Formă extremă de neglijare a unui copil, abandonul se manifestă în diverse structuri ale societății, de la instituții de protecție ale statului până la relații cotidiene în care distanțarea și dispariția copinilor, a familiilor sau a comunităților conduc la traume profunde în mentalul colectiv. Muzeul Abandonului propune un discurs muzeal care să sintetizeze tipurile de traumă generate de abandon în formele sale variate, prezentând o imagine a rădăcinilor istorice, juridice și sociale ale fenomenului în spațiul românesc.
Origini istorice și termeni-cheie
Termenul „abandon” își are rădăcinile în expresia franțuzească „mettre à bandon”, semnificând lăsarea cuiva sub puterea unei autorități, de regulă statale sau militare, care stabilea reguli, interdicții și sancțiuni. În contextul românesc, abandonul familial sau familial poate reprezenta părăsirea copiilor sau a familiei de către persoana care are obligația legală de întreținere. Din punct de vedere juridic, „abandonul de familie” sancționează încălcarea cu rea-credință a obligației de întreținere, precum și părăsirea sau lăsarea fără ajutor a celui îndreptățit, expunându-l suferințelor fizice și morale.
În perioada regimului comunist, instituțiile de ocrotire a copiilor au purtat denumiri multiple: case de copii, cămine-spital, cămine-atelier etc., cu structuri rezidențiale complexe, menite să ofere îngrijire copiilor fără nevoi sau cu deficiențe, dar adesea în condiții de suprapopulare, lipsă de intimitate și presiune educațională. Instituțiile au fost utilizate atât pentru copii aflați în dificultate, cât și pentru adolescenți sau tineri adulți rămași în casele de copii după finalizarea studiilor.
Dezminare instituțională și reforme
În 1997 a demarat prima etapă a dezinstituționalizării, în contextul reformelor sociale dedicate copiilor aflați în situații vulnerabile. Procesul a fost însoțit de reorganizări, redistribuiri ale spațiilor rezidențiale și reevaluări ale modalităților de îngrijire, în încercarea de a oferi alternative mai puțin coercitive și mai compatibile cu dreptul la identitate și origini.
Trauma abandonului în diferite forme
Abandonul poate fi înțeles ca o ruptură majoră în relația naturală dintre copii și familia lor, dar și ca un răspuns al unui sistem restrictiv, în care lipsa sprijinului medical, educațional și social poate amplifica suferința. Studiile din trecut au arătat că mulți dintre copiii instituționalizați nu-și cunoșteau istoria sau motivele pentru care se aflau în instituție, ceea ce afecta dreptul la formarea unei identități clare.
Traumele rezultate din abandon includ îndoieli despre meritele și valorile personale („Ce am făcut să merit asta?”), indispoziții față de propria identitate sau față de autoritatea instituțională, precum și dificultăți în stabilirea de relații stabile în viața adultă. În contextul românesc, aceste traume s-au intersectat cu traume instituționalizării, complicând procesul de reintegrare socială.
Abandonul în contextul adopțiilor
Adopția este o măsură de protecție definitivă, utilizată atunci când reintegrarea în familia biologică nu este posibilă. Adopțiile internaționale au fost liberalizate începând cu 1990, dar au fost însoțite de multiple acuzații de corupție. Studiile UNICEF indică faptul că în 1991, 7328 copii români au fost adoptați peste hotare. Campaniile de presă au atras atenția opiniei publice internaționale asupra condițiilor dramatice din instituțiile de copii din România.
Deficiențe și educație în contextul instituțional
Ambliopia, distrofia și alte deficiențe au creat cerințe de educație specială, iar instituționalizarea copiilor cu deficiențe a fost o practică răspândită, relevând necesitatea unor reforme în sistemul educațional și social. Mărturiile foștilor instituționalizați arată că supravegherea copiilor mai mici n perioadele vacanțelor a fost frecventă, iar relația cu adulții din instituții a generat traume interumane adăugate.
Abandonul în dreptul român
Articolul 378 din Codul penal român reglementează abandonul de familie, sancționând părăsirea sau alungarea și lăsarea fără ajutor a celui îndreptățit, precum și neîndeplinirea cu rea-credință a obligației de întreținere. Discuțiile recente cu privire la termenul de plângere prealabilă privind abandonul de familie au evidențiat complexitatea interpretării legale în practică, în special în cazurile de neplată a pensiei de întreținere.
Decretul 770/1966, un reper în politica natalității, a influențat profunda practică a abandonului copiilor în spitale, leagăne și cămine-spital, simulând autoritar și coercitiv structuri ale statului. Abrogarea decretului în 1989 a marcat începutul schimbărilor, însă efectele sociale ale acestor politici s-au resimțit mult timp după.
Concluzii despre contextul actual
Abandonul, în formele sale multiple, rămâne un subiect delicat în spațiul românesc, necesită o înțelegere multidisciplinară care să includă aspecte juridice, psihologice și sociale. Muzeul Abandonului marchează un apel la reflectare, pentru a recunoaște traumele, a promova prevenția și a facilita reintegrarea copiilor și a familiilor afectate.
| Ani | Eveniment | Impact social |
|---|---|---|
| 1954 | Înființarea caselor de copii | Structuri rezidențiale pentru copii |
| 1966 | Decretul 770 | Politici pronataliste, abandon în spital/mamă |
| 1990 | Liberalizarea adopțiilor internaționale | Flux internațional de adopții |
| 1997 | Începutul dezinstituționalizării | Reforma sistemului de ocrotire |
tags: #definitia #abandonului #patern #juridic