția părinților despre o problemă pe care nu știe cum să o expună. Acestea vin la pachet cu o stare de agresivitate, nervozitate, revoltă, instabilitate emoțională, dificultăți de concentrare etc. De asemenea, părinții, profesorii sau alte persoane cu autoritate, care au o atitudine mult prea severă față de copii, pot provoca ticuri celor mici, ele reprezentând un răspuns la atitudinea adulților.
Nu în ultimul rând, schimbările bruște din viața lor, precum schimbarea locuinței, a orașului, a țării, a grădiniței, nașterea unui copil mai mic în familie sau divorțul sunt factori care duc la manifestarea ticurilor.
La baza apariției ticurilor pot sta mai multe cauze, de la genetica, la factorii de mediu și stres. Ticurile pot avea o componentă genetică semnificativă. Studiile sugerează că ticurile cronice și anumite tulburări, cum ar fi sindromul Tourette, au o tendință de a apărea în familii. Aceasta înseamnă că dacă unul dintre părinți sau alți membri ai familiei suferă de ticuri, există o probabilitate mai mare ca și copilul să dezvolte ticuri. Moștenirea genetică poate influența nu numai predispoziția la ticuri, ci și severitatea și tipul acestora. Mediul în care un copil trăiește și nivelul de stres la care este expus pot influența apariția și intensitatea ticurilor. Un mediu familial stresant sau conflictual poate agrava ticurile. De asemenea, schimbările majore în viața copilului, cum ar fi mutarea, schimbarea școlii sau problemele familiale, pot contribui la apariția ticurilor. Dificultățile în adaptarea la școală, presiunea academică sau bullying-ul pot declanșa sau intensifica ticurile. Oboseala: Lipsa de somn sau oboseala poate agrava ticurile. Anxietatea: Copiii care suferă de anxietate pot experimenta ticuri ca o modalitate de a face față stresului.
Deosebirea ticurilor nervoase de sindromul Tourette
Ticurile sunt reprezentate de mișcări bruște sau de emiterea unor sunete în mod involuntar. În cazul copiilor, ele se numesc „impulsuri”. Majoritatea ticurilor dispar de la sine și se numesc „ticuri tranzitorii”, deoarece încetează în mai puțin de un an, fiind temporare. În cazul în care un pacient are atât ticuri motorii, cât și vocale pe o perioadă mai lungă de un an, pot fi identificate ca sindromul Tourette.
Este foarte important ca acestea două să nu fie confundate între ele. Sindromul Tourette (ST) se caracterizează prin prezența ticurilor atât motorii, cât și vocale, pentru perioade mari de timp (minim un an). De asemenea, ST este mult mai puțin frecvent decât impulsurile obișnuite, care apar destul de des la copii.
Nu trebuie să confunzi ticurile nervoase cu sindromul Tourette, deoarece acestea sunt condiții distincte, deși pot avea simptome similare. Sindromul Tourette este o tulburare neurologică complexă caracterizată prin prezența ticurilor motorii și vocale multiple și persistente, care durează mai mult de un an. Ticurile tranzitorii, pe de altă parte, sunt temporare și dispar de la sine în decurs de câteva luni.
Cum se manifestă "strambatul din gurita" la copii?
În unele cazuri, strambatul din gurita poate fi o manifestare a ticurilor faciale. Acestea pot include mișcări repetitive ale gurii, strâmbarea buzelor sau grimase faciale involuntare. De asemenea, poate fi legat de anumite obiceiuri vicioase sau de probleme dentare.
Un alt comportament care poate fi confundat cu strambatul din gurita este legat de obiceiurile vicioase, cum ar fi suptul buzei inferioare sau a degetului. Aceste obiceiuri, mai ales dacă persistă pe termen lung, pot duce la modificări ale alinierii dinților și ale structurii maxilarului, influențând aspectul feței și modul în care copilul își folosește musculatura facială.
Obiceiuri vicioase ce pot duce la strambarea guritei
Bebelușii caută alinare și confort, iar deseori le găsesc în niște gesturi care nouă, adulților, ni se par oarecum firești, căci le-am făcut și noi sau copiii noștri sau le-am văzut la alții. În plus, atât timp cât bebelușul este liniștit sugând suzeta, degetul sau buza de jos, chiar și tu, părintele lui, intri într-o zonă de confort.
Dar suptul unei suzete necorespunzătoare, a degetului, a buzei, alături de înghițitul cu limba între dinți (deglutiție infantilă - după vârsta de 1 an și jumătate sau 2 ani) sunt obiceiuri vicioase care pot deforma oasele feței (mandibula, maxilarul), pot afecta modul în care lucrează mușchii feței, iar în final, copilul va avea o mușcătură incorectă și dinții strâmbi.
Sunt câteva lucruri pe care poți să le faci din primele luni ale vieții lui, apoi altele la care trebuie să acorzi atenție în jurul vârstei de 3 anișori, care pot fi corectate până la 6 ani și în felul acesta sunt evitate alte probleme sau tratamente ortodontice sau de ortopedie dento-facială, poate mai complicate, la o vârstă mai mare. Iată ce se întâmplă în fiecare caz și cum poți să previi.
Suzeta
Suzeta este singura, dintre cele de mai sus, cu care are voie, însă trebuie să respecte anumite standarde de calitate, anume să aibă o formă aplatizată, să permită eliberarea aerului din interior și să fie folosită cu măsură. În plus, trebuie să ai grijă la dimensiunea ei, dacă este prea mare, copilul o va refuza. În zilele noastre, majoritatea suzetelor de pe piață respectă aceste norme. În cazul în care suzeta nu permite eliberarea aerului și rămâne bombată, în timp, îi va deforma copilului bolta palatină.
În concluzie, este în regulă să îi dai suzeta pentru a-l liniști, în anumite momente, dar nu toată ziua. Vârsta până la care recomand suzeta este aproximativ 3 ani (dacă copilul renunță la ea mai devreme este în regulă), după această vârstă trebuie dezobișnuit și folosită cât mai rar.
Suptul degetului
Sub nicio formă bebelușul nu trebuie lăsat să își sugă degetul. Este un obicei vicios care îi va îngusta maxilarul, va determina dinții de sus să se ducă în față, iar dinții de jos în spate, rezultând o mușcătură incorectă.
Gravitatea deformării ține de cât de mult, cât de intens și până la ce vârstă a supt degetul. Dacă o face numai seara la culcare, cel mai probabil nu va fi o problemă majoră de deformare, iar corecția se va face simplu sau de la sine dacă reușește să renunțe la acest obicei în jurul vârstei de 3 ani. Dar dacă stă toată noaptea cu degețelul în guriță și mult timp ziua, de când are câteva luni și până la 3 ani, vom avea o problemă de ortopedie dento-facială mare.
Suptul degetului este o problemă frecventă, sunt bebeluși care își sug degețelul încă din burtica mamei și sunt adulți care nu au reușit să scape de acest obicei nici la maturitate. De aceea, el trebuie evitat. Dacă are tendința aceasta, trebuie să îi dai suzeta (corect aleasă, după normele de calitate explicate mai sus). Tendința bebelușului va fi, cel mai probabil, să o refuze, dar trebuie să încerci (poate cu 2-3 modele) până când o va accepta și în acest fel să îi înlocuiești un obicei foarte nesănătos. De asemenea, eu aș recomanda să îl înveți cu suzeta încă dinainte de a-și descoperi el degețelul, deoarece dacă ajunge să îl descopere, va fi mult mai greu să îl dezobișnuiești.
Buza
La bebeluși mandibula este încă foarte mică, din acest motiv mulți copilași au tendința de a sta cu buza de jos sub dinții de sus (cu buza între dinți). Atunci când înghit și când vorbesc, își împing dinții de sus în față și dinții de jos în spate. Dacă acest obicei persistă mult timp, încep să mărească tot mai mult distanța dintre cele două arcade.
Principalele semne sunt pronunția literelor ”M” și ”P” cu buza între dinți și înghițirea cu buza între dinți, iar momentul de alertă este în jurul vârstei de 3 ani.
Când copilul înghite cu buza între dinți (în medie de 1500-2000 de ori pe zi) depune o forță extraordinară asupra dinților, pentru că obrajii depun mai multă forță spre interior pentru a putea face deglutiția. Din cauza faptului că buza este între dinți, aceste forțe sunt aplicate incorect și pe de o parte îngustează maxilarul și mandibula, pe de altă parte maxilarul este împins în față, iar mandibula în spate. Astfel, se ajunge la un decalaj mare, care este mult mai greu de corectat.
Dacă până la 3 ani acest obicei nu a dispărut de la sine, trebuie intervenit cât mai repede, deoarece ei nu își pot controla acest reflex, de exemplu, noaptea buza este tot timpul acolo. Exact ca la deget, dacă a deformat dinții, eliminând obiceiul, dinții au timp să își revină singuri. De precizat că acest obicei este mult mai greu de eliminat decât sugerea degetului și în cele mai multe dintre cazuri este nevoie de intervenție de specialitate. Cu cât se intervine mai repede, cu atât oprim o deformare mai gravă.
Deglutiția infantilă
La trecerea de la bebeluș la copil, poate rămâne cu înghițitură de tip bebeluș, anume înghițitură cu limba între dinți, care în termeni medicali se numește deglutiție infantilă.
Atunci când înghite, pentru că nu are dinți, bebelușul pune limba între cele două arcade. Mai precis, limba se așază pe arcada inferioară, iar între limbă și arcada superioară este tetina biberonului sau sânul mamei. Acest mod de înghițire este normal pentru bebeluși, dar nu mai este normal când se renunță la alăptare sau biberon.
Ce se întâmplă dacă a rămas cu deglutiție infantilă? Din păcate, afectează toată creșterea oaselor și a dinților. Limba se așază mai jos, nu pe cerul gurii cum este normal, arcadele dentare se îngustează și apar multe probleme de înghesuire dentară. Practic, ocluzia rămâne deschisă la dinții din față, pentru că la fiecare înghițitură, limba este între dinți și nu lasă dinții de sus să coboare. Astfel, atunci când mușcă, măselele se ating, dar dinții din față nu. El nu își mușcă limba, deoarece are suficient spațiu între dinți, dar nici nu poate să muște dintr-un sandwich.
Principalul semnal este vorbirea cu limba între dinți, în special la literele S Ș T Ț, sunetul specific al unei persoane ”Sâsâite”. Când pronunțăm T, vârful limbii este fix la trecerea dintre dinte și cerul gurii, iar la S puțin mai jos, aceasta este poziția corectă pentru pronunție, dar și din momentul deglutiției (unde se pronunță T-ul).
Și la înghițirea cu limba între dinți este nevoie de ajutor de specialitate, deoarece copilul nu reușește să se corecteze sigur. Este indicat să se intervină după 3 ani, atunci când copilul începe să comunice, dar nu trebuie așteptat până la 6 ani.
Se poate corecta relativ ușor, depinzând desigur de fiecare copil în parte, deoarece problema ține de musculatură. Mușchii trebuie învățați să se repoziționeze, apoi, la copiii cu vârste mici, dinții se îndreaptă de la sine, cei definitivi vor ieși corect. Se folosesc aparate care blochează limba, nu o mai lasă să intre între dinți. Sunt și situații mai grave, în care trebuie lucrat inclusiv pe parte de logopedie, fiind vorba de repoziționarea limbii, dar atât timp cât copilul va învăța să o controleze, totul revine la normal.
Alte cauze posibile pentru "strambatul guritei"
În unele cazuri, pareza facială la copil poate avea etiologie variată, de multe ori nefiind idiopatică. Pentru diagnosticul și abordarea terapeutică adecvată este nevoie de o echipă multidisciplinară, formată din medicul neurolog pediatru, ORL-ist, oncolog, neurochirurg, imagist și, nu în ultimul rând, medicul de familie și părinți. Pareza facială este o afecțiune a nervului cranian VII, ce poate surveni în urma unei leziuni pe traiectul nervului, de la originea sa din nucleul facial din punte până la ramurile terminale de la nivelul feței. Pareza facială periferică trebuie diferențiată de cea centrală, întâlnită în leziunea fibrelor supranucleare. Pareza facială periferică este o afecțiune des întâlnită în practica neurologică, atât la adulți, cât și la copii. Cea mai frecventă formă la adulți pare a fi pareza facială Bell(1), idiopatică și care, în pofida simplității aparent diagnostice și terapeutice, continuă să pună semne de întrebare în privința etiologiei și a răspunsului la tratament. Cauzele de pareză facială cunoscute în prezent înglobează o multitudine de afecțiuni congenitale, metabolice, neoplazice, afecțiuni în sfera ORL, infecțioase, toxice, autoimune, traumatice și iatrogene(2,3). Un istoric de pareze faciale periferice recurente ridică suspiciunea unui sindrom Melkersson-Rosenthal, afecțiune neurologică cu debut de obicei în perioada de adult tânăr, ce asociază pareze faciale periferice recurente, infiltrație cutaneo-mucoasă a feței, în special a buzelor, și limbă plicaturată.
Ticuri nervoase la copii - sfaturi și tratament
Până în prezent, nu există nicio modalitate de a preveni un tic nervos. Acestea încep să apară în jurul vârstei de 5-10 ani, iar specialiștii nu au identificat încă o cauză a lor. Totuși, studiile arată că pot exista modificări neurochimice în neuronii care produc dopamina și serotonina. Astfel, părți ale creierului, precum talamusul, cortexul cerebral și striatul sunt afectate.
Grimasele faciale, clipirea frecventă a ochilor, ridicarea umerilor, sunetele necontrolate, încrețirea nasului sau scuturarea capului sunt printre primele ticuri pe care le au cei mici, iar pentru părinți sunt semne destul de îngrijorătoare, aceștia având tendința de a se panica, căutând o soluție. Acest lucru este complet normal, însă copiii sunt mai puțin deranjați de o astfel de problemă decât adulții. Totuși, cel mai bun mod de a gestiona apariția lor este prin ignorare. Atunci când cei mici sunt certați sau atenționați cu privire la ticuri, anxietatea lor se agravează, impulsurile devenind din ce în ce mai dese.
Înainte de a vizita un medic, părinții pot încerca să facă exerciii de respirație cu cei mici. Îi va ajuta să managerieze cât mai bine stresul sau anxietatea. De asemenea, adulții trebuie să fie conștienți că un tic are un impact emoțional foarte mare asupra stimei de sine, mai ales că, în mediul școlar, se întâmplă des ca ei să fie atenționați cu privire la această problemă. Este important să fie susținuți și încurajați să nu se simtă diferiți. Dacă aceste ticuri persistă mai mult de trei luni, un consult neurologic pediatric este necesar.
Gestionarea ticurilor la copii este esențială pentru a minimiza impactul acestora asupra vieții lor zilnice și pentru a le oferi un mediu de susținere și înțelegere. Terapia comportamentală cognitivă este o metodă eficientă în gestionarea ticurilor, ajutând copiii să identifice și să schimbe gândurile și comportamentele care pot agrava ticurile. CBT utilizează tehnici de relaxare și restructurare cognitivă pentru a reduce stresul și anxietatea, care le pot exacerba. Terapia de inversare a obișnuinței este o tehnică specifică destinată reducerii frecvenței și intensității ticurilor prin înlocuirea acestora cu comportamente alternative mai acceptabile. Terapia implică conștientizarea ticurilor și identificarea momentului în care acestea apar, urmată de antrenarea copilului în a efectua o mișcare incompatibilă cu ticurile. Practici precum yoga, meditația și exercițiile de respirație profundă sunt utile în reducerea stresului și anxietății, factori care pot agrava ticurile. Pe lângă terapiile specifice, există și câteva opțiuni de tratamente medical care pot fi folosite în cazul ticurilor. În cazurile severe, medicamentele antipsihotice pot fi prescrise pentru a reduce severitatea ticurilor. Aceste medicamente ajută la stabilizarea neurotransmițătorilor din creier, ceea ce poate diminua frecvența și intensitatea ticurilor. Anumite vitamine și suplimente, cum ar fi magneziul și zincul, pot fi utile în gestionarea ticurilor.
Ticurile nervoase la copii. De la ce apar şi ce boli ascund
Tulburări asociate cu ticurile nervoase la copii
Tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD), tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC) și anxietatea pot apărea la copiii care prezintă ticuri. Părinții trebuie să prezinte situația unui medic specialist, atunci când ticurile persistă pentru o perioadă mare de timp. Acesta poate determina un diagnostic pe baza descrierii simptomelor. De cele mai multe ori, nu sunt necesare alte teste suplimentare, decât în cazul în care cel mic începe să fie deranjat de impulsurile sale, să aibă perturbări în învățare sau să prezinte dureri. Atunci, este recomandată evaluarea neurologică.
Unul dintre tratamentele la care pot apela părinții se numește terapie de inversare a obiceiurilor. În cadrul ședințelor de psihoterapie pediatrică, cel mic învață cum să își abordeze ticurile și, eventual, cum să le elimine. În cazul ticurilor severe, tratamentul medicamentos poate fi recomandat. Dacă există comorbidități precum anxietate, ADHD, ODD, atunci recomandările OMS și CDC susțin că o abordare integrată neurologie + psihoterapie are cele mai bune rezultate pe termen lung.
În funcție de simptome, se pot recomanda teste de evaluare neurologică pentru a analiza mai profund tiparul impulsurilor motorii și vocale.
Comparativ cu copiii fără autism, cei cu autism pot prezenta anumite particularități și caracteristici specifice în ceea ce privește ticurile. De altfel, prevalența și tipurile de ticuri la copiii cu autism sunt adesea mai mari în comparație cu copiii tipici. Ticurile la copiii cu autism sunt frecvent asociate cu alte simptome ale spectrului autismului, inclusiv stereotipiile motorii sau vocale, obsesiile sau compulsiile. Aceste comportamente fac parte dintr-un spectru mai larg de comportamente repetitive sau restrictive, caracteristice autismului. Interacțiunea ticurilor cu dificultățile de comunicare și socializare poate afecta semnificativ viața copiilor cu autism. Impactul ticurilor asupra rutinei și adaptării la schimbări este, de asemenea, mai pronunțat la copiii cu autism. Acești copii pot fi mai afectați de modificările în rutina sau de stresul ambiental, ceea ce poate crește frecvența sau intensitatea ticurilor. Managementul ticurilor la copiii cu autism necesită adesea o abordare individualizată și adaptată, având în vedere sensibilitățile și nevoile lor specifice. Terapiile comportamentale și strategiile de intervenție trebuie să fie personalizate pentru a maximiza eficacitatea în acest context. De asemenea, ticurile la copiii cu autism pot fi asociate cu alte condiții coexistente, cum ar fi ADHD, anxietatea sau tulburările de comportament.
Ce pot face părinții pentru a-i ajuta pe copiii cu ticuri nervoase
Există o mulțime de modalități prin care un părinte își poate ajuta copilul în diminuarea ticurilor sau chiar în eliminarea acestora, însă acest lucru constă extrem de mult în schimbarea stilului și ritmului lor de viață:
- Încearcă să înțelegi care este cauza ticului. Întreabă-te ce evenimente recente l-au afectat pe copil și ajută-l să treacă mai ușor peste ele;
- Ușurează-i existența pe cât de mult posibil atât acasă, cât și la școală;
- Ține pasul cu ticurile celui mic: cât de dese sunt, care este numărul lor și din ce categorie fac parte;
- Observă situațiile în care se înrăutățesc și cele în care se diminuează frecvența lor. În funcție de rezultate, focusează-te pe a-l expune pe copil unor experiențe plăcute;
- Nu îl stresa și mai tare pe copil. Încearcă să nu îi spui cât de greșit este ceea ce face, mai ales că nu este conștient de ticurile pe care le are;
- Nu îl pedepsi chiar dacă a avut un tic obscen sau urât din punct de vedere comportamental, pentru că nu va înțelege de ce este certat;
- Petrece cât mai mult timp împreună cu el și angajați-vă în activități relaxante;
- Asigură-te că cel mic are un program de somn regulat;
- Încearcă să nu te cerți în preajma lui. O atmosferă calmă și liniștită în casă poate preveni apariția ticurilor;
- Pune-l întotdeauna pe primul loc;
- Dacă ticurile sunt mai severe, apelează la un consult neurologic pediatric și la psihoterapie specifică pt copii și adolescenți;
- Participă la cursuri de educație parentală și consiliere pentru a învăța cum să reduci presiunea pusă asupra copilului.
Rolul părinților sau al îngrijitorilor în gestionarea ticurilor la copii este esențial. Un mediu liniștit și structurat poate reduce stresul copilului și, implicit, frecvența ticurilor. Este important ca acasă să fie un loc de refugiu, unde copilul să se simtă în siguranță și să nu fie expus unor factori de stres suplimentari. Reducerea zgomotului, a haosului și a tensiunilor din casă poate contribui semnificativ la acest lucru. Mai mult decât atât, rutinele regulate de somn, alimentație și activități zilnice pot ajuta la reducerea ticurilor. Copiii reacționează bine la predictibilitate, iar un program bine structurat poate reduce anxietatea și stresul. Încurajează copilul să practice tehnici de relaxare, cum ar fi respirația profundă sau meditația. Aceste tehnici pot ajuta la reducerea stresului și anxietății, care sunt adesea factori declanșatori ai ticurilor. Activități precum yoga, exercițiile de respirație și meditația pot fi integrate în rutina zilnică pentru a promova o stare de calm și relaxare. Ideal ar fi să identifici și să eviți factorii declanșatori care agravează ticurile copilului. Acești factori pot varia de la stres emoțional și oboseală până la anumite situații sociale sau de mediu. Nu în ultimul rând, nu critica sau pedepsi copilul pentru ticuri. Ticurile sunt involuntare și nu sunt sub controlul său. Criticile și pedepsele nu vor face decât să crească stresul și anxietatea, agravând ticurile.
Când să apelezi la ajutor?
Intervenția adulților trebuie să fie făcută sub îndrumarea unor specialiști atunci când ticurile necesită un tratament psihoterapeutic sau integrat. Totuși, dacă nu este cazul și impulsurile copilului nu prezintă motive de îngrijorare, părinții sunt cei care trebuie să se ocupe de bunăstarea celor mici. Este esențial să îi acorzi toată atenția copilului, pentru că, de cele mai multe ori, apariția ticurilor este o consecință a unor experiențe traumatizante prin care a trecut sau a stresului foarte mare din mediul școlar. Toate aceste lucruri trebuie să fie înțelese și acceptate, iar îmbunătățirea lor nu se va face niciodată prin pedeapsă.
Încearcă să îi fii alături și să comunici cu el în mod real. Chiar dacă problemele pe care le are ți se par puerile, pentru vârsta lui, acestea pot reprezenta adevărate traume. Nu uita că starea lui mintală depinde de mediul în care trăiește și se dezvoltă, iar ticurile apar în funcție de această conjunctură.
Asadar, în cazul în care cel mic are anumite ticuri, ia în calcul toate informațiile și sfaturile de mai sus pentru a decide care este următorul tău pas. Fie că alegi să le ignori și să observi dacă se vor duce de la sine, fie că iei decizia de a merge la un medic pediatru, nu uita că cel mai important este să nu îi dai impresia copilului că este diferit și să nu pui presiune pe el.
Dacă se observă manifestări care corespund descrierii atacurilor de înfiorare, se recomandă ca părinții să filmeze copilul, urmând să meargă împreună cu acesta la medicul specialist pentru a primi un diagnostic clar. Medicul va solicita o evaluare neurologică, în urma căreia va putea să le dea părinților indicațiile corespunzătoare. Este important ca diagnosticul să fie pus corect, pentru a fi evitată medicația inutilă care se dă în mod uzual pentru epilepsie. Acest tratament nu are niciun fel de efect asupra atacurilor de înfiorare.
În același timp, diagnosticul corect este important deoarece pot exista și alte afecțiuni care pot determina aparente atacuri de înfiorare sau tremurături frecvente. Acestea pot avea legătură cu unele răniri sau cu deprivarea de oxigen pentru perioade scurte de timp, în timpul sau în urma nașterii copilului. Astfel de întâmplări pot duce la paralizie cerebrală, afecțiune care se poate manifesta prin incapacitatea copilului de a-și controla anumiți mușchi.
În principiu, pe la 2 ani și jumătate iese și ultimul rând de măseluțe, iar la 3 ani este obligatorie prima vizită la medicul stomatolog, care în afară de carii, trebuie să evalueze dacă dentiția de lapte este în regulă, dacă oasele s-au dezvoltat corect până în acel moment și el este cel care ar trebui să observe toate acest obiceiuri vicioase și să te direcționeze cu copilul către un medic ortodont.
Prin cazurile prezentate, aducem în atenție faptul că pareza facială la copil este un diagnostic complex, putând ascunde cauze cu implicații importante asupra prognosticului pacienților.
tags: #de #ce #stramba #bebe #din #gurita