Familia este prima alcătuire de viaţă obştească şi sâmburele din care cresc toate celelalte forme de viaţă socială. Ea este mediul cel mai prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În rânduiala Sfintei Taine a Cununiei se cuprind rugăciuni pentru rodnicia căsătoriei, iar în epitimiile de la spovedanie sunt condamnate toate abaterile de la porunca dată primilor oameni, „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul” (Facere 1,28).
Dar nu numai defăimarea căsătoriei este osândită, ci şi îndeletnicirea cu pregătirea şi practicarea mijloacelor de avort pentru întreruperea sarcinilor (Canonul 3 Trulan, Canonul 65 Apostolic, 21 Ancira, Canonul 2 şi 8 al Sfântul Vasile, Canonul 33 al Sfântul Ioan Postitorul). Tertulian (Apologeticum. CIX), misionar creştin, se ridică energic împotriva avortului pe care îl califică drept crimă. La fel Lactanţiu (Institutiones P. C. Sfântul Vasile cel Mare, în Canonul 52, consideră tot atât de vinovate pe femeile care suprimă fătul ca şi pe cele care-şi părăsesc copiii, nu-i hrănesc şi-i expun milei publice. Canonul 36 al Sfântul Ioan Postitorul prevede că femeii care nu se îngrijeşte de fătul său şi din cauza neglijenţei avortează i se dă pedeapsa pentru ucidere premeditată.
Fiind un act direct împotriva vieţii umane, avortul în sine şi diferitele practici şi mijloace folosite în comiterea acestuia sunt cuprinse şi interzise prin însăşi poruncă a VI-a a Decalogului: „Să nu ucizi” (Deut. 5, 17), de îndată ce fătul chiar de la început este şi se manifestă ca o existentă umană, deplină, autonomă, ca persoană umană, în dependenţă, desigur, de mediul matern. Dependenţa aceasta nu-i dă însă mamei dreptul de a dispune cum voieşte de ceea ce s-a zămislit în pântecele ei, cu atât mai mult nu dă nici un drept legii civile să scoată de sub incidenţa sa avorturile şi practicile avortive, întrucât ea nu trebuie să contrazică prin nimic dispoziţiile legii morale naturale care interzice în principiu uciderea, cum se afirmă prin porunca a VI-a a Decalogului.
Cartea „Mântuirea păcătoşilor” (Partea a II-a, cap. VI, 5), aprofundând cuprinsul poruncii a VI-a, precizează: „Prin această poruncă se înţelege uciderea sufletească şi trupească, adică dacă ai sfătuit pe aproapele tău să desfrâneze sau să ucidă sau alt păcat să facă, sau l-ai însoţit, sau l-ai ajutat la aceasta, eşti socotit ucigaş sufleteşte al fratelui tău”.
Creştinismul nu contestă în vreun fel importanţa legăturii trupeşti pe care o implică cu necesitate căsătoria, dar nu rămâne în exclusivitate la aceasta. Când Sfântul Apostol Pavel declară căsătoria ca un remediu împotriva desfrâului, el include în acest rost al căsătoriei şi pe acela de transfigurare a unirii trupeşti. Acest înţeles este cuprins şi în cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur care atribuie căsătoriei şi rostul naşterii din prunci. „Sunt două motive pentru care a fost instituită căsătoria; pentru a face pe om să se mulţumească cu o singură femeie şi pentru a face copii. Dar motivul principal e cel dintâi. Cât despre procreare, căsătoria nu o antrenează în mod absolut. Dovadă sunt multele căsătorii care nu pot avea copii. Aşadar, Sfântul Ioan Gură de Aur declară o căsătorie ca fiind realizată când se împlineşte numai scopul ei principal - reglementarea sexualităţii fără împlinirea celui de-al doilea scop - naşterea de copii, dar numai atunci când pruncii lipsesc nu din voinţa soţilor, ci fără voia lor.
Copiii născuţi şi crescuţi nu au loc în afară legăturii dintre soţi şi nici nu se substituie legăturii dintre soţi, - „ci ei sporesc în mod esenţial comunicarea dinte soţi, prin responsabilitatea comună în care ei se unesc, deci adâncesc aceasta căsătorie, care fără copii se sărăceşte de substanţă spirituală interioară. Avortul sau evitarea naşterii de prunci înseamnă deci şi o sărăcire spirituală a soţilor şi deci o închidere a lor într-un egoism păgubitor lor, dar şi o sărăcire spirituală a societăţii şi Bisericii.
De aceea, preoţii trebuie să arate credincioşilor că avortul şi metodele avortive echivalează cu o crimă evidentă şi că, deci, el este un păcat strigător la cer din moment ce rezultatul acestor metode este totdeauna luarea vieţii unei fiinţe umane.
Din perspectivă creştină, avortul nu poate rămâne fără urmări. Efectele crimei se transmit nu doar asupra părinţilor, ci şi asupra ramurilor colaterale ale arborelui genealogic. „Orice femeie care va bea ierburi să nu nască copii, să nu se împărtășească șapte ani și să facă 200 de metanii pe zi. Iar de se va întâmpla ea a muri prin avort, să nu se îngroape în cimitir.” (Pravila Bisericească de la Govora, pag. 116).
Grija credincioşilor pentru sufletele copiilor născuţi morţi, morţi înainte de a fi botezaţi sau avortaţi ridică anumite probleme asupra cărora Biserica Ortodoxă ar trebui să se pronunţe cu claritate. Orice slujbă a Bisericii se săvârşeşte numai pentru cei care sunt membri ai Bisericii, încorporaţi în Trupul lui Hristos prin Sfintele Taine ale Botezului, Mirungerii şi Euharistiei. Copiii morţi nebotezaţi nu sunt membri ai Bisericii, chiar dacă s-au născut din părinţi creştini. Există o singură hotărâre a Sfântului Sinod al Mitropoliei Ungro-Vlahiei, adoptată la 5 mai 1908, prin care se hotăra că se poate săvârşi slujba pentru copiii născuţi morţi sau pentru cei morţi nebotezaţi. Oficial, nu s-a revenit niciodată asupra acestei hotărâri şi, prin urmare, este în vigoare, şi numai un alt Sfânt Sinod o poate abroga.
Practic, ea nu se aplică, existând semne de întrebare referitoare la modalitatea prin care se săvârşeşte slujba. În slujba înmormântării pruncilor se arată clar că aceştia au fost botezaţi: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Tu ai făgăduit să dai împărăţia cerurilor celor născuţi din apă şi din Duh”. Canoanele prevăd, de altfel, pedepse aspre pentru părinţii ai căror copii mor nebotezaţi, deoarece nu mai există posibilitatea de a ne ruga pentru ei în cultul Bisericii.
O altă problemă, la fel de spinoasă, se referă la copiii avortaţi. Din punct de vedere creştin, există certitudinea că persoana există din momentul procreării, iar canoanele prevăd pedepse aspre pentru femeile care comit avort. Cu toate acestea, Biserica o socoteşte pe femeia în cauză nu doar vinovată, ci şi victimă, primind-o la sânul său dacă se căieşte şi se îndreaptă, alinându-i rănile sufleteşti, sprijinind-o şi ajutând-o să înceapă o viaţă nouă.
Din experienţa pastorală proprie, ştim că numeroase femei vin la sfântul altar cu pomelnice pe care sunt scrise nume de copii avortaţi, sub forma Ion-Ionela, Vasile-Vasilica sau sintagme ca „prunci morţi înainte de vreme”, „prunci morţi nebotezaţi”. Anumiţi preoţi încurajează această practică, făcând slujbe separate pentru toţi copiii care au murit nebotezaţi sau care au pierit în urma avorturilor. Alţii sfătuiesc femeile, la Spovedanie, să dea sărindare pentru copiii avortaţi, în special în Postul Naşterii Domnului. În sâmbăta dinainte de Naşterea Domnului se face „dezlegarea sărindarelor”, cu o pomană foarte consistentă la biserică. De asemenea, există câteva rugăciuni şi canoane pentru copiii avortaţi, asupra cărora Biserica nu s-a pronunţat, cel puţin după cunoştinţa noastră.
Pe de altă parte, nu se poate da nume cuiva care încă nu s-a născut. Nici dacă se specifică „pentru copiii avortaţi” nu este corect, deoarece Biserica pomeneşte cu numele numai pe cei care sunt membrii ei, prin Sfânta Taină a Botezului. Mamele care cred că prin aceasta fac un lucru folositor se înşală, nu copiii avortaţi au nevoie de lumină şi de mântuire, ci ele, soţii lor şi medicii care săvârşesc păcatul acesta. Ce va face Dumnezeu cu sufletele acestor copilaşi este o taină pe care numai El o ştie. Cât priveşte recomandarea aprinderii unui număr mare de lumânări, aducerea unui număr mare de prescuri la Sfânta Liturghie nu contribuie la iertarea acestui păcat. Inovaţiile în pomenirea celor adormiţi denotă o grijă exagerată a celor vii de a se asigura că cei plecaţi dintre ei au ajuns în rai, grijă care denaturează adesea într-o forţare a rânduielilor bisericeşti.
Iubirea, element fundamental în relaţiile dintre creştini, ca mădulare ale Trupului tainic al lui Hristos, este cea care restaurează prin har şi integrează în comuniune, prin Biserică, pe cei vii cu cei adormiţi. Ne mântuim în şi prin comuniune cu Dumnezeu şi semenii noştri, în comuniune de iubire şi rugăciune, în întrajutorare reciprocă în viaţa aceasta şi după moarte, şi pierim în izolare, prin păcat.
Sinodul VI Ecumenic în canonul 83, spune: „Cei morţi nu pot fi botezaţi, după cum nu pot fi nici împărtăşiţi”. Deci copiii avortaţi, născuţi fără de vreme, pierduţi fără voie, sau care mor îndată după naştere, fără a primi botezul, nu pot fi botezaţi nicidecum după moarte, pentru că nu mai sunt vii. Nu pot fi pomeniţi nici la biserică, pentru că nu sunt botezaţi şi nu au nume.
Copiii care mor nebotezaţi, din motive independente de voinţa părinţilor sau a preoţilor, se pot considera părtaşi la botezul dorinţei, ca şi drepţii Vechiului Testament, sau prin analogie cu vindecările făcute de Iisus Hristos la rugăciunile părinţilor sau ale prietenilor. Căci Dumnezeu nu pedepseşte pe cel nevinovat, ci dimpotrivă, căci El a creat pe om spre fericire. Totuşi, părinţii copiilor se vor spovedi şi li se va rândui canon potrivit cu grija sau nepăsarea lor.
În Pravila Bisericească a Arhimandritului Nicodim Sachelarie, cap. 178, citim următoarele despre acest lucru: „Pentru copiii avortaţi şi care mor nebotezaţi nu se află nicăieri învăţătură, nici în Sfânta Scriptură, nici la Sfinţii Părinţi, fiindcă viaţa oamenilor, atât a celor maturi, cât şi a celor necreştini, este în mâna Făcătorului lor, care nu poate fi obligat să descopere toată iconomia providenţei Sale muritorilor, nici să cunoască ceea ce nu le este de folos. Chemarea glasului Său răsună mereu în lume şi cei ce aud au datoria să răspundă, numai în măsura de ei înţeleasă şi pentru ei dată. De bună seamă că Dumnezeu nu pedepseşte pe cei ce nu cunosc legile şi mai ales pe copiii nebotezaţi. Ba, dimpotrivă. El a creat pe om spre fericire şi, deci, copiii care n-au putut folosi libera lor voinţă şi putere în virtutea scopului pentru care omul a fost creat, El îi fericeşte pentru existenţa lor, aşa cum şi ei Il laudă pentru aceeaşi existenţă nevinovată şi frumoasă creaţiune naturală.
După 1989, odată cu legalizarea avortului, în România a început să existe o preocupare pentru sufletele copiilor avortaţi, manifestată şi prin traducerea, în limba română, a lucrării lui Kenneth McAll, Healing the family tree, (London, Sheldon Press, 1982). Lucrarea, ca şi conferinţa pe care autorul a ţinut-o la Bucureşti în anul 1997, în Sala Palatului patriarhal, a generat nedumerire şi derută în rândul credincioşilor, care şi-au pus problema ortodoxiei afirmaţiilor sale. În calitate de medic, autorul arăta că păcatul avortului are urmări grave care se resfrâng asupra urmaşilor şi că o mare parte din bolile de care suferim, şi mai ales cele de natură psihică, se datorează acestor pruncucideri.
Pentru vindecarea bolnavilor pe care-i avea în îngrijire, dr. Kenneth organiza săvârşirea unei „Liturghii”, la care invita persoanele în cauză şi familiile lor, cu condiţia ca acestea să creadă că se pot vindeca, în acest mod: „În vederea pregătirii pentru Sfânta Liturghie de izbăvire, întocmim arborele genealogic pentru a identifica persoana pentru care ne vom ruga. În cazul copiilor născuţi morţi, avortaţi spontan sau cu intenţie, este necesar a-i chema pe nume (Isaia 49, 1). Dacă pruncul nu a avut nume, câteodată Domnul ne va sugera unul sau familia poate alege un nume, în aşa fel încît rugăciunea să devină mai personală şi mai specifică”. Adeseori, „Liturghia” aceasta se săvârşea în absenţa persoanelor pentru care se oficia, chiar şi fără cunoştinţa şi consimţământul lor.
Ideea că acele familii ar trebui să acţioneze într-un anumit mod, în Biserică, pentru „vindecarea arborelui genealogic” a prins contur în anumite medii ecleziastice din ţara noastră. În cuvântul-înainte, scris la apariţia în limba română a sus-menţionatei lucrări, părintele prof. dr. Constantin Galeriu, spunea: „Biserica, în Duhul Sfânt, înfăţişează aceste fiinţe nevinovate Jertfei Mântuitorului. Îndrăznim a spune că Domnul îi primeşte într-un fel de «botez al sângelui, asemenea pruncilor ucişi de Irod». Este singura nădejde de a fi luaţi sub ocrotirea «Mielului Celui înjunghiat de la întemeierea lumii» (Apoc. 13, 8), a cărui Jertfă se actualizează mereu în Sfânta Liturghie. Celor adormiţi, învaţă Sfântul Simeon al Tesalonicului, le sunt mai de folos Liturghiile, iar celelalte mai puţin îi ajută. Pentru că omul, murind, a încetat de la păcat, iar prin jertfă se împărtăşeşte cu Hristos… se izbăveşte cu dumnezeiască milă de toată durerea. Iar mama care trebuie să se roage milostivului Dumnezeu pentru iertarea păcatelor ei, se cuvine să ia aminte şi la pruncul sau pruncii ei, să-i încredinţeze ea însăşi în căinţă adâncă iubirii lui Dumnezeu şi bunătăţii Lui atotcuprinzătoare.
Ne putem, totuşi, vindeca arborele genealogic? Conform învăţăturii ortodoxe, vindecarea arborelui genealogic se face prin Sfântul Botez, care şterge păcatul strămoşesc şi nu lasă să se perpetueze păcatele strămoşilor pentru care să sufere copiii. Înclinaţiile şi tarele ereditare rămân, dar nu devin predestinare, ele se pot modela şi vindeca.
Un exemplu este Canonul de rugăciune pentru copii avortaţi, tipărit de parohia Câmpu Mare din judeţul Vâlcea, şi care se săvârşeşte în respectiva Biserică în fiecare zi de joi.
Viata Parintelui Calistrat
Nu putini sunt crestinii interesati de modul in care unii parinti duhovnicesti au ajuns renumiti. Care a fost traseul lor, ce i-a determinat sa aleaga calea monahala, ce i-a facut sa fie altfel decat ceilalti? Ne asteptam ca parintii cu viata aleasa sa fie din alt aluat decat noi. Lucrul acesta este firesc: daca ei sunt ca noi, si totusi Il iubesc atat de mult pe Dumnezeu, inseamna ca si noi le putem urma exemplul. Preferam sa credem ca ei sunt altfel, ca ei sunt "alesii" si de aceea Dumnezeu lucreaza prin ei. Ei sunt alesi tocmai prin faptul ca au vrut ca Dumnezeu sa lucreze prin ei. Nu au fost predestinati sa fie alesi, ci ei au ales sa Il slujeasca pe Dumnezeu. Viata parintelui Calistrat demonstreaza, intr-un fel, acest lucru. Pana la intrarea in monahism, viata parintelui a fost o viata banala, o viata absolut obisnuita. Si prin aceasta banalitate viata sa poate fi un indemn adresat celorlalti crestini, pentru ca acestia sa nu se poticneasca in anumite momente ale vietii. Parintele Calistrat nu a fost un elev iesit din comun. A avut chiar ocazia sa cunoasca starea, deloc aleasa, de corigent la matematica. Iata deci ca si dintr-un corigent la matematica poate iesi ceva bun. Motivul principal pentru care am inclus in volum aceasta convorbire este acela ca ne arata ca Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut. Oricat de greu ne-am descurca, la matematica de exemplu, Dumnezeu poate sa ne lumineze mintea si sa ne faca mai intelepti decat pe multi savanti ai lumii acesteia. Sunt multi crestini care si-ar dori sa duca o viata de sfintenie, dar care se considera prea neimportanti pentru aceasta. Tocmai aici poate fi cheia urcusului duhovnicesc: tocmai pentru ca suntem neimportanti, tocmai pentru ca nu suntem "talentati" pentru a fi sfinti, tocmai pentru ca ne constientizam nimicnicia si pacatosenia, tocmai pentru aceasta putem porni lupta cea buna. Important este ca oamenii sa isi doreasca mantuirea, sa isi doreasca dobandirea raiului, si sa mearga pe calea cea ingusta aratata de Evanghelie. Oricat de banala ar fi viata noastra, Dumnezeu o poate schimba. Si, daca vom porni in cautarea lui Dumnezeu, ne vom da seama ca El a si iesit in intampinarea noastra...
- Parinte Calistrat, v-as ruga sa ne spuneti cate ceva despre viata sfintiei voastre, unde v-ati nascut, cand v-ati nascut, cum v-ati apropiat de biserica?
- Provin din judetul Suceava. Parintii mei au alcatuit un cuplu intre bucovinean si moldoveanca, mama fiind din Dolhasca, iar tata din Vicov. Parintii mei nu au fost niste oameni ai Scripturii si nici pilde de pus in Vietile Sfintilor. Mama mea a fost o femeie moderna pentru acele timpuri. A facut scoala tehnica, cum era in vremea aceea, si liceul. Asa era pe atunci, 7 clase plus 5, din ce imi amintesc. Si a avut dreptul de a suplini sau de a preda la o scoala normala sau liceu, biologie, geografie, materii din acestea banale. S-a casatorit cu tatal meu, un taran simplu si cam necioplit, care nu i-a apreciat nici valoarea intelectuala si nici feminitatea. El a luat-o, cum era obiceiul in Bucovina, ca sa tina casa: sa faca mancare, sa spele, sa aiba grija de vaca, sa praseasca ogorul, sa puna in gradina si sa legene copiii. Eu m-am nascut cand mama avea 18 ani si tata 26. El a devenit muncitor la o fabrica de mobila. Acolo a fost o vreme sofer profesionist, cu toate gradele de conducere, desfasurand o activitate lumeasca in mediul industrial din orasul Radauti. Eu am trait mereu acasa, in preajma bunicilor mei. Acesta este singurul lucru pe care mi-l amintesc cu placere. Am citit poeziile sfantului Ioan Iacob despre bunica lui, Maria, cu bucurie in suflet, amintindu-mi si eu ca, de la varsta de patru-cinci ani, ma imbracau in costum national, in itari albi, cu un fel de gumari in picioare, un fel de sandalute, imi puneau brau tricolor si palarie verde si ma luau de mana si ma duceau la biserica din sat.
- Ce va aduceti aminte despre aceste slujbe?
- Atunci nu cunosteam nimic din ritul bisericii, nu intelegeam nimic, eram dus numai ca sa ma aflu la biserica; stiam ca exista patru momente solemne, dupa care eram liber sa ma duc acasa si sa scap la mancare. Mi se da anafura si apa sfintita; nu stiam ca se cheama aghiasma. Trebuia sa stai in genunchi de patru ori: era statul la Evanghelie, la Crez, la Epicleza si la Tatal nostru. Apoi mama mea, avand o boala mai grea, a murit cand avea 26-27 ani si eu aveam doar 9 ani. Intre putinele lucruri pe care mi le amintesc despre ea este ca m-a invatat Tatal nostru. Eram in clasa I cand nu mi-a dat voie sa ma culc pana nu l-am invatat definitiv si mi-a spus: "Daca o singura data te mai prind ca te culci fara sa-l spui, ai de furca cu mine. Tu n-ai voie sa cresti ca un animal." Asta era vorba ei. Cand eram in clasa a II-a sau a III-a, pomenea mereu o vorba pe care mi-am adus-o aminte tarziu: "Daca as trai eu sa te vad mare, sa te faci popa, sa te rogi pentru mine cand oi muri".
- Ati fost atras de calea preotiei inca de atunci? Ati facut seminarul?
- Nu. Fiind taran, traind tot timpul la tara, nu m-a preocupat prea mult arta carturareasca. Am invatat sa citesc, sa scriu si tabla inmultirii inainte de a intra in clasa I. Mama era o femeie foarte isteata si practica si spunea tot timpul ca e bine sa stiu cand am sa merg la scoala, ca sa nu-si bata capul invatatoarea cu mine. Bineinteles, cand am mers la scoala, ma plictiseam, nu asteptam sa predea litera A sau B, citeam pana la sfarsitul Abecedarului toate poezioarele si nu eram atent, ii deranjam pe ceilalti care invatau sa scrie, sa faca liniutele corect, sa desparta in silabe. Si fie ma dadea afara de la ore, fie ma tinea in picioare, lucru care a durat pana cand mama a murit si n-a avut cine sa se mai ocupe de lucrul asta. Am trecut in clasa a VIII-a in termeni normali, adica n-am fost nici un elev de premiu, dar nici un elev care sa se chinuiasca pentru note. Din clasa a V-a pana in clasa a VIII-a m-am dus in fiecare vara la stana, la oi, la un unchi de-al tatalui meu, unde mi-am petrecut vacantele si am castigat si bani pentru ca ajutam. Cu ei mi-am luat uniforme, rechizite si pantofi. Dupa clasa a VIII-a, am ales de bunavoie liceul agricol. Profesoara noastra de la scoala din sat a facut o ora de dirigentie si a inceput sa selecteze intre elevi: "Tu ai fi bun de liceu, tu ai fi bun de liceu..." Si dintr-o clasa de 32 de elevi, a selectat vreo 12. Eu nu eram printre ei pentru ca aveam pro bleme de corigenta la matematica. N-am mers la admiterea din vara nicaieri, iar la admiterea din toamna am luat o medie slaba, peste 5. Acolo s-a intrat mai mult ca sa fie oameni pentru munca campului, pentru ca liceele agro-industriale faceau foarte multa practica, si m-am trezit vrand-nevrand la liceu. L-am terminat cu bine, singura problema fiind matematica, pe care n-am inteles-o niciodata si cu care m-am chinuit tot timpul. Stiu sa adun, sa scad, sa inmultesc si sa impart, dar n-am reusit sa invat matematicile moderne: analiza matematica, geometria analitica, algebra si asa mai departe. Pentru ca era un liceu agricol, specialitatile erau chimia, biologia, fitotehnia, obiecte la care m-am descurcat foarte bine; am terminat si am intrat in productie.
- Cum priviti acum varsta copilariei?
- Nu pot sa spun ca am avut copilaria lui Creanga, dar as putea sa spun ca m-am bucurat din plin; si de joaca atat de necesara unui copil, si de libertate, si de munca, si de citit o carte, si de mers la scaldat; de tot ce faceau copiii, n-am fost privat de nimic. Se spune uneori de cate un copil: "Saracul, i-a murit mama". Eu n-am avut de suferit din pricina asta. Mama tata lui meu, bunica mea, a avut o grija si o dispozitie extraordinara pentru mine. M-a iubit foarte mult. Din cati nepoti avea, eu eram favoritul. Ce pot sa mai spun? Traind in comunism, am fost un crestin constient la botezul meu: aveam varsta de trei ani. Eu mi-am vazut botezul ortodox. Mama mea fiind bolnava cand m-a nascut, m-a dat la casa de copii, unde am stat trei ani, pentru a nu purta microbii sau boala de care a suferit ea. Dupa trei ani, dupa ce doctorii au considerat ca a trecut pericolul si ca mi-am creat o oarecare imunitate fata de boala, am fost luat acasa, unde ai mei si-au adus aminte ca sunt nebotezat. Au pus un lighean mare cu apa si-mi turna preotul apa in cap si eu ma uitam la el cum imi citea rugaciunile de botez. Sunt fericit ca mi-am vazut botezul cu ochii mei; ma simteam un om important.
- In timpul liceului mergeati la biserica?
- Din clasa a VIII-a si pana in clasa XI-a m-am racit oleaca la suflet. Ma duceam la biserica, dar din ce in ce mai rar. Nu o folosesc ca o scuza, in perioada aceea aparuse si propaganda materialist-dialectica, ce aducea informatii tot timpul despre misticismul religios, cum ii spuneau ei. E adevarat ca nu m-au afectat. N-am avut niciodata convingerea ca n-ar fi Dum nezeu. Dar, ca sa nu fiu luat la ochi de co legi, am lasat-o mai usurel cu problema religioasa.
- In acea perioada mergeati in pelerinaj la manastiri?
- Ma duceam la Manastirea Putna in fiecare an, de hram; ma duceam la Sucevita unde am crescut; la Dragomirna, unde de asemenea am crescut si, mai tarziu, am stat un an ca slujitor. Am fost un om normal si normal ma consider si in clipa de fata.
- Ce ati facut dupa terminarea liceului?
- Cum am terminat 12 clase, m-am si incadrat in productie; am lucrat la o ferma, la un CAP, si dupa doua luni am plecat in armata. Acesta a fost momentul decisiv.
- De ce?
- Am facut armata cu un baiat din Craiova, Ciontu Teodor, care terminase seminarul la Craiova. Si, pentru ca nu reusise la Institutul Teologic, fusese luat in armata. Vazandu-ma cumva mai cumintel, mai in banca mea, s-a apropiat de mine. Nu pot sa ma laud cu virtuti, dar pot sa spun ca nu am fumat niciodata, nu am baut niciodata, nu m-am destrabalat niciodata. Adica am pazit lucrurile astea din familie, pentru ca totdeauna duminica, atunci cand se facea cate o adunare de familie, bunica spunea: "Aveti grija, nu-i frumos asta, nu-i frumos asta, nu-va faceti de ras, ca maine-poimaine o sa aveti familii si o sa rada lumea de voi". Revin la momentul armata. Dupa ce am ajuns caporal, Teodor Ciontu mi-a spus odata: "Tu stii ca eu am terminat seminarul?" "Bine, i-am zis eu atunci, inseamna ca esti parinte!" "Nu, nu sunt hirotonit!" Oricum eu nu stiam ce insemna aia hirotonie, degeaba imi spunea, pe vremea aceea termenul nu era prea cunoscut. "Dar, zice, vrei sa-ti citesc ceva frumos?" Si avea in valiza (nu aveam voie cu valizele, le tineam la vestiar), scoase cu pixul, din Biblie, citate din Pildele lui Solomon. Ma duceam cu el in parc, in timpul liber, si el imi citea tot felul de fragmente. Lui i se pareau atat de frumoase si interesante si le savura cu atata placere... Iar eu ma uitam ca un om picat din luna, nu aveam nici o tangenta cu asta. Nu citisem Scriptura in viata mea, nu avusesem nici o Biblie in casa. Prima Biblie am cumparat-o de la manastire, in 1989, cu 200 de lei si am trimis-o parintilor mei, sa aiba si ei Biblia in casa.
- Sa revenim la momentul armata...
- Da. Legat de armata, dupa ce-mi vorbea baiatul acela toate lucrurile de care v-am spus, eu ma uitam asa, ca un nestiutor, nimic nu stiam. El se chinuia sa ma invete religia, sa-mi deschida mintea si-mi zicea: "Daca ai sti tu cat e de frumos, daca ai intelege, daca ti-ai da seama..." Si se straduia sa ma invete lucruri bune.
- Ce s-a intamplat dupa aceea?
- Ei, dupa ce am venit acasa din armata, in 1986, in ianuarie, primul lucru mi-am facut rost de o Biblie si am inceput sa caut toate pildele acelea pe care mi le povestea el, sa-ncep si eu sa le-nvat, pentru ca mi se pareau interesante. Bineinteles ca legatura cu el s-a rupt. Dar mi-as dori cu adevarat sa-l intalnesc si sa-i multumesc din tot sufletul, pentru ca Teodor Ciontu a fost ca un al doilea trezvitor al mintii mele pe calea bisericeasca.
- Cum v-ati apropiat de manastire?
- Am luat contact cu Manastirea Putna, care era la doi pasi de casa. La Putna am intalnit un calugar care mi-a fost drag si-l pomenesc si-n ziua de azi cu evlavie si cu respect: este staretul Iachint, duhovnicul manastirii Putna. El a fost parintele nostru, al Bucovinei. Eu pe el l-am prins cantand la strana, predicand... Am apucat de m-am spovedit de cateva ori la el, iar mai tarziu a aparut la manastirea Putna parintele Pamvo, ucenicul parintelui Paisie Olaru. Bineinteles ca mi l-am ales ca duhovnic. A fost primul duhovnic care mi-a facut o spovedanie generala, exact asa cum le fac si eu tuturor celor care vin pentru prima data si-mi cer lucrul asta. Folosesc exact metoda si felul in care m-a luat el atunci, cu rabdare si cu migala. M-a spovedit asa, de-amanuntelul, tot, tot, si de-abia atunci mi-am dat eu seama cu adevarat ce in seamna spovedania. Din clasa a VI-a si pana in ziua de astazi nici un post nu mi-a ramas nepostit, sau miercurea si vinerea, sau seara sa ma culc neinchinat. Am facut-o intotdeauna, pana-n ziua de azi. O rutina ortodoxa in care oamenii merg la biserica pentru ca asa sunt ei invatati: "Dom' parinte, trebuie sa ma spovedesti ca-i Postul Mare... Dom' parinte, trebuie sa ma spovedesti ca-i Postul Craciunului". In felul acesta m-am trezit in credinta crestina. Atunci cand l-am cunoscut pe parintele Pamvo am citit pentru prima data "Sufletul omului dupa moarte", "Razboiul nevazut", "Oglinda duhovniceasca" a parintelui Nicodim Mandita, am citit Vietile Sfintilor, Filocalia I. Si a inceput sa-mi dea carti bisericesti. Imi erau dragi; ma duceam eu sa le iau. Am citit poezii de parintele Cleopa, poeziile acelea crestine, cu televizorul, cu avortul, le dadea actualul staret de la manastirea Rasca, pe atunci era fratele Dumitru, acum e arhimandritul Mihail.
- Cat ati mai stat in lume dupa terminarea armatei?
- Doi ani. Atat am stat in lume dupa armata. Si m-am imprietenit cu parintii de la Sihastria. Atunci cand am luat contact pentru prima data cu Sihastria, o masina pleca de la Putna spre Sihastria, cu inchinatori, era o sarbatoare din vara, si m-am trezit efectiv in fata parintelui Cleopa. M-am apropiat de el, i-am sarutat mana, si el s-a uitat la mine si mi-a zis: "Tu, cand ai sa fii mai mare, ce-ai sa te faci?" Ce mai mare, ca aveam 21 de ani deja, ce sa ma mai fac?... Zic: "Nu stiu, parinte, ce sa ma fac, cred ca am sa ma insor si o sa am copii, eu stiu?" Si el se uita asa la mine si zice: "Ei, tu mitropolit sa te faci." Eu am luat-o ca o gluma. Am zis ca e o gluma tipic calugareasca. Tot atunci, parintele Cleopa ne-a povestit istorioara cu inima de mama, cu frumusetile raiului, tot felul de lucruri de astea care pentru mine erau noi. Nu le auzisem pana atunci. Am venit acasa si mi-am dorit din nou sa ma duc la Sihastria. Si am plecat imediat. Ajungand in fata manastirii Sihastria am vazut un batranel frumos si mai ciudat. Era parintele Paisie Olaru. Eu ma rugam pentru parintele Paisie Olaru si-l treceam in pomelnice la Sfanta Liturghie inca de pe cand eram in clasa a VII-a. La fel si pentru parintele Cleopa, pentru...
„Maica Domnului, te rog, ajută-mă să nu fac avort!”
tags: #parintele #calistrat #avortul