Tipul de abordare al argumentației anti-avort pe care îl propun în acest articol nu este unul de natură teologică, ci etică. Conceptul central al argumentației etice privind avortul este cel de personalitate (personhood), folosit în sensul proprietății unei ființe umane de a fi persoana, cu toate elementele aferente acesteia. În virtutea personalității lor, a trasăturilor caracteristice acestei personalități (conștiința de sine, raționalitatea, relationalitatea etc.) oamenii au drepturi, între care dreptul fundamental la viață.
De la personalitate la dreptul la viață. Ce anume stabilește valoarea morală?
Ori, dacă toate personaele au dreptul fundamental la viață, ceea ce trebuie demonstrat este faptul că fetusul este persoană. Pentru a evita cazul în care prin avort este terminată viața unei persoane umane, militantii pro-avort negate în general fetusului uman această caracteristică, fapt ce presupune existența pe lângă persoanele umane a unor simple ființe umane (mere human beings) ce nu sunt (inca) persoane. În 1972, într-un articol celebru, M. Tooley punea la îndoială dreptul la viață atât al fetusilor umani cât și al nou-născuților, postulând necesitatea prezentării anumitor proprietăți pentru a avea dreptul la viață, care lipsesc acestor două categorii. Tooley devine astfel susținătorul permisivității morale nu doar a avortului, ci și a infanticidului, propunând însă limita arbitrară de sapte zile după naștere, la sfârșitul cărora devenea nepermis moral să ucizi pruncul.
Interesul teoretic asupra infanticidului rezidă, în opinia lui Tooley, în faptul că forțează un răspuns la întrebarea: ce ne face pe noi să fim persoane? Există, de asemenea, un interes practic: dacă este moral permisibil să ucizi nou-născuți, atunci societatea ar beneficia de oportunitatea de a se dezvolta fără persoane cu handicap. Concluzia lui Tooley este că un organism are dreptul la viață câtă vreme are conștiința de sine ca subiect continuu al experiențelor și stărilor sale mentale și în același timp crede despre el însuși că este o asemenea entitate; „o entitate careia îi lipsește o asemenea conștiință de sine ca subiect continuu al stărilor mentale nu are dreptul la viață.”
Argumentația lui Tooley pornește de la o versiune simplificată: unui individ îi este atribuit un drept pe baza unei dorințe pe care o are, alții fiind obligați să își modeleze acțiunile astfel încât să nu-l priveze de acel drept, cu condiția ca individul să fie subiectul experiențelor și stărilor mentale și să fie apt să dorească. Pasul următor este aplicarea acestor concepte dreptului la viață, nu doar pentru continuarea vieții biologice, ci și a vieții mentale, adăugând necesitatea ca individul să dorească să continue să existe ca subiect al experienței. Ultima ajustare a argumentului constă în afirmarea necesității de a înțelege dorințele, ele fiind condiționate de abilitatea de a le înțelege. Tooley astfel așază condiția conștiinței de sine ca posibilitate a personalității, ipoteza având în subtext o altă condiție - existența conceptelor fără de care nu poate exista conceptul sinelui.
Se ridică astfel o serie nouă de probleme, deoarece pentru mulți filosofi (Derrida, Davidson, Malcolm, Stich) conceptele presupun existența limbajului care se dezvoltă cu variații mult mai târziu în viața copilului. Tooley crede totuși că pot exista concepte și fără limbaj, stabilind arbitrar o limită de o săptămână după naștere. Cea mai la îndemână critică a acestei poziții este cazul celor cu handicap mental avansat, al celor în comă sau chiar al celor ce dorm. Cata vreme nu au dorința conștientă de a trăi, nu ar avea dreptul la viață. Acest fapt l-a determinat pe Tooley să menționeze trei dintre excepțiile de la regulă: tulburările emoționale, lipsa temporară a cunoașterii și condiționarea sau indoctrinarea. Tooley însă, la câteva pagini distanță, începe să critice tocmai acest principiu care îl salva. Potențialitatea devine astfel un principiu critic în apărarea poziției anti-avort: în virtutea potențialității de a deveni membru adult al speciei Homo sapiens cu drepturi depline la viață, distrugerea zigotului este culpabilă de privarea dreptului la viață. Dar potențialitatea nu este o bază suficientă pentru dreptul la viață, afirmă Tooley, pentru că, spre deosebire de adult, fetusului îi lipsesc o serie de proprietăți psihologice, ceea ce nu îl diferențiază de fetusul unei maimuțe, „apartenența la o specie anume nu este în sine o caracteristică relevantă moral.”
Prezumpția simetriei morale și criticile la ideea potențialității
Tooley susține principiul simetriei morale privind acțiunea și nonacțiunea conform căruia nu există diferența morală între a acționa sau a nu acționa (a nu anunța pe cineva că va exploda o bombă lângă el este la fel de moral ca a-l împușca). Pentru a demonta principiul potențialității, el construiește următorul argument: dacă în viitor ar fi descoperit un ser care injectat în pisici ar da posibilitatea dezvoltării creierului uman, opțiunea de a nu injecta și a omorî pisicile ar fi moral permisă; „Dar dacă nu este greșit să distrugi o pisică injectată care va dezvolta natural proprietăți ce i-ar da dreptul la viață, atunci nu este greșit nici să distrugi un membru al speciei Homo sapiens căruia îi lipsește aceste proprietăți, dar le va dobândi natural.” Aceasta sugerează că dacă este greșit să ucizi ceva, motivul nu poate fi potențialitatea. Dacă diferența de specie ar fi relevantă moral, atunci nu ar trebui recurs la principiul potențialității pentru a apăra viața intrauterină. În exemplul pisicilor, Tooley face distincție între potențialități active și pasive.
Totodată, dacă conform afirmațiilor lui Tooley, persoanele aflate în comă profundă sau în somn, sau grav bolnave psihic, au dreptul la viață în virtutea potențialității lor de a se reface, de ce nu s-ar extinde acest drept la fetusul uman? Dacă personalitatea este atribuită, nu inerentă, atunci nu ar trebui să existe oameni adulți care nu sunt persoane - un non-sens într-o comunitate morală. Dacă acceptăm existența simplelor ființe umane fără caracteristică de personalitate (fetusi, nou-născuți) carora personalitatea nu le aparține încă, ci trebuie atribuită, atunci ce ne oprește să extindem această lipsă a personalității oamenilor care sunt în comă sau în alte stări neuro-psihologice? Dacă personalitatea este inerentă, oare ce diferențiază un copil la un minut înainte de naștere de unul după naștere?
Tooley argumentează că dreptul la viață nu poate fi bazat exclusiv pe potențialitate. Problema este că malformațiile congenitale sau cele dobândite în accidente nu fac non-persoane din cei a căror înfățișare este puțin asemănătoare cu cea a unui om; această poziție este criticată ca discriminatorie. Argumentul lui Tooley este că personalitatea nu trebuie să se bazeze doar pe aspectul psihologic, ci poate exista ca defapt o condiție ontologică. În timp ce alți bioeticieni susțin implantarea sau nidarea ca moment reprezentativ în care persoana umană există, iar dacă ar fi așa, avortul prin anticoncepționale ar fi permis împreună cu distrugerea unui embrion.
Poziții pro și contra. Studiul consolidat al teoriilor
Un părinte al discursului anti-avort este Immanuel Kant. Postulând caracterul de scop suprem al persoanei umane, Kant critică orice încercare de a pune în discuție viața unei persoane, solicitând ca principiile etice să fie universal valabile. Harry J. Gensler, respectând această linie, formulează un argument Kantian: „dacă suntem de acord că avortul trebuie permis, atunci înseamnă că suntem de acord ca cineva să ne fi avortat când eram în starea de fetus. Dar nu putem fi de acord cu ideea că cineva ar fi avut dreptul să ne fi avortat; prin urmare, nu putem considera că avortul trebuie permis.”
La polul opus, Marry Anne Warren propune o versiune moderată: acreditarea dreptului la viață poate fi relaționată cu măsura în care o entitate seamănă cu o persoană. Ea enumeră trăsăturile definitorii ale persoanei: conștiența, gândirea rațională, capacitatea de a comunica, conștiința de sine, capacitatea de a desfășura activități în mod voluntar. Warren plasează momentul atribuirii caracterului de persoană la naștere, fiind astfel mai puțin radicală decât Tooley sau Singer. În continuare, Marquis dezvoltă un „argumentul viitorului la fel ca al nostru”: uciderea unui fetus privează viitorul pe care acea ființă îl poate avea, ca în final să argumenteze moralitatea avortului prin această perspectivă.
Judith Jarvis Thomson propune o poziție moderată: unele cazuri de avort pot fi acceptabile, altele nu. Ea contestă faptul că argumentele creștine despre personalitatea de la concepție pot susține excluderea avortului în primele stadii ale sarcinii, subliniind că „într-un asemenea stadiu nu putem vorbi încă de o ființă umană”. Ilustrează prin exemplul violonistului conectat la rinichii tăi: dacă ai fi obligat să-ți împrumuți rinichii pentru a salva un violonist necunoscut, ar rezulta o încercare de a impune o situație etică imposibil de justificat în mod universal. Thomson susține regula de aur: dacă ție nu-ți place să ți se impună ceva, nu ar trebui să impui altcuiva similar. Hare, în continuare, rezumă această intuiție ca fiind: avortul este în general greșit, în absența unor motive contrare suficiente, dar pot exista motive contrare semnificative pentru a împiedica nașterea unei persoane.
Don Marquis atrage atenția asupra consecințelor existențiale: „viața este valoroasă pentru că viitorul acelei ființe este valoros”, iar să-i se ia viitorul este ceea ce face uciderea să aibă o valoare morală negativă. Alți autori, ca Singer și Callahan, abat atenția de la noțiunea de persoană/personalitate la implicațiile practico-morale ale avortului în societate, și propun diferite grade de flexibilitate sau permisivitate morală, în funcție de context. În această dezbatere, argumentele se înmulțesc, dar concluzia rămasă este că avortul implică o numerotare complexă a drepturilor femeii, dreptului fetusului la viață, precum și consecințele sociale, juridice și medicale.
Aspecte practice: viabilitatea, percepția mamei, medicină și drepturi
Un aspect-cheie în discuția etică aplicată este viabilitatea fetală, recunoscută în jurisprudența SUA în contextul Roe vs Wade, care a marcat distincția dintre etapa prenatală și drepturile acordate prin lege. Întrebarea centrală rămâne: personalitatea fetusului apare în momentul capabilității de a supraviețui în afara pântecului? Dacă răspunsul la această întrebare depinde de tehnologia lumii în care se naște copilul, atunci concluzionăm că această personalitate nu este o trăsătură inerentă a fetusului, ci rezultatul condițiilor externe. De asemenea, simțirea mișcării de către mamă nu poate constitui un criteriu ontologic pentru fetus; există situații în careMama simte mișcările copilului în etape diferite ale sarcinii, iar aceasta nu alterează faptul că fetusul este o entitate independentă în multe privințe.
Există un set de argumente care propun măsuri pragmatice, precum utilizarea unui „sistem de puncte” pentru a evalua importanța fiecărui argument pro sau contra avortului. Sugestia este ca, pe lângă enumerarea argumentelor, să se evalueze impactul lor cu ajutorul unei scale de la 1 la 10, pentru a crea o imagine clară asupra înclinațiilor personale și pentru a evita simplificarea deciziei la numărul argumentelor.
Concluzii privind structura discuției etice despre avort
Problema avortului rămâne una dintre cele mai dificile în etica aplicată, având în centru două orientări fundamentale: pro-viață și pro-alegere. Susținătorii dreptului la viață argumentează că avortul este omor, deoarece viața începe din momentul concepției; se pun în evidență criterii biologice și ontologice, susținute de teze precum personalitatea sau valoarea vieții. Pe de altă parte, susținătorii dreptului la alegere susțin autonomia corpului femeii, drepturile reproductive, protecția vieții în condiții sigure, precum și necesitatea de a recunoaște situațiile de viol, incest sau riscuri pentru sănătate. Religia și cadrul legal variază semnificativ între țări, iar Impactul social și economic este, de asemenea, în centrul discuțiilor: accesul la avort poate fi esențial pentru femei sărăcite sau lipsite de sprijin familial, iar interzicerea avortului poate duce la practici ilegale și riscante.
Contextul românesc
În România, conform legislației, femeile au dreptul de a întrerupe cursul sarcinii, la cererea lor, până la 13 săptămâni, cu condițiile existente privind consultarea medicală și consimțământul. Această realitate juridică marchează un cadru în care drepturile reproductive sunt legate de normele biomedicale și de valorile etice din societate.
- Infografic: Comparație între poziții filozofice (Tooley, Warren, Marquis, Thomson, Singer) privind dreptul la viață și personalitatea
- Diagramă de flux: de la concepție la naștere - cum se proiectează argumentele în cadrul viabilității
- Hartă conceptuală: dreptul femeii la autonomie vs. dreptul fetusului la viață
The Hidden Crisis of Fetal Patient Status
În concluzie, problema avortului rămâne o temă de etică aplicată cu multiple niveluri: juridic, teologic, cultural și medical. Discuția despre personalitate, potențialitate, autonomie și responsabilitatea socială se poate extinde în discuții despre eutanasie, drepturile animalelor și ordinea valorilor morale în societate. Diversitatea punctelor de vedere arată că nu există un răspuns unic, iar decizia implică o reflecție profundă asupra propriilor convingeri, a resurselor societății și a contextului personal al fiecărei femei.
tags: #probleme #de #etica #aplicata #avortul
Postări populare:
- Cum să alegi pozițiile de travaliu care ajută bebe să coboare mai ușor
- Programări și consultații de ginecologie în Târgu Mureș
- Procesul de gemenizare în ovocite fecundate și implicațiile sale în fertilizarea asistată
- Ghid de verificare a sarcinilor înscrise în cartea funciară pentru tranzacții sigure
- Indicații în chirurgia icterului obstructiv: ghid practic