Articolul examinează mecanismele de vânzare a bunurilor în procedurile de insolvență din România, cu accent pe reglementările Legii nr. 85/2014 (care în practică a fost numită Codul insolvenței) și pe impactul distribuției creanțelor, al discounturilor și al formei de licitații asupra recuperării creanțelor. Se evidențiază diferența esențială dintre vânzările în insolvență realizate pe baza unui regulament de licitație și cele silite prin executare, precum și provocările practice și legislative care conduc la recuperări reduse și la perioade lungi de valorificare a activelor.
Regimul general al vânzării activelor în insolvență
Vânzarea activelor se va face după efectuarea publicațiilor de vânzare de către administratorul judiciar/lichidator, într-un ziar de largă circulație. Persoanele interesate vor putea inspecta bunurile supuse vânzării după efectuarea publicațiilor de vânzare. În cazul vânzării prin negociere directă, lichidatorul judiciar va supune aprobării adunării creditorilor și regulamentul de vânzare. În cazul vânzării prin licitație publică, aceasta se va putea efectua și potrivit Codului de procedură civilă (Art. 156).
Răspunderea și rolul adunării creditorilor
Adunarea creditorilor are rolul de a aproba tipul vanzării și regulamentul aferent, iar în practică s-a impus o cutumă conform căreia creditorii aprobă nu doar regulamentele, ci și numărul licitațiilor, pașii de scădere a prețului, garanțiile de înscriere etc. Totuși, această intervenție poate afecta obiectivitatea comercială a vânzării, deoarece așteptările creditorilor, cunoscute în avans, pot reduce incitarea la o concurență reală.
Publicitatea vânzării și impactul său
Publicitatea reprezintă un element crucial: „vânzarea activelor se va face după efectuarea publicități de vânzare într-un ziar de largă circulație” și o serie de reguli adiacente obligă ca informațiile să fie ușor accesibile. Însă, în practică, ideea de „ziar de largă circulație” este considerată învechită, iar includerea anunțurilor în UNPIR și pe site-ul acestuia este adesea percepută ca fiind suficiente; realitatea arată o publicitate adesea insuficientă sau defectuoasă, care nu stimulează concurența pe piață.
Valoarea de piață vs. valoarea de lichidare
Raportul de evaluare include atât valoarea de piață, cât și valoarea de lichidare, aceasta din urmă reprezentând o decotare pentru situația de insolvență. În practică, bunurile nu se vând aproape niciodată la valoarea de piață stabilită de evaluator. În consecință, lansarea vânzărilor la o valoare mai mare creează impresia falsă a unei creșteri a gradului de recuperare, ceea ce stimulează organizarea licitațiilor cu scăderi succesive, ceea ce, de facto, reduce și mai mult prețul final.
Etapele și pierderile asociate procesului de licitație
2.1. Bunurile în situații de vânzare fortată se vând cu discount. Definiția „vânzare fortată” subliniază lipsa timpului pentru o promovare adecvată, ceea ce duce la evaluări la o valoare particulară. Astfel, există o distincție între valoarea de piață și valoarea de lichidare, iar practicile curente pot transforma etapele de licitații în instrumente de reducere a prețului, în loc să stimuleze atingerea prețului optim.
2.2. Discounturi substanțiale provin din mai multe surse: discountul la vânzările în insolvență, discountul pentru motive legale (cheltuielile de procedură), iar al treilea discount provine din costurile procedurii care nu afectează direct bunul, dar afectează distribuția către creditori. Legal, vânzările în insolvență sunt reglementate de articolele 154-158 din Legea nr. 85/2014, iar contractele de vânzare și evaluările sunt publicate în Buletinul procedurilor de insolvență (BPI).
2.2.1. Publicarea și transparența: raportul de evaluare este depus în dosarul cauzei, iar extrasul său poate fi solicitat de oricine, iar o parte din evaluare poate fi publicată în BPI.
2.2.2. Presiunea creditorilor asupra valorificării: creditorii pot cere refacerea evaluării sau pot propune prețuri de pornire ridicate în cazul disproporției dintre creanțe și valoarea patrimoliului, ceea ce duce la scăderea stimulentului de participare la licitații.
2.2.3. „Cumaratorii avizati” și dinamica pieței: există cumpărători avizați și „neavizați”; primii manipulează condițiile de cumpărare în favoarea lor, în timp ce ultimii intră în licitații cu un nivel scăzut de încredere în transparența procedurii.
2.2.4. Publicitatea UNPIR ca necesitate legală poate deveni un element de uniformitate excesivă, reduce oferta de cumpărare și contribuie la publicitatea insuficientă a activelor în insolvență.
2.3. Licitațiile repetate și efectele lor: licitații cu pas de scădere, etape multiple, uneori până la 16 decotări și 67 de licitații fără participare; aceste practici generează costuri mari de conservare și de organizare, fără rezultate semnificative. În tabel se observă diferența dintre prețul efectiv obținut și valoarea de pornire, precum și numărul de decotări realizate.
Tipuri de licitații și scopuri diferite
3.1. Tipuri de licitații: licitația olandeză (de la preț ridicat, scădere etapizată) și licitația japoneză (pașii de licitație nu sunt scoși la concurs, toți participanții aprobă pașii). Există, de asemenea, licitații all-pay, unde toți participanții plătesc, iar bunul este câștigat de unicul ofertant.
3.2. Contextul legal: Legea nr. 85/2014 a adus reforme semnificative, dar încă există provocări în implementare, în special în ceea ce privește valoarea de lichidare, publicitatea, și tratamentul bunurilor puse sub sechestru penal sau cazuri de contracarare a încrederii investitorilor în procesul de reorganizare.
Provocări și soluții în valorificarea activelor în insolvență
3.1. Provocări practice: decalaje între evaluare și realizarea vânzărilor, lipsa motivării cumpărătorilor, publicitatea inadecvată, impactul costurilor de procedură asupra distribuirii creanțelor, scăderea valorilor bunurilor din cauza uzurii fizice și morale, precum și sincronizarea între adunările creditorilor și deciziile privind modalitatea de valorificare.
3.2. Propuneri de reformă: primul pas este adoptarea unei politici de licitații cu preț de pornire mai scăzut, însoțită de o campanie de promovare extinsă, inclusiv publicitate în surse moderne relevante pieței (platforme online, portaluri de insolvență, anunțuri sectoriale). Aceasta ar crește concurența și ar facilita valorificarea rapidă a activelor.
3.3. Organizarea fluxului informational: consolidarea publicității prin multiple canale, asigurarea accesului la sintezele raporturilor de evaluare prin BPI, precum și clarificarea obligațiilor legale privind publicitatea pentru a evita reducerea la o „listă” minimală de informații obligatorii.
3.4. Impactul asupra creanțelor: există un dezechilibru între creanțe bugetare, creanțe garantate și creanțe chirografare; publicitatea și o strategie de valorizare adecvată ar trebui să prioritizeze creșterea gradului de indestulare al creanțelor chirografare, prin crearea unei concurențe reale pentru bunuri, în condiții de transparență maximă.
Analiză critică a trecerii la noul cadru legislativ
În practica post-impunere, Legea nr. 85/2014 a adus progrese semnificative în crearea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului, cu scopul de a oferi șansa de redresare a activității debitorului. Totuși, reformele nu au rezolvat toate problemele: gradul de recuperare rămâne scăzut în majoritatea situațiilor, iar costurile de procedură pot reduce semnificativ sumele distribuite creditorilor.
Se discută dificultățile legate de publicitatea minimă, de concentrarea pe o singură metodă de promovare, de influențele creditorilor în procesul de licitație, și de necesitatea unor măsuri eficiente pentru a crește gradul de recuperare, inclusiv prin stabilirea unui prag minim de distribuire (de exemplu 30% din masa credală sau alte praguri obiective) pentru a evita reorganizări cu scăderi de creanțe prea mari.
Un alt punct de analiză este coordonarea între practicieni în insolvență, adunările creditorilor și judecătorul-sindic, pentru a evita blocaje, a îmbunătăți viteza procesului de valorificare și a reduce costurile. Reforma pronunțată în Legea nr. 85/2014 oferă posibilitatea ca judecătorul-sindic să se substituie voinței creditorilor în cazul întârzierii acestora, iar administratorul judiciar poate desemna un specialist dacă comitetul tergiversează alegerea unuia, dar impactul real rămâne variabil în funcție de contextul fiecărui dosar.
Este necesar să evaluăm dacă pragurile actuale pentru creanțe și pentru finanțarea activelor, precum și regulile privind valorificarea activelor supuse sechestrului penal, sunt suficiente pentru a stimula financement-ul în insolvență, fără a încălca dreptul de proprietate sau echilibrul între creditori.
Rezumat practic pentru practicieni
- Lichidarea activelor în insolvență poate utiliza atât licitații publice, cât și negocieri directe, cu aprobări ale adunării creditorilor și cu publicitate adecvată, însă situația reală necesită Redresare a mecanismelor de promovare și o perfecționare a transparenței.
- Deși valoarea de piață este o referință, în practică valoarea de lichidare rămâne principalul criteriu de preț, fiind necesare strategii de valorificare care să stimuleze concurența și să reducă durata procedurilor.
- Eficiența licitațiilor repetate, cu scăderi de preț, trebuie să fie regândită pentru a evita scăderi masive în timp, costuri crescute și perioade lungi de stagnare a activelor.
Concluzii orientative pentru practică
Procedura insolvenței românești nu poate fi considerată complet optimă, dar Legea nr. 85/2014 a reprezentat un pas important către o soluție colectivă, competitivă și echitabilă pentru toți creditorii. Îmbunătățirile viitoare ar trebui să vizeze creșterea transparenței, creșterea concurenței pe piața vânzărilor prin promovare extinsă, reducerea costurilor de procedură și accelerarea distribuțiilor, pentru a crește rata de îndestulare a creanțelor, în special a chirografarilor, în contextul unei economii deschise și dinamice.
tags: #legea #85 #vanzarea #libere #de #sarcini