Model de caracterizare făcută de preot pentru proces de paternitate: etiologie, procedură și implicații sociale

Încercând a realiza o prezentare a acestei acțiuni, trebuie să remarcăm, în introducere, că filiația față de tată este, de fapt, legătura juridică între tatăl și propriul copil. Legiuitorul instituie o prezumpție de paternitate: pater is est quem nuptiae demonstrant. Prezumția aceasta „își păstrează legitimitatea, cu toate că la noi, la fel ca în mai toate sistemele de drept europene, prin extinderea cercului de persoane titulare ale dreptului în dezavuarea paternității și prin rescrierea regimului juridic al demersurilor titularilor dreptului la acțiune - în special sub aspectul prescripției dreptului la acțiune - s-a marcat intrarea într-o etapă de declin a acestei reguli.”

Astfel, art. 408 alin. „Pentru copilul din căsătorie, prezumția de paternitate este singurul mod de stabilire a filiației față de tată și operează ope legis. Atunci când nu există acoperire în realitatea biologică, paternitatea prezumată poate fi înlăturată, dar exclusiv pe cale judiciară, printr-o acțiune în tăgada paternității. „Tăgada paternității este acțiunea care are ca scop răsturnarea prezumției de paternitate atunci când este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului.”

Deși doctrina a susținut aproape unanim necesitatea de a permite și altor persoane interesate să introducă acțiunea, cel puțin în situațiile în care soțul mamei nu putea sau nu înțelegea să introducă acțiunea, schimbarea opticii legiuitorului în această materie a venit târziu, mult după ce, sub influența Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituțională a declarat neconstituțional art. 54 C.fam. Noul Cod Civil a extins sfera persoanelor care pot introduce o cerere de chemare în judecată, astfel, art. 429 Cod Civil, care constituie sediul materie, atestă că „(1) Acţiunea în tăgada paternităţii poate fi pornită de soţul mamei, de mamă, de tatăl biologic, precum şi de copil. (4) Mama sau copilul poate introduce acţiunea împotriva soţului. (5) Tatăl biologic poate introduce acţiunea împotriva soţului mamei şi a copilului.”

„Indiferent cine a promovat acțiunea în tăgada paternității, admiterea ei printr-o hotărâre judecătorească definitivă produce o modificare în starea civilă a copilului, întrucât acesta pierde statutul de copil din căsătorie și devine copil din afara căsătoriei cu filiația nestabilită față de tată.” Dreptul la acțiune al soțului mamei sau acțiunea introdusă de moștenitorii acestuia. Acțiunea se va îndrepta automat împotriva copilului. Se pune în discuție dacă moștenitorii pot avea interes în a formula o astfel de cerere de chemare în judecată. Răspunsul nu poate fi decât unul afirmativ, întrucât prin interes înțelegem „folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conținutul acesteia.”

Astfel, în cauză, interesul trebuie să fie determinat, legitim, născut și actual și personal. Orice posibilitate de a critica dreptul moștenitorilor de a introduce o astfel de acțiune în justiție este eliminată prin faptul că „Drepturile și obligațiile pot fi transmise în cursul procesului, ceea ce echivalează cu o transmisiune a calității procesuale, active sau pasive.” Trebuie să avem în vedere și situația în care copilul a predece­dat, motiv pentru care, conform art. 429 alin. 2 C Civ, acțiunea se poate porni în contradicție cu mama sau, dacă este decedată, cu alți moștenitori. De asemenea, art. Prescripția dreptului la acțiune va interveni, inevitabil, în termen de 3 ani, socotit fie de la data când a luat la cunoștință că în privința sa operează o prezumție de paternitate, fie de la data când a aflat că prezumata sa paternitate nu corespunde adevărului.

Întelegem să ne raliem punctului de vedere al unei cunoscute autoare care învederează: „Cât privește faptul cunoașterii de către soțul mamei a împrejurării că este prezumat tatăl copilului, credem că legiuitorul are în vedere situația în care soțul mamei a aflat de nașterea copilului la o dată ulterioară evenimentului, iar nu aceea în care, din necunoașterea legii, nu avea cunoștință de consecințele calității de soț asupra paternității copilului născut din căsătorie.”

Relevantă în acest sens este o speță din practica judiciară: reclamantul a aflat suspiciuni din ziua nașterii, iar cererea a fost înregistrată ulterior. Conform art. 430 alin.3 C.Civil, „Dacă soţul a murit înainte de împlinirea termenului menționat la alin.”, dreptul la acțiune poate aparține mamei copilului și moștenitorilor acesteia. Astfel, prin Sentința Civilă a Judecătoriei Săliște s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, constatând că este cu neputință ca pârâtul să fie tatăl copilului, în urma declarației martorei coroborate cu recunoașterea pârâtului. Nu apreciem că legiuitorul a dorit, prin conferirea posibilității mamei de a introduce o cerere de chemare în judecată, să condiționeze stabilirea adevăratei paternități. În egală măsură, nu apreciem că s-ar încălca principiul interesului superior al copilului prin „nedezvăluirea” adevăratei paternități.

Astfel, cum în mod corect s-a afirmat, „fiecare copil este unic, la fel și situația lui, de aceea, pot exista similitudini, nu și suprapuneri perfecte de situații, astfel că interesul superior al unui copil nu coincide cu interesul superior al altui copil, nici ca reper și nici ca argument în luarea unei măsuri.” Dreptul la acțiune exercitat de mamă, în numele copilului, este conferit de lege și mama poate exercita acest drept, în calitate de reprezentant legal. Conform art. 433 alin. Dacă avem în vedere hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, Hotărârea Ostace c. România este relevantă în spețe la nivel național privind stabilirea filiației.

În acest sens, Curtea a reținut faptul că absența unui mecanism juridic prin care reclamantul să fi putut contesta decizia de paternitate este justificată de interesul general de a apăra securitatea raporturilor juridice, stabilitatea legăturilor familiale și interesul superior al copilului. Cu toate acestea, Curtea a conchis că, în circumstanțele speței, nu s-a respectat justul echilibru dintre interesul privat al reclamantului și cel general al societății. Dreptul la acțiune al copilului există și este recunoscut de legea română, conform art. 429 alin. 4 C.Civ, acesta urmând a chema în calitate de pârât pe cel prezumat a fi tatăl copilului, adică pe soțul mamei (fostul soț) sau pe moștenitorii acestuia, iar dacă moștenirea este vacantă, făcând aplicarea art. 439 C.Civ, unitatea administrativ-teritorială.

În timpul minorității sale, acțiunea se introduce prin reprezentant legal, căci, de altfel „reprezentarea legală este un procedeu tehnico-juridic prin care o persoană, numită reprezentant, încheie acte juridice în numele și pe seama altei persoane, numită reprezentant, în așa fel încât acele acte creează drepturi și obligații direct pentru cel reprezentant.” Înțelegem să împărtășim punctul de vedere care include în categoria reprezentanților legali ai copilului pe „oricare dintre părinți, inclusiv tatăl prezumat, care, până când paternitatea sa prezumată nu este înlăturată prin hotărâre definitivă, este alături de mama copilului cotitular al autorității părintești.”

Nu în ultimul rând, tatăl biologic poate să formuleze o cerere de chemare în judecată îndreptată împotriva soțului mamei și a copilului său (sau, chiar și împotriva moștenitorilor acestuia). Din acest punct de vedere, apreciem oportună intervenția legiuitorului, deoarece tatăl biologic nu putea introduce o astfel de cerere sub imperiul Codului Familiei. Astfel, legiuitorul instituie principiul egalității în fața legii, care semnifică faptul că „toate persoanele au o vocație egală de a fi judecate de aceleași instanțe judecătorești și după aceleași reguli de procedură, fără nicio discriminare.”

O cerință indispensabilă pentru admiterea unei astfel de acțiuni în ceea ce îl privește pe tatăl biologic este, conform art.432 alin.1 C.Civ, să se facă dovada paternității față de copil. „Pe scurt, paternitatea prezumată a soțului mamei nu poate fi înlăturată, la inițiativa sau în numele tatălui biologic, decât în cazul în care, concomitent cu pierderea paternității prezumate a copilului, are loc și stabilirea paternității din afara căsătoriei.”

În urma unor hotărâri exemplare, printr-o Sentință Civilă, s-a admis cererea de chemare în judecată a reclamantului în contradictoriu cu pârâta (mama minorului) și cu pârâtul (tatăl prezumat, urmare a căsătoriei mamei), constatându-se că pârâtul nu este tatăl minorului, iar cererea este admisibilă și față de recunoașterea paternității minorului. Soluția se reflectă în modificarea statutului copilului către copil din afara căsătoriei. Această acțiune conferă posibilitatea soțului mamei să nu mai datoreze întreținere pentru viitor, restituind-o pe cea deja plătită, în măsura în care hotărârea o prevede.

Astfel, introducerea acțiunii în tăgada paternității poate reprezenta o modalitate de consolidare a drepturilor părintelui biologic, a mamei, dar și a copilului, în funcție de circumstanțe și de rezultatul hotărârii. În aceste spețe complexitatea constă în echilibrarea intereselor individuale cu interesele familiilor, precum și în asigurarea stabilității raporturilor de familie conform dreptului român și dreptului internațional consultat.

Caracterizarea paternității duhovniceresti în context teologic

„Preotul-duhovnic își împlinește lucrarea sa în temeiul instituțional al harului primit prin Taina preoției, în timp ce părintele duhovnicesc ajunge la această condiție pe căi necontrolate instituțional.”

Putem face o paralelă între părintele duhovnicesc și Dumnezeu Tatăl, pe de o parte, și preotul slujitor și Dumnezeu Fiul, pe de altă parte: toate formele de exercitare a paternității sunt, în fond, lucrări ale harului Duhului Sfânt. Însă, în Ortodoxie, paternitatea duhovnicească nu se bazează doar pe instituție, ci pe o relație de iubire, îndrumare duhovnicească și ascultare continuă, în sensul „nașterii la viața în Hristos.”

Sfântul Apostol Pavel întruchipează această idee: „Că de-aţi avea zeci de mii de Învățători în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți; că pe voi eu v-am născut întru Hristos Iisus prin Evanghelie” (1 Cor. 4, 15); iar în alt loc adaugă: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în voi!” (Gal. 4, 19).

Astfel, paternitatea duhovnicească este o manifestare a paternității divine, deschisă tuturor celor chemați la slujire duhovnicească, iar îndrumarea poate fi exprimată atât în cadrul Sfintei Spovedanii, cât și în afara ei, în măsuri și forme adaptate realităților comunitare.

Pastorația în Occident prezintă provocări specifice, cum ar fi distanțele mari, lipsa unor locașuri proprii, sau activitatea în condiții minim adaptate. Cu toate acestea, credincioșii din diaspora pot trăi cu seriozitate identitatea lor, pot participa la slujbe, se pot informa despre învățătura Bisericii, se pot împărtăși, iar preoții să-și împlinească datoria cu seriozitate, iar rezultatele sunt vizibile în viața parohiilor și a comunităților.

În ansamblu, acțiunile preotului în domeniul paternității și paternitatea duhovnicească reprezintă o interacțiune între drept, religie și etică, unde instrumentele juridice se îmbină cu învățătura spirituală, pentru a sprijini familia și individul în căutarea adevărului, stabilității și mântuirii.

tags: #model #caracterizare #facuta #de #preot #pentru

Postări populare:

• Program rezidențiat obstetrică-ginecologie Constanța: ghid complet pentru pregătire, specializări și competențe
• Ginecologie și reproducere asistată la Bluemed Oradea: programul național FIV (Detalii)
• Vitamined din fructe în sarcină: ghid pentru mămă și bebeluș
• îngrijirea corectă a bontului ombilical la nou-născut
• Expertiză în ecografie morfofetală cu Duta Georgiana