În această analiză analizăm dispozițiile care permit părților să influențeze, prin acordul lor, obiectul probei sau mijloacele de probă admitate, urmând să ne referim la fapte necontestate, la convențiile asupra probelor și la regimul sarcinii probei în diferite contexte procesuale.
Fapte necontestate și convenția asupra probelor
În ceea ce privește faptele necontestate, sarcina probei este, în principiu, legată de interesele private ale părților în cadrul unui proces civil, iar dacă părțile conveniesc asupra realității anumitor împrejurări, această convenție poate să aibă influență asupra probelor.
Consecința calificării convenției asupra faptelor necontestate este că, din perspectivă probatorie, aceasta poate reprezenta, prin ele însele, mijloc de dovadă a acestor fapte, iar judecătorul, liber să aprecieze probele, poate recunoaște aceste fapte ca dovedite sau poate solicita și alte mijloace de probă pentru clarificarea lor.
Așa cum subliniază doctrinar, faptele necontestate pot fi apreciate de instanță ca fiind dovedite, dar, dacă judecătorul apreciază necesar, poate administra și alte probe pentru stabilirea lor corectă. În fine, instanța trebuie să păstreze libertatea de control asupra acestor aspecte pentru a evita înțelegeri frauduloase sau denaturări ale adevărului, iar forța probatorie a convenției poate să fie folosită ca instrument pentru facilitarea probării, nu ca substitut al probei necesare.
Constituția convențiilor asupra probelor
Convenția asupra probelor este un acord de voință prin care părțile derogă de la normele legale privind probațiunea. Acest acord poate fi încheiat anterior procesului sau în cursul acestuia, iar valabilitatea sa vine în măsura în care nu contravine limitelor legale, ordinii publice sau bunelor moravuri.
Rațiunea permiselor legale pentru convenții este că procesul civil este, în esență, un proces al intereselor private, însă, în același timp, mijlocul de înfăptuire a justiției impune anumite limite: convențiile nu pot face imposibilă sau dificilă dovedirea faptelor litigioase, nu pot contravine ordinii publice sau bunelor moravuri, iar instanța poate verifica dacă există probe suficiente în concret.
Judecătorul, analizând art. 256 C. proc. civ., poate admite convențiile asupra admisibilității probelor, asupra obiectului sau a sarcinii probelor, în măsura în care acestea nu afectează principiul fazelor procesuale sau dreptul la apărare, iar scopul lor este să faciliteze probarea și să nu restrângă nejustificat posibilitățile de probă.
Limitele convențiilor și rațiunea reglementării
Convențiile asupra probelor nu pot afecta drepturi de care părțile nu pot dispune și nu pot genera imposibilitatea sau dificultatea excesivă a dovedirii. Replici doctrinare arată că art. 256 C. proc. civ. interzice convențiile care complică enorm dovada actelor sau faptelor juridice, dar nu interzice, în mod absolut, convențiile care extind posibilitățile de probare sau care reglează forța probantă a unui mijloc de probă, cu condiția ca instanța să poată evalua în mod liber credibilitatea probelor introduse de părți.
Astfel, convențiile pot prevedea excluderea sau limitarea unor mijloace de probă, dacă, în concret, această opțiune nu îngreunează excesiv aflarea adevărului sau imposibilitatea probării. În cazul în care convenția extinde mijloacele de probă admisibile sau ridică standardele probelor într-un mod rezonabil, acestea pot fi valabile, sub controlul instanței.
Regimul sarcinii probei: inversarea și prezumțiile
Regimul sarcinii probei poate fi influențat de normele legale care, în anumite contexte, pot prevedea inversarea sarcinii probei, precum în dreptul vânzărilor în anumite circumstanțe. Prezumțiile legale pot simplifica sarcina probei pentru o parte, presupunând anumite fapte ca fiind adevărate, iar partea adversă poate să demonstreze contrariul. Există, de asemenea, prezumții faptice, formulate pe baza experienței sau a raționamentelor, care pot fundamenta concluzii despre fapte nedovedite prin probe directe.
Sarcina probei în diverse categorii de procese
Din motive de echitate și echilibru, jurisprudenza face trecerea către o clasificare a sarcinii probei în funcție de nivelul de risc asociat domeniilor de drept. În majoritatea situațiilor civile, partea care pretinde un drept sau o situație juridică are sarcina probei respective, iar partea adversă poate să demonstreze contrariul sau să prezinte dovezi în sprijinul obiectelor sale.
În cazul unor obiecte de probă (de exemplu, dovezi despre un produs defect sau nerespectarea obligațiilor contractuale), sarcina probei poate fi împărțită între părți conform principiului oficialitar al administrării probelor. Instanța poate, în anumite cazuri, să pregătească probe din oficiu (examinarea vizuală, expertize, mărturii ale experților etc.), dar în mod normal probele se produc de către părți, iar instanța apreciază în mod liber credibilitatea și relevanța acestora.
Metodele de obținere a probelor de la martori și de la experți
Metodele de obținere a probelor de la martori, experți sau înscrisuri se bazează pe principiul libertății de apreciere a probelor, într-un cadru în care fiecare martor își depune depoziția individual. Martorii sunt rugați să ofere datele personale, iar apoi sunt interogați cu privire la fapte. Părțile au dreptul să fie prezente la audierea martorilor și să formuleze întrebări pentru martori. Proba cu înscrisuri este, în general, realizată prin depunerea înscrisului în cauză, iar dacă înscrisul este în posesia părții adverse, se poate solicita obligarea de a preda înscrisul.
Schimbările procedurale prevăd că obligația de prezentare a înscrisurilor poate să fie impusă, iar depunerea documentelor se poate face în cadrul procedurii. Dacă martorul nu se prezintă, poate fi aplicată o amendă administrativă, iar în caz de refuz repetat, poate fi dispusă pedeapsa cu închisoarea. În plus, există posibilitatea ca instanța să cheme martorii să dea depoziții sub jurământ, să solicite mărturii de la experți sau să reunească probe prin inspecții la fața locului, precum și să solicite audierea părților sau prezentarea de înscrisuri, în cazul în care este necesar să se stabilească o probă principală.
Concluzii practice pentru aplicarea sarcinii probei
- Convențiile asupra probelor pot facilita probațiunea dacă limitele legale sunt respectate, fără a încălca dreptul la apărare sau ordinea publică.
- Inversarea sarcinii probei este permisă în condițiile legale, dar trebuie să fie justificată de natura dreptului și de prevederile legale aplicabile, evitând situațiile neacceptate de lege.
- Faptele necontestate pot fi evaluate în mod liber de către instanță, dar pot necesita probe suplimentare pentru a evita soluționări neclare sau inexacte.
- Instanța poate dispune obținerea probelor în mod oficial sau neoficial, în funcție de complexitatea cazului și de necesitatea probei.
Reguli privind probele - Partea 1
Exemple și table de relaționare între concepte
| Concept | Descriere | Impact asupra sarcinii probei |
|---|---|---|
| Fapte necontestate | Fapte recunoscute sau necontestate de către parte | Judecătorul poate aprecia liber, solicitând sau nu probe suplimentare |
| Convenții asupra probelor | Acord între părți privind admiterea/epuizarea probelor | Poate facilita probațiunea, respectând limitele legale |
| Inversarea sarcinii probei | Schimbă sarcina probelor în funcție de reglementare | Partea punctuală poartă sarcina dovedirii inexistenței unui fapt |
| Prezumații legale | Presupuneri legale care scurtează calea probelor | Poate reduce necesitatea probelor directe |
| Prezumații de faptă (tatsächliche Vermutung) | Concluzii bazate pe fapte dovedite, raționamente | Susține argumente în lipsa dovezilor directe |
În final, sarcina probei rămâne o constantă a principiului onus probandi în dreptul civil: partea care afirmă ceva trebuie să demonstreze acea afirmație, iar convențiile asupra probelor pot facilita sau extinde posibilitățile probării, dar numai în cadrul limitelor legale, cu libertatea instanței de a aprecia credibilitatea probelor administrate.
tags: #sarcina #probei #in #seama #paratului