Noțiunea de Sarcini în Administrația Publică

Orice autoritate publică, în funcție de poziția pe care o ocupă în sistemul organelor statului, urmărește, în cadrul activității pe care o desfășoară, atingerea unor obiective, adică realizarea anumitor sarcini.

Sarcinile (misiunile) organelor administrației publice reprezintă obiectivele sau finalitățile activității organelor administrației publice. Acestea au în vedere, întotdeauna, satisfacerea interesului public.

Conținutul concret al sarcinilor este stabilit de puterea politică, cea care „dirijează” întreaga activitate a administrației publice. Președintele României asigură reprezentarea statului român, pe plan intern și extern, trebuie să garanteze independența, unitatea și integritatea teritorială a țării, veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice, mediază între puterile statului sau între stat și societate (art. 80 din Constituție).

Guvernul trebuie să asigure realizarea politicii interne și externe a statului, precum și exercitarea conducerii generale a administrației publice (art. 102 alin. 1 din Constituție). De asemenea, la art. 15 din Codul administrativ sunt prezentate și „funcțiile” Guvernului: strategie, implementare, reglementare, administrare a proprietății statului, reprezentare, autoritate de stat.

Ministerele au ca sarcină realizarea politicii guvernamentale în domeniul lor de activitate (art. 52 alin. 1 din Codul administrativ).

Sarcinile autorităților administrației publice locale (consilii județene, consilii locale, primari) constau în rezolvarea treburilor publice din unitățile administrativ-teritoriale, în interesul colectivităților locale (art. 121-122 din Constituție).

Atribuțiile și Competența Organelor Administrației Publice

Atribuțiile organelor administrative sunt stabilite de lege, în raport cu sarcinile ce le revin. Normele de conferire a competenței sunt, în principiu, de strictă interpretare.

Atribuțiile nu pot fi asimilate unor „drepturi subiective” sau unor „obligații” de tip „civil”. Așadar, competența nu este facultativă, în sensul în care organele administrației publice au obligația de a o exercita, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.

Organul administrativ trebuie să aibă efectiv posibilitatea de a-și exercita atribuțiile conferite prin lege, concomitent cu obligația celorlalte autorități ale administrației publice (îndeosebi organele ierarhic superioare) de a asigura autonomia necesară realizării competenței. Teoretic, această „autonomie” poate fi limitată în cadrul raporturilor de subordonare, prin două prerogative ce pot fi conferite organului „superior”: puterea de instrucțiune (acceptată de legiuitor, în general) = posibilitatea organului ierarhic superior de a da îndrumări obligatorii organului subordonat.

Competența evocă sfera și natura atribuțiilor organelor administrative. Aceasta poate fi:

• Generală - organul are atribuții în orice domeniu sau sector de activitate din sfera administrației publice (ex. Președintele României, Guvernul, Consiliile Locale, Consiliile Județene).
• Specială - organul are atribuții în anumite domenii sau sectoare de activitate (ex. Ministerul Afacerilor Interne are atribuții în domeniul ordinii publice, siguranței naționale etc.).

Definiția „competenței” din Codul administrativ (art. 5 lit. v) evocă limitele în spațiu (teritoriu) ale acțiunii organelor administrative. Aceasta poate fi:

• Națională (centrală) - organe administrative își exercită atribuțiile la nivelul întregii țări (ex. Președintele României, Guvernul, ministerele, autoritățile administrative centrale autonome etc.).
• Locală (evocă, lato sensu, atât nivelul de bază - „localitățile”, cât și nivelul intermediar - „județele) - organele administrative își exercită atribuțiile numai în anumite zone, conform organizării administrativ-teritoriale (ex. primarul, consiliul local, consiliul județean).

Competența mai poate evoca limitele de timp în care un organ administrativ își poate exercita atribuțiile. Aceasta poate fi:

• Nedeterminată/nelimitată (constituie regula).
• Determinată/limitată (constituie excepția - e.g., comisiile de fond funciar înființate prin Legea fondului funciar nr.18/1991, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - înființată în baza Legii nr. 10/2001).

Din perspectiva raporturilor dintre administrația centrală și administrația autonomă locală (problema descentralizării), Codul administrativ prevede următoarele tipuri de „competență” (art. 5 lit. x):

• Competența exclusivă - atribuțiile exercitate potrivit legii de autoritățile administrației publice locale, în nume propriu, în interesul colectivităților locale;
• Competența partajată - atribuțiile exercitate potrivit legii de autorități ale administrației publice locale, împreună cu alte autorități ale administrației publice, stabilite în mod expres și limitativ, cu stabilirea resurselor financiare și a limitelor dreptului de decizie pentru fiecare autoritate publică în parte.

Capacitatea Juridică a Organelor Administrative

În cazul organelor administrației publice, acestea au atât competență, cât și capacitate (au o serie de atribuții pe care le exercită în nume propriu). Pe de altă parte, există structuri administrative care, deși au o anumită competență (atribuții), nu au și capacitate juridică - este vorba, în principiu, despre structurile organizatorice interne ale organelor administrative (departamente, compartimente, direcții, servicii etc.).

Aceste structuri, în condițiile legii, pot exercita o serie de atribuții, în cadrul raporturilor interne de serviciu, deci se poate spune că au o anumită competență. Competența structurilor interne este însă improprie, atipică, întrucât aceste atribuții nu sunt exercitate în nume propriu (după cum reiese și din definiția „competenței” din Codul administrativ - „sub propria responsabilitate”), ci în numele organului administrativ din care fac parte; ca atare, în cadrul raporturilor juridice care iau naștere în urma exercitării acestor atribuții, va apărea ca subiect însuși organul administrativ, nu structura sau compartimentul intern al acestuia. Exemplu: comisiile de specialitate ale consiliilor locale (a se vedea art. 128 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale).

Organele administrative nu sunt, obligatoriu, persoane juridice în sensul clasic al dreptului civil. Elementele constitutive ale unei persoane juridice sunt: organizarea de sine stătătoare, scop (obiect de activitate) licit și moral, patrimoniu propriu. Aceste elemente sunt comune ambelor categorii de persoane juridice: persoane juridice de drept privat sau persoane juridice de drept public.

În orice caz, un organ administrativ nu poate fi decât „persoană juridică de drept public”, dacă ne raportăm chiar la clasificarea din Codul civil, întrucât ele sunt înființate printr-un act de autoritate (lege sau act administrativ). O astfel de încadrare nu înseamnă că aceste organe nu pot intra și în raporturi de drept privat, pentru că dotarea lor cu un patrimoniu le permite (în condițiile stabilite prin actul de înființare, desigur) să se comporte și ca persoane de drept privat (să se angajeze în raporturi contractuale civile, de exemplu).

În cazul organelor administrative, indiferent de „specia” din care fac parte (autorități stricto sensu sau instituții publice), nu este obligatorie dotarea cu personalitate juridică. În acest sens sunt și dispozițiile art. 194 Cod civil („Modurile de înființare”): „a) prin actul de înființare al organului competent, în cazul autorităților și al instituțiilor publice, al unităților administrativ-teritoriale, precum și al operatorilor economici care se constituie de către stat sau de către unitățile administrativ-teritoriale. În toate cazurile, actul de înființare trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea publică sau instituția publică este persoană juridică;”.

Concluzia este că pot exista autorități/instituții publice (deci și „organe administrative”) care nu sunt înființate ca persoane juridice (de drept public, se înțelege). Elementul lipsă este patrimoniul, cum ar fi în cazul Președintelui României, primarului, consiliilor locale/județene etc.

Organele administrative (nu și simplele structuri funcționale din cadrul acestora) au întotdeauna capacitatea de a intra în raporturile de drept public/de putere publică (de drept administrativ, constituțional, fiscal etc.) necesare pentru exercitarea propriilor atribuții, pentru că aceste raporturi presupun, în principiu, emiterea unor acte de autoritate (acte administrative) și nu impun existența unui patrimoniu.

Codul administrativ definește în art. 5, consacrat unui număr impresionant de „definiții generale aplicabile administrației publice”, la lit. w), instituția publică ca reprezentând o „structură funcțională care acționează în regim de putere publică și/sau prestează servicii publice și care este finanțată din venituri bugetare și/sau din venituri proprii, în condițiile legii finanțelor publice”.

Anvergura și diversitatea materiilor pe care le reglementează, care acoperă întreaga plajă a dreptului administrativ, au făcut indispensabilă consacrarea legală a noțiunilor juridice de bază cu care operează Codul administrativ. Importanța definirii acestor noțiuni juridice constă, pe de o parte, în cunoașterea intenției legiuitorului în privința sensului atribuit acestor noțiuni, iar, pe de altă parte, în evitarea unor definiții doctrinare discordante sau lacunare, cu implicații nedorite în activitatea de punere în aplicare a acestui act normativ.

Desigur, riscul inexactității sau lacunarității există și în privința definițiilor date de lege, însă acest risc este mai mic în cazul definițiilor care provin de la autorul operei legislative, având deci caracter originar, spre deosebire de definițiile oferite de doctrină, care au un caracter derivat. Deci, chiar dacă omnis definitio in iure periculosa est, este de preferat ca legiuitorul să definească noțiunile juridice pe care le utilizează în cuprinsul actelor normative, mai ales în cazul celor de mare anvergură și complexitate, cum este cazul Codului administrativ.

Având aceste repere legislative, doctrina poate însă semnala anumite deficiențe ale definițiilor legale și să facă propuneri pentru amendarea lor, astfel încât să exprime sensul exact și complet al noțiunilor juridice definite. De asemenea, doctrina poate oferi propriile definiții noțiunilor juridice consacrate de Codul administrativ ori poate acredita noțiuni juridice noi sau complementare care transpar din conținutul acestui act normativ și care pot constitui propuneri de lege ferenda.

De aceea, se apreciază că, de lege ferenda, textul art. 5 din Codul administrativ ar trebui să se completeze cu o nouă literă, prin care să se definească noțiunea de executare a legii, în sensul că ea reprezintă "activitatea de organizare a executării și de executare în concret a legii, inclusiv prin emiterea de acte juridice cu forță inferioară legii".

tags: #notiunea #de #sarcini #in #administratia #publica

Postări populare:

• Ghid Complet pentru Părinți despre Circumcizie
• Contact Doctor Iliescu Ginecolog
• Utilizarea testului de sarcină Surecheck
• Cauzele pentru care bebelușii își scot limba
• Ghid complet: Scutece pentru adulți