Preocupările intense ale specialiștilor din domeniul educației, în special din a doua jumătate a secolului al XX-lea, s-au concretizat în găsirea unor noi soluții la provocările apărute în fața școlii de: dificultățile la învățătură, atitudini și comportamente problematice, clasele incluzive, absenteism, abandon școlar ș.a. Necesitatea de a transforma meseria de dascăl în profesia de cadru didactic, a fost impusă de faptul că la nivelul fiecărui stat și în particular a statului român, educația reprezintă o prioritate națională, care are ca obiectiv principal elaborarea unei politici educaționale, în baza căreia este făcută pregătirea pentru viață, la orice vârstă, a ființelor omenești.
Analiza structurală a personalității cadrelor didactice a fost realizată de către cercetători, luând în considerare influența factorilor interni (ereditari) și a celor contextual-situaționali care au efect asupra evoluției sale, în cadrul socio-cultural specific și prin realizarea obiectivelor instructiv-educative, ceea ce constituie o abordare integrală, unitară, care îmbină maniera structurală cu cea funcțională.
De-a lungul timpului, specialiștii au încercat să contureze modelul „profesorului ideal”, prin care să prezinte într-o manieră sintetică totalitatea trăsăturilor și a calităților personale, necesare unui bun specialist. Cel mai frecvent aplicat criteriu de stabilire a modelului „profesorului ideal” este cel de eficiență în activitatea de predare-învățare, definită în termeni de conduită așteptată și realizată de către elevi. Principala calitate a acestui model, din punct de vedere structural, a fost considerată compatibilitatea dintre „vocația pedagogică” și „a te simți chemat, ales pentru această sarcină și apt pentru a o îndeplini”.
Vocația pedagogică presupune: „iubire pedagogică”, certitudinea valorilor social-culturale, conștiința responsabilității față de copii, față de țară și față de umanitate, în general. Trăsăturilor de personalitate amintite, li se adaugă anumite „standarde de performanță”, potrivit criteriului competenței, care reprezintă o structură de „calități, aptitudini-abilități și cunoștințe”, activate în mod diferit, în funcție de tipul sarcinii didactice și de rolurile specifice pe care trebuie să le îndeplinească acel cadru didactic.
Competența pedagogică a unui cadru didactic poate fi analizată doar în strânsă legătură cu cea de aptitudine pedagogică, prin care se asigură dobândirea de noi capacități, cunoștințe, priceperi, deprinderi, fiind componenta funcțional-operațională, specială, a personalității, dependentă de experiența pedagogică a persoanei. Noțiunea de rol vizează comportamentul individului aflat în dubla ipostază: „de subiect și de obiect al expectanțelor, emițător și receptor al acestora”.
Școala și clasa de elevi sunt sisteme sociale în care se desfășoară o dinamică bazată pe legile și principiile interacțiunii umane, studiate de psihosociologi. Exercitarea rolurilor cadrelor didactice din spațiul școlar este supusă multor influențe și presiuni, uneori de tip contradictoriu, excesiv de presant, care au ca efect un ansamblu de „așteptări de rol”, produse de către factori de tip organizațional/instituțional (inspectori, directori, șefi de catedră) sau/și de către factori parțial reglementați instituțional (categorie care include părinții, elevii, colegii).
Un alt set de funcții, foarte importante ale cadrelor didactice sunt cele de conducere, respectiv de: îndrumare, control, conducere, planificare și de evaluare în procesul instructiv-educativ. Expresia unui ansamblu de moduri de comportament manifestate frecvent în conduita fiecărui cadru didactic în aceste ipostaze, este foarte importantă, deoarece țin de expresivitatea acestora la: organizarea activităților în sala de clasă; activitățile de control; sancționarea diverselor conduite ale elevilor; planificarea conținuturilor de predare-învățare; rezolvarea dificultăților apărute în diferite momente în clasă; stimularea și întreținerea interesului pentru învățare al elevilor.
Specialiștii au identificat patru factori care determină eficiența profesorilor în planul conducerii: „charisma”, „ascendența”, „resursele informative și intelectuale”, „resursele de putere”. De-a lungul carierei didactice, profesorii nu pot fi caracterizați de către un anumit stil educațional, deoarece aceste stiluri nu există în stare pură, ci doar combinate și nici nu sunt unele mai avantajoase sau mai eficiente decât altele. Totuși, afirmă faptul că în activitățile educaționale, cel mai potrivit stil este cel care asigură eficiența învățării, stimulând interesul elevilor pentru studiu, generându-le și satisfacția reușitei în învățare. Recomandarea specialiștilor constă în aplicarea stilului democratic, pe durată de timp mai mare, fiind favorabil dezvoltării libere și autonome a elevilor și aplicarea stilului autoritar, când trebuie realizate sarcini în mod rapid.
Comisia Europeană a elaborat, în ultimii ani, o serie de documente prin care sistemele educaționale din statele membre să adopte strategii referitoare la învățarea (formarea, educarea) permanentă în cadrul unor programe, cum ar fi: Comenius și eTwinning, din cadrul amplului program Lifelong Learning Programme, în care sunt incluse din anul 2007. Problema ridicată frecvent în situațiile educaționale mai puțin eficiente a relevat faptul că didactica reprezintă „axul central al reformei învățământului românesc”, iar situațiile de criză nu reprezintă rezultate ale dotării instituțiilor de învățământ și a organizării procesului instructiv-educativ, ci în desfășurarea proceselor de învățare, care trebuie optimizate.
- Articolul nr.241 din Legea Educației Naționale. Legea nr.1/2011, se referă la „Formarea inițială și continuă. Cariera didactică.”
- Articolul nr.267 din Legea Educației Naționale. Legea nr.1/2011, se referă la „Drepturi și obligații.”
- Anexa la O.M. Personalitatea cadrelor didactice, moderne, se formează, în mod conștient, prin impunerea „ca exigență o permanentă deschidere față de orice este nou”, în dezvoltarea carierei lor, prin procese de lungă durată, care încep cu includerea fiecăruia într-un program de formare inițială și se continuă pe parcursul evoluției profesionale și chiar al întregii vieți.
Cele două etape de formare și de perfecționare: inițială și continuă, sunt realizate prin efortul asumat de către instituțiile organizatoare și de către cursanți, constând în acumulare de credite/credite transferabile/ore de studiu.
Documentul descrie competențele umane dezvoltate pe parcursul vieții, definind formarea și dezvoltarea anumitor tipuri de abilități în orele de limba și literatura română. Cuvântul „competență” semnifică un melanj complex de cunoștințe, de capacități, de atitudini. Suntem „competenți”, atunci când acționăm corect într-o anume situație. Există mai multe tipuri de competențe, identificate de Uniunea Europeană, care permit fiecărui cetățean să se adapteze schimbărilor sociale. Ele sunt importante pentru definirea personalității și integrarea optimă în societate, în viața profesională, pentru a studia și a învăța lucruri noi.
Documentul a fost realizat de o echipă de specialiști ai Institutului de Științe ale Educației și ai Ministerului Educației Naționale și promovează o concepţie curriculară unitară şi coerentă, având ca referință competențele-cheie, definite la nivel european și indicate explicit în Legea educației naționale nr. 1/2011, ca finalități ale sistemului educațional preuniversitar. Crearea noii programe bazate pe competențele-cheie a luat în considerare studii de psihologie și cercetări din neuroștiințe, întrucât abilitățile, cunoștințele, atitudinile au la bază seturile de capacități cognitive, emoționale și fizice, care angrenează comportamente specifice, contextualizate de sarcină și rol.
1. 2. Competențele generale, proprii fiecărei discipline. 3. Competențele specifice sunt derivate din competențele generale. În crearea unei lecții la limba și literatura română, la liceu, se ține cont de conținuturile propuse de Programa de Limba și literatura română. Aceste proiecte sunt structurate pe următorul tipar: competențe generale (cognitive și afective), strategii didactice, scenariul didactic, schema tablei, fișe de lucru și jurnal de învățare. La conceperea fiecăruia, se ține cont de nivelul clasei, de secție (română sau maghiară) și de dificultatea conținutului predat. 1. 2. 3. Competențele specifice sunt derivate din competențele generale. Sunt formulate competențe specifice clare, în progresie de la un an de studiu la altul.
a) Competență de literație - se referă la abilitatea de identificare, înțelegere, exprimare, creare și interpretare a conceptelor, a sentimentelor, a faptelor și a opiniilor, atât oral, cât și în scris, utilizând mijloace audio-vizuale și digitale la orice disciplină sau în orice context. b) Competență lingvistică în mai multe limbi - definește abilitatea de a utiliza mai multe limbi în mod efectiv și adecvat pentru comunicare. În linii mari, este vorba despre aceleași abilități amintite în cazul literației. 1. 2.
tags: #orice #sarcina #didactica #vizeaza #dezvoltarea #si