Émile Zola, născut la Paris pe 2 aprilie 1840, a fost un scriitor francez de renume, a cărui operă a marcat profund literatura universală. Fiul unui inginer italian și al unei mame franceze, Zola și-a petrecut copilăria în Aix-en-Provence, unde a urmat cursurile Colegiului Bourbon. Ulterior, s-a întors la Paris pentru a studia la Liceul Saint-Louis.
Tinerețea sa a fost marcată de lipsuri materiale severe. După o perioadă petrecută ca funcționar la Librăria Hachette, Zola și-a dedicat viața scrisului, publicând articole de critică artistică și comentarii politice pentru diverse ziare din Paris și nordul Franței.
Majoritatea romanelor lui Zola fac parte dintr-un ciclu amplu, intitulat Les Rougon-Macquart (Familia Rougon-Macquart). Acțiunea acestui ciclu se desfășoară în Franța celui de-al Doilea Imperiu și urmărește, pe parcursul a cinci generații, evoluția ereditară a unor fenomene deviante precum violența, alcoolismul și prostituția într-o familie franceză obișnuită.
Prin opera sa, Émile Zola a abordat teme sociale complexe, manifestând un interes deosebit pentru viața oamenilor obișnuiți și pentru problemele cu care aceștia se confruntau. Deși republican convins, Zola a evitat implicarea directă în politică, preferând să-și exprime opiniile prin intermediul scrisului.
Un moment definitoriu în cariera sa a fost publicarea manifestului J'accuse (Acuz!) pe 13 ianuarie 1898. Acest articol, formulat ca o scrisoare deschisă către președintele republicii Félix Faure, a acuzat guvernul francez de antisemitism și a denunțat erorile judiciare grave din cazul căpitanului evreu Alfred Dreyfus. Datorită curajului său, Zola a devenit un simbol al dreptății pentru mulți.
Zola a fost judecat pentru calomnie și condamnat la închisoare, însă a reușit să evite pedeapsa prin exilarea în Anglia. Afacerea Dreyfus a căpătat, datorită lui, o dimensiune națională, divizând societatea franceză.
Émile Zola a murit la Paris pe 29 septembrie 1902, în urma unei intoxicații cu monoxid de carbon. Inamicii săi au fost acuzați de omor, însă dovezile concrete nu au fost găsite.
Moștenirea literară a lui Émile Zola continuă să inspire generații de scriitori și cititori, iar opera sa rămâne o mărturie puternică a angajamentului său față de adevăr și justiție.
În tinerețe, Émile Zola a fost pasionat de literatură, acumulând lecturi și ambiționându-se să devină un autor profesionist. Încă de la vârste fragede, considera scrisul adevărata sa vocație. În clasa a șasea, compunea deja un roman despre cruciade.
Prietenii săi din copilărie, Paul Cézanne și Jean-Baptistin Baille, au fost și primii săi cititori. Émile Zola a părăsit Aix în 1858 și s-a alăturat mamei sale la Paris, unde a trăit în condiții modeste, în speranța obținerii succesului.
Instalat la Paris, și-a completat cultura umanistă citindu-i pe Molière, Montaigne și Shakespeare. Émile Zola a eșuat de două ori la bacalaureat în 1859 și a abandonat studiile. Aceste eșecuri l-au marcat profund pe tânărul disperat că și-a dezamăgit mama.
Prima iubire a lui Zola s-a numit Berthe, o prostituată de care s-a îndrăgostit nebunește în timpul iernii 1860-1861. Prin intermediul ei, a încercat să iasă din rutina cotidiană și să recapete pofta de muncă, dar idealismul său s-a lovit de realitatea dură a mahalalelor pariziene.
Tinerețea lui Zola a fost, de asemenea, frământată de alte pasiuni. Lumea picturii l-a fascinat pe tânărul scriitor, care s-a aflat în contact direct cu mișcarea impresionistă și cu pictorii pe care i-a apărat constant în cronicile din ziar. S-a împrietenit cu Édouard Manet, care l-a reprezentat de mai multe ori în tablourile sale.
Grație lui Manet, Zola a făcut cunoștință cu Stéphane Mallarmé. S-a apropiat, de asemenea, de Camille Pissarro, Auguste Renoir, Alfred Sisley și Johan Barthold Jongkind. Paul Cézanne, amicul din copilărie, deținea bineînțeles un loc special.
Pentru decenii întregi, pictorul și scriitorul s-au întâlnit, menținând o bogată corespondență și ajutându-se chiar financiar. Cu timpul însă, și mai ales după publicarea romanului Opera, lucrare în care artistul plastic crede că se recunoaște în personajul Claude Lantier, un pictor ratat, amiciția lor s-a stins.
După eșecul de la bacalaureat, Émile Zola a înfruntat piața muncii fără nicio calificare și a intrat ca angajat la birourile vamale în aprilie 1860. Nesatisfăcut, a demisionat după două luni și a rămas o lungă perioadă fără slujbă, demoralizat și cu grave dificultăți financiare, până când a reușit să intre în contact cu Louis Hachette, care l-a angajat ca funcționar în librăria sa la 1 martie 1862.
A devenit naturalizat francez la 31 octombrie 1862. La librăria Hachette, a fost marcat profund de ideologia pozitivistă și anticlericală și a descoperit toate tehnicile producerii și comercializării cărților.
La sfârșitul anului 1864, Zola a cunoscut-o pe Éléonore-Alexandrine Meley, viitoarea sa soție, care se autointitula și Gabrielle. Începând cu 1863, Zola a colaborat episodic, apoi regulat după 1866, la rubricile de critică literară și artistică ale diferitelor ziare. Cotidienele i-au permis tânărului autor să-și publice textele rapid și astfel să-și demonstreze publicului larg calitățile de scriitor.
Émile Zola a avut o prezență mai răsunătoare în ziarele din nordul Franței, precum Le Journal populaire de Lille și L'Écho du Nord, ziare care se opuneau vehement celui de-al Doilea Imperiu. S-a folosit cu succes de cunoștințele sale legate de lumea literar-artistică pentru a întocmi articole de critică.
Începând cu 1866, la 26 de ani, a ținut două cronici în ziarul L'Événement. La L'Illustration, a trimis două povestiri care s-au bucurat de un oarecare succes. În afară de critică (literară, artistică sau dramatică), Zola a publicat în presă sute de povestiri, precum și toate romanele sale (sub formă de roman-foileton). A practicat un jurnalism polemic, în care nu a ezitat să-și devoaleze ura, dar și preferințele sau pozițiile sale estetice și politice. Și-a cântărit perfect intervențiile jurnalistice, utilizând presa ca pe un instrument de promovare a operei sale literare.
În anul 1865, Zola și-a părăsit mama și s-a mutat cu soția în cartierul Batignolles, pe partea dreaptă a Senei, în apropiere de Montmartre, sectorul unde se situau principalele organe de presă. Liberalizarea presei în 1868 i-a permis să participe activ la dezvoltarea ei.
Cu ajutorul prietenilor lui Manet, Zola a contribuit la noul ziar hebdomadar republican La Tribune, unde și-a pus în practică talentul de polemist prin creațiile sale de satiră fină antiimperială. Atacurile sale cele mai acide îndreptate împotriva celui de-al Doilea Imperiu au fost publicate însă în La Cloche. A ridicularizat o Cameră fricoasă, reacționară, „manipulată admirabil de Thiers”. De-a lungul unui an, a produs mai mult de două sute cincizeci de cronici parlamentare.
Acestea i-au permis să se facă cunoscut în lumea politică și, în același timp, să construiască prietenii solide și să adune o mulțime de detalii pentru romanele sale viitoare. Intervențiile sale publicistice au fost însă puțin riscante. Zola a rămas cu precauție departe de lumea politică, față de care s-a comportat cu reticență, măsură și răceală. Activismul politic nu l-a interesat și nu a candidat niciodată la alegeri.
Știa că este, mai presus de orice, un scriitor și avea o atitudine rebelă. S-a comportat ca un gânditor liber și un moralist independent, ceea ce i-a adus statutul de liberal moderat. S-a opus ferm ordinii morale, în special prin romanul Cucerirea orașului Plassans, interzis la vânzare în gări de către comisia de colportaj, și prin Greșeala abatelui Mouret, un atac împotriva dogmei castității, consolidată atunci de Biserică prin taina căsătoriei.
De asemenea, Zola a apărat comuniștii grațiați prin legea amnistiei, evocându-i pe paria Revoluției din 1848 în Pântecele Parisului și l-a susținut în special pe Jules Vallès, pentru ca acesta să-și poată publica propriile texte.
Pe plan personal, căsătoria cu Alexandrine a fost celebrată în final la 31 mai 1870, în ajunul conflictului franco-prusac. Alexandrine a reprezentat un sprijin indispensabil în timpul numeroaselor momente de incertitudine ale scriitorului.
Zola nu a fost mobilizat în 1870. Ar fi putut intra în Garda Națională, dar miopia sa și statutul său de susținător principal al familiei l-au eliberat de această sarcină. A urmărit decăderea celui de-al Doilea Imperiu cu ironie, dar nu a fost prezent în Paris în timpul Săptămânii Sângeroase. Cu toate acestea, fără să susțină spiritul Comunei din Paris, despre care a relatat în presă cu moderație, nu s-a asociat nici cu Flaubert, Goncourt sau Daudet, când aceștia și-au exprimat satisfacția odată cu reprimarea violentă a Comunei.
EMILE ZOLA - vita e opere
La 3 iunie 1871, în Sémaphore de Marseille, Zola scria, referitor la oamenii din Paris: „Baia de sânge pe care tocmai au făcut-o a fost probabil o oribilă necesitate pentru a-i vindeca de unele frisoane. Îi veți vedea de acum crescând în înțelepciune și splendoare.”
La momentul instaurării Republicii, Zola a încercat să obțină numirea ca sub-prefect în Aix-en-Provence și la Castelsarrasin. În ciuda unei călătorii la Bordeaux, locul de refugiu al guvernului, a avut parte de un eșec.
Émile Zola a fost un om eminamente social, multiplicându-și amicițiile de toate tipurile și din toate mediile, dar evitând în același timp mondenitatea. Pasionat în general de viața tuturor semenilor săi, scriitorul a privilegiat totuși prieteniile artistice și literare și le-a evitat pe cele politice.
Din 1868, grație muncii jurnalistice, s-a asociat cu frații Goncourt, Edmond și Jules. Mai târziu, în 1871, l-a întâlnit pe Gustave Flaubert, care l-a prezentat pe Zola lui Alphonse Daudet și Ivan Turgheniev cu ocazia reuniunilor duminicale.
Zola s-a apropiat, de asemenea, de scriitori tineri ca Guy de Maupassant, Paul Alexis, Joris-Karl Huysmans, Léon Hennique și Henri Céard, care au devenit fideli seratelor din Médan, aproape de Poissy, unde romancierul deținea o mică casă la țară, achiziționată în 1878. Acest „grup de șase” s-a aflat la originea volumului de proză scurtă Seratele de la Médan, apărut în 1880.
Puterea de muncă a lui Zola începea, de asemenea, să dea roade. În această perioadă, Zola publica un roman pe an, avea multiple colaborări jurnalistice sau scria piese de teatru, precum și volumul Noile povestiri pentru Ninon.
După ani îndelungați în care a suferit importante dificultăți financiare, situația sa a început să se stabilizeze odată cu enormul succes constituit de publicarea romanului L'Assommoir (cunoscut în România mai ales sub numele eroinei cărții, Gervaise), în 1877. Zola nu a devenit însă foarte bogat, fiind nevoit să-și întrețină mama și să se îngrijească de cele două case.
Ca o consecință a implicărilor sale în presa politică și mai ales când vânzările romanelor sale au scăzut, scriitorul a mai întâlnit perioade de disconfort financiar, dar acestea au fost doar temporare și nu s-a mai aflat niciodată într-o reală dificultate de acum înainte.
Romanele sale publicate în foileton îi aduceau în medie o mie cinci sute de franci, iar drepturile de autor cincizeci de centime pentru fiecare volum vândut. Extrăgea, de asemenea, venituri importante din adaptările pentru teatru ale romanelor sale, precum și din numeroasele traduceri.
Observator al oamenilor și al faptelor timpului său, Zola s-a implicat continuu prin romanele sale în dezbaterea temelor sociale, artistice și literare, fără să vireze vreodată spre politică. Polticienii i se păreau suspecți și, înainte de afacerea Dreyfus, nu a avut niciodată prieteni din lumea acestora.
Republican convins, s-a avântat de tânăr în lupta contra Imperiului. Primele romane din ciclul Rougon-Macquart au avut astfel o țintă satirică și politică. După întoarcerea Republicii, cenzura la care a fost supus începând cu 1872, când a publicat La Curée, l-a dezamăgit profund.
Această perioadă, care marchează începutul unei anumite recunoașteri profesionale, a fost umbrită de diverse evenimente din viața personală. 1880 a fost, din acest punct de vedere, un an foarte greu pentru scriitor. Moartea lui Edmond Duranty, dar mai ales a lui Gustave Flaubert, răpus de un atac cerebral, l-a întristat mult pe romancier. Aceste dispariții, care s-au adăugat pierderii mamei sale la finele aceluiași an, l-au afundat pentru mult timp în depresie.
În 1881, atingându-și autonomia financiară grație publicării regulate a volumelor din seria Rougon-Macquart, și-a întrerupt munca de jurnalist. Cu această ocazie, și-a publicat mesajul de „adio” în care face bilanțul a cincisprezece ani de luptă în presă.
tags: #greva #cu #sarcini #proz