Neutralitatea climatică mai este cunoscută și sub numele de „emisii nete zero”. Sintagma se referă la atingerea unui echilibru între emisiile de dioxid de carbon și reducerea dioxidului de carbon din atmosferă prin absorbanți. Un absorbant de CO2 este orice sistem care absoarbe mai mult CO2 decât emite, se arată într-un articol explicativ de pe site-ul Parlamentului European. Cu alte cuvinte, o societate devine neutră din punct de vedere climatic în momentul în care cantitatea de dioxid de carbon emisă de activitățile umane este absorbită în totalitate de sistemele absorbante.
În decembrie 2019, Comisia Europeană a prezentat Pactul Verde European („The European Green Deal”), planul prin care își propune să facă Europa neutră din punct de vedere al climei până în 2050. Obiectivul neutralității climatice nu este doar un obiectiv european. Scopul Acordului de la Paris este ca omenirea să păstreze creșterea temperaturii medii globale pe termen lung cu maximum 2 grade Celsius peste nivelul din perioada preindustrială (preferabil cu maximum 1,5 grade Celsius).
Revenind la ce înseamnă neutralitate climatică și la obiectivele europene, UE are și un obiectiv intermediar de reducere a emisiilor până în 2030. Inițial, ținta de atins până în 2030 a fost de a reduce emisiile cu 40% comparativ cu anul 1990 (acest obiectiv a fost stabilit în 2014). Ulterior, în anul 2020, obiectivul a fost actualizat la minimum 55% până în 2030 (comparativ cu 1990).
Într-un alt articol de pe site-ul Consiliului European este explicat și mai în detaliu ce înseamnă neutralitate climatică: „A deveni „neutru din punct de vedere climatic” înseamnă reducerea cât mai mult posibil a emisiilor de gaze cu efect de seră, dar înseamnă și compensarea oricăror emisii rămase. Acesta este modul în care se poate obține un echilibru cu emisii nete zero.”
Țările cu cele mai mari rezerve de gaze: TOP 42. Cele mai bogate țări din Europa. TOP 10 state prospere și economiile lorCele mai bogate țări din lume. Am putea avea impresia că întrebările și frământările cu privire la ontologia tehnologiei și natura metafizică a relației dintre om și tehnologie au devenit presante numai recent, fiindcă doar în ultimii 10-20 de ani s-a demonstrat că inteligența artificială poate, practic, să intre în competiție cu oamenii sau să înlocuiască numeroase activități pe care le consideram fundamental umane.
Dar această discuție a început, de fapt, cu mult timp în urmă, fiind marcată de scrierile revoluționare ale lui Marshall McLuhan și Raymond Williams. În lucrările lor, Galaxia Gutenberg: nașterea omului tipografic (1962) [The Gutenberg Galaxy: The Making of Typographic Man], Să înțelegem media: extensiile omului (1964) [Understanding Media: The Extensions of Man], respectiv Television: Technology and Cultural Form (1974) [Televiziunea: tehnologie și formă culturală], cei doi gânditori au dezvoltat două viziuni distincte cu privire la aceste probleme.
McLuhan este considerat părintele determinismului tehnologic, o poziție care susține că tehnologia afectează profund percepția și experiența corporală, prin faptul că mediază între om și realitate, devenind „o extensie”. Răspunsul gânditorului Raymond Williams la această perspectivă este că, în sine, tehnologia nu transmite niciun fel de conținut și că dezvoltarea, funcțiile și scopurile sale pot fi analizate numai când sunt plasate într-un context istoric, cultural, social și economic, care este determinant.
Utilizarea tehnologiilor variază în funcție de interesele de clasă, de necesitățile economice și politice și de tendințele sociale, dar nu este în niciun caz predeterminată. Deși cele două poziții pot fi detaliate, presupozițiile lor tot ar putea părea nesofisticate pentru teoreticianul tehnologiei de astăzi. Cei doi gânditori sunt, într-adevăr, radicali în încercarea lor de a reduce un întreg fenomen la o singură explicație.
Chiar și așa, substratul intuițiilor și ideilor lor este substanțial, fapt ce s-a dovedit în timp, căci cei doi au inaugurat o dezbatere care continuă și astăzi. Dacă ne referim la Marshall McLuhan, observăm că în literatura de specialitate există numeroase forme de determinism slab sau determinism tare, prin care se încearcă o conștientizare mai clară a impactului pe care arhitectura tehnologiilor îl are asupra noastră, independent de funcțiile pe care noi putem sau credem că putem să i le atribuim voluntar.
Una dintre cele mai interesante teorii care fac parte din această categorie este teoria medierii, introdusă de Peter-Paul Verbeek. Sigur, gânditori mai (tehno)pesimiști, ca Don Ihde, sau foarte (tehno)pesimiști, precum Jacques Ellul, care au fost mărtorii răspândirii Internetului și ai dezvoltărilor suprarealiste din inteligența artificială, percepând o cedare generalizată a autonomiei personale în era Big Tech și o fuziune potențial catastrofală între un regim politic autoritar și monopolul social media, nu au făcut altceva decât să ducă mai departe argumentele radicale ale lui McLuhan.
Argumentul lui Raymond Williams conform căruia tehnologia este neutră axiologic, scopurile ei fiind fixate în mod necesar de oameni, a fost și el dus mai departe, astăzi fiind recunoscut sub numele de teza neutralității sau teza instrumentalistă. Conform acesteia, tehnologia nu este „o extensie a omului” în sens tare, ci rămâne mai degrabă un instrument - sigur, unul care are caracteristici particulare - pe care omul poate permanent hotărî cum să îl folosească și pentru ale cărui scopuri își poate asuma complet responsabilitatea.
Nu este contestat faptul că un anumit artefact tehnologic afectează decizia unei persoane sau chiar percepția ei asupra realității, însă acesta reprezintă numai un factor printre alți factori care fac asta. Odată introdusă problema centrală a acestui text, voi argumenta că o analiză comprehensivă a relației dintre oameni și tehnologie trebuie să includă în mod necesar argumente de ambele părți, alegerea uneia din cele două poziții descrise fiind mult mai dificil de realizat decât ar părea la prima vedere.
Răspunzând la obiecțiile aduse de partea opusă, reprezentanții fiecărei poziții au reușit să formuleze până în acest moment argumente convingătoare și sistematice, dezbaterea fiind departe de a se fi soluționat. În continuare, voi explora în detaliu versiunile „slabe” ale determinismului tehnologic și tezei neutralității care, din punctul meu de vedere, sunt mult mai ofertante, deoarece nu se axează pe un singur aspect, simplificând discuția, ci pe nuanțe care se vor dovedi fundamentale.
Voi încerca să reconstruiesc analitic și să analizez critic aceste argumente, referindu-mă la gânditorii deja menționați, dar și la alții. Nu voi avea o abordare istorică sau cronologică, ci voi căuta mai degrabă să pun în lumină cele mai stringente tensiuni ale problemei. Pe urmele lui McLuhan, Peter-Paul Verbeek este unul dintre cei mai renumiți inițiatori ai unei forme de determinism tehnologic, numită teoria interacțiunii1. Având în vedere impactul atât de semnificativ pe care tehnologia îl are asupra modului în care percepem și experimentăm realitatea, după cum afirmă această teorie, relația tradițională dintre obiect (tehnologie) și subiect (ființa umană) pur și simplu nu reflectă gradul în care suntem modelați de cel dintâi.
În schimb, gânditorul ne propune o descriere mai acurată a acestei legături, anume aceea de interacțiune continuă, un proces în cadrul căruia oamenii și tehnologia nu sunt văzuți ca entități distincte, ci sunt mai degrabă rezultatele acestor interacțiuni repetate. O clasificare a modurilor concrete în care această interacțiune are loc este propusă de Don Ihde în cartea Technology and the Lifeworld: From Garden to Earth (1990) [„Tehnologia și Lumea vieții: din Grădină pe Pământ”]. De fapt, Verbeek pleacă de la perspectiva postfenomenologică a lui Ihde despre tehnologie, dar are o abordare mai tehnică, lipsită de jargonul husserlian și heideggerian.
Schimbările climatice și Energia Solară / EcoVisio
Sigur, cel mai ilustrativ exemplu care susține validitatea acestei poziții este social media, care a creat prin intermediul algoritmilor tipuri de relații sociale și obișnuițe individuale care nu au fost în mod necesar intenționate nici de creatori, nici de utilizatori. Acum, acestea sunt dependente de tehnologiile care le generează, dar s-au extins și dincolo de ele. Acest argument are multe vulnerabilități, despre care voi discuta puțin mai târziu, însă cred că, în ciuda lor, o parte din implicațiile practice care decurg din el nu sunt numai justificate, ci și cruciale pentru nivelul până la care a evoluat tehnologia în zilele noastre.
Sintagma determinism tehnologic pare să implice prin definiție că, în momentul în care interacționăm cu un mediu tehnologic, conștienți sau inconștienți, toate acțiunile și percepțiile noastre sunt iremediabil modelate în funcție de el, existând chiar posibilitatea unei „inversări în care utilizatorii umani devin ei înșiși o extensie a mediului tehnologic”. Una dintre mizele cele mai importante ale tezei sale este aceea de a sublinia faptul că cei care sunt responsabili pentru arhitectura tehnologiilor generează, prin alegerile lor, anumite moduri de raportare la lume.
Un creator de tehnologie poate să mizeze sau nu pe intimitatea utilizatorilor, să le ofere sau nu siguranță în mediile online, să favorizeze sau nu conflictul pe rețelele de socializare, să caute sau nu obținerea cât mai multor date personale - toate acestea se reflectă în modul în care acea tehnologie poate fi utilizată încă „din fabrică”.
Astfel, în momentul în care utilizatorul va observa că este încurajată partajarea postărilor cu toată lumea, persoane cunoscute și necunoscute deopotrivă, va trebui să depună un efort pentru a alege opțiunea care să îi confere mai multă intimitate. Sigur, efortul este minim - doar la un click distanță -, însă asta ne arată ceva despre modul în care a fost conceput acel spațiu și tipul de reguli care sunt încurajate în interiorul lui. Poate, ulterior, același utilizator va mai descoperi, de pildă, că textele mai lungi de 100 de cuvinte sunt în mod automat descurajate de către algoritmi, fiind promovate numai acele frânturi de comunicare care sunt ultrasimplificate, diminuând probabilitatea ca autorul să își exprime în mod argumentat o opinie.
Adunând astfel de mici observații, putem ajunge la concluzia că locul virtual în care ne aflăm ne înghiontește spre moduri de a interacționa cu oamenii, comportamente online, moduri de a scrie, moduri de a ne (re)prezenta propria viață pe care, în mod nemediat tehnologic, poate că le-am respinge sau față de care am avea, cel puțin, rezerve. Evident, însăși posibilitatea de a respinge aceste structuri atestă libertatea noastră în mediul virtual, însă în ce mod este, mai exact, utilizatorul obișnuit încurajat să înțeleagă mecanismele subtile din spatele acestui spațiu?
Mai mult, această discuție ne indică, de fapt, o problemă care, după mine, este mult prea puțin luată în serios de un utilizator obișnuit, și anume că misiunea tehnicienilor, inginerilor sau oamenilor de știință de a construi tehnologii nu presupune, de fapt, sarcini strictly tehnice, neutre axiologic, pe care au fost angajați să le execute. Creatorii tehnologici sunt agenți morali care infuzează valori în creațiile lor, lucru care este mult prea puțin înțeles în toate ramurile domeniului tehnologic.
„Mai degrabă decât să urmărim obținerea autonomiei față de puterile tehnologiei, ar trebui să căutăm să dezvoltăm forme responsabile de mediere. Utilizatorii, creatorii de tehnologie și decidenții politici ar trebui să poată înțelege, proiecta și implementa medieri tehnologice și să se poată raporta critic, creativ și productiv la anumite puteri care altfel rămân ascunse. Într-o epocă în care utilizarea și dezvoltarea tehnologiei par imposibil de oprit sau de ignorat, această soluție care pune accentul pe libertatea în interiorul acestei relații apropiate cu tehnologia, mai degrabă decât în afara ei, devine mult mai realistă.
În același timp, nu putem trece cu vederea că argumentul lui Raymond Williams cu privire la interesele politice și economice care controlează producția și diseminarea tehnologiei stă în picioare, iar din moment ce aceste interese și forțe vor exista întotdeauna, probabil că una dintre cele mai bune strategii ar fi de a le influența printr-o schimbare a climatului de opinie cu privire la relația strânsă dintre tehnologie și moralitate. Un alt aspect pe care îl consider demn de luat în considerare în orice analiză a tehnologiei care se vrea exhaustivă și realistă, și pe care familia de teorii din care face parte și cea a lui Verbeek il evidențiază mai mult decât poziția opusă, este influența materială, fizică și (paradoxal) naturală pe care o exercită artefactele tehnologice asupra omului.
Deși, dintr-o perspectivă epistemică și metafizică, primatul formei, care obscurează aproape complet conținutul, este foarte problematic, totuși, o astfel de abordare ne îndeamnă să recunoaștem că ființele umane sunt tehnologice într-un sens mai profund, prin faptul că acestea au inventat întotdeauna instrumente, fie ele conceptuale sau tehnologice, pentru a externaliza anumite aspecte ale capacităților lor umane de a cunoaște, de a avea o viață mai bună, de a cultiva eficiența, rapiditatea și meșteșugul. Toate aceste instrumente descoperite sau inventate de om au mediat și vor media întotdeauna între el și realitate.
McLuhan a avut, deci, dreptate când a introdus o definiție foarte largă a ceea ce înseamnă media pentru a arăta, hiperbolic, că realitatea a fost întotdeauna mediată într-un anumit mod, în ciuda impresiei pe care o avem că schimbările sociale cauzate de progresul tehnologic recent reprezintă un fenomen chintesențial nou. Multe forme ale determinismului slab au dus mai departe această idee care a fost doar intuitiv formulată de McLuhan, argumentul principal fiind că este probabil exagerat să ne gândim că orice mică dezvoltare tehnologică într-o societate agricolă, industrială sau digitală produce o schimbare fundamentală la nivel individual sau social.
Totuși, putem vorbi despre grade ale determinismului tehnologic, care pot fi „specifice din punct de vedere istoric unei anumite complexități tehnologice dintr-un cadru cultural dat.”5 Repet, chiar dacă dintr-o perspectivă strict teoretică, o abordare de tip McLuhan riscă să încurajeze „o confuzie totală între formă și conținut, periculoasă din punct de vedere epistemic, fiindcă este doar o altă forță care încearcă să perturbe armonia și să conducă la o acțiune necumpănită”6, cu ce cred că trebuie să rămânem din toate aceste idei este recunoașterea faptului că există implicații practice cruciale care decurg din arhitectura tehnologiei.
Într-un grad mai mult sau mai puțin evident, construcția noastră „tehnică” este infuzată de anumite valori și moduri de a vedea lumea, care, la rândul lor, ne orientează ca utilizatori în mod inevitabil către anumite moduri de a utiliza tehnologia, fără a ne determina alegerile finale. Asta poate însemna că, în anumite cazuri, valorile morale sunt infuzate într-un mod evident în artefactele tehnologice, care devin bune sau rele în sine, în timp ce, în alte situații, avem mai degrabă de-a face cu medii reci (cold media), care îi oferă utilizatorului un grad mai mare de libertate și participare.
Deși sunt multe aspecte ale determinismului tehnologic care contribuie la o înțelegere mai comprehensivă a relației metafizice și epistemice dintre oameni și tehnologie, voi mai sublinia doar unul înainte de a trece la versiunile contemporane ale tezei neutralității. Argumentul la care mă refer ne oferă o imagine asupra tehnologiei care este mai degrabă fenomenologică, deoarece caută să surprindă în detaliu aspectele experiențiale și „sub-procesele” mai subtile care au loc când omul se întâlnește cu tehnologia.
„Tehnologia” nu poate fi înțeleasă în mod adecvat dacă ne gândim numai la componentele sale materiale: unelte, mașinării și, în general, dispozitive. Putem cu siguranță argumenta că, în principiu, „structura mai complexă” sau „modurile mai sofisticate de utilizare” ale tehnologiei nu îi schimbă statutul ontologic care rămâne separat de cel al oamenilor. Totuși, Oberdiek este justificat să atenționeze că interacțiunea noastră cu tehnologia implică multe alte aspecte care demonstrează, că, practic vorbind, nu ar trebui să ne imaginăm că oamenii de știință trebuie să respingă existența unor artefacte tehnologice infuzate de valori, chiar dacă procesul științific al examinării lor trebuie să fie cât se poate de neutru.
În mod similar, nu ar trebui să ne imaginăm că inginerii sunt niște persoane care asamblează robotic tehnologii, urmând un plan dat, fără a fi capabili să prevadă... Problemele de mediu sunt din ce în ce mai disputate în ultimii ani, iar schimbările climatice au devenit o situație ce trebuie rezolvată cât mai urgent. De aceea, a apărut termenul de „neutralitate climatică”. Aceasta a devenit cea mai bună soluție pentru planeta noastră și se lucrează intens pentru a se stabili pașii pe care fiecare țară UE, inclusiv România, trebuie să îi urmeze în obținerea ei.
1. Ce înseamnă neutralitate climatică - informații utile
Probabil că ai auzit până acum de acest termen și te-ai întrebat „ce este neutralitatea climatică?”. Ei bine, este un concept care se bazează pe obiectivul ca planeta noastră să devină neutră din punct de vedere al efectelor poluării. Acest obiectiv nu este unul nou, ci apare menționat și în Acordul de la Paris, tratatul care a fost semnat de 195 de țări din toată lumea în 2016. Lucrurile nu s-au oprit aici, iar în 2019, liderii Uniunii Europene au căzut de acord în ceea ce privește data limită în care neutralitatea climatică trebuie atinsă, iar aceasta este 2040-2050 în funcție de state. Astfel, țările din UE s-au angajat în această soluționare a problemei, iar România face parte din aceste țări. Este extrem de important pentru societate ca amprenta de carbon și emisiile să nu mai reprezinte o problemă, având în vedere faptul că stratul de ozon și fenomenele meteo extreme devin din ce în ce mai frecvente.
Normele de poluare euro au fost stabilite de Uniunea Europeană în 1992, însă se cerea o reactualizare a acestora. De asemenea, este cunoscut faptul că Uniunea Europeană trebuie să renunțe la dependența energetică și la combustibilii fosili care provin din Rusia și să înlocuiască aceste elemente cu forme de energie mai curate. Astfel, s-a ajuns la ideea ca până în anul 2030 să se atingă pragul de reducere a emisiilor cu până la 55 la sută, iar ca până în 2050, acestea să fie eliminate total.
De ce este necesară această schimbare? Pentru că gazele cu efect de seră duc la creșterea temperaturii globale și la topirea ghețarilor. Acest lucru are un efect în lanț care duce la creșterea nivelului mărilor și oceanelor, deșertificare sau fenomene meteo extreme. Tocmai de aceea, este vital să fie atins un echilibru și să ajungem la emisii nete zero. Este important să se înțeleagă faptul că acest lucru nu înseamnă că nu vor mai fi generate gaze cu efect de seră deloc, ci cantitatea care va fi emisă în atmosferă va fi absorbită în totalitate de oceane, sol, păduri etc. Astfel, gazele nu se mai acumulează în atmosfera Pământului, iar efectul de seră în exces este eliminat.
2. Neutralitatea climatică - cum se realizează?
Neutralitatea climatică are o definiție clară și concisă - reducerea în totalitate a emisiilor de gaze cu efect de seră prin folosirea unor combustibili alternativi, dar și absorbția mai mare de carbon. Astfel, se vor lua măsuri ca: investiții mai mari în tehnologii ecologice; dezvoltarea unor forme de transport cât mai curate (transport electric); modernizarea și construirea unor clădiri eficiente energetic; decarbonizarea sectorului energetic; susținerea proiectelor inovative. Schimbarea trebuie să plece de la fiecare persoană în parte. Chiar dacă operatorii comerciali și marile companii sunt principalii pioni în această estompare și oamenii pot contribui la atingerea obiectivelor. În timp ce pentru persoanele fizice, acest lucru înseamnă o responsabilizare mai mare, pentru afaceri lucrurile pot fi mai dificile. Din fericire, aici intervine Stratos, responsabilul de mediu care vine în ajutorul companiilor cu servicii de consultanță, autorizații de mediu și multe alte beneficii. De asemenea, fiind un expert și pe partea de legislație, companiile vor obține rapid informații cu privire la obligațiile la Fondul de Mediu pe care le au, pentru că nerespectarea contribuțiilor atrage după sine amenzi destul de mari. Așadar, neutralitatea climatică este o condiție la care trebuie să se alinieze și România, iar pentru ca acest lucru să fie cât mai ușor, este cel mai bine să se apeleze la experți de mediu.
16 definiții pentru neutralitate explicative DOOM (rezumat): neutralitate în sensitate politică, neutralitate axiologică, neutralitate ca stare neutră, etc. Aceste definiri subliniază multiple nuanțe ale conceptului în diferite domenii.
Neutralitatea climatică este unul dintre conceptele-cheie atunci când discutăm viitorul planetei și modul în care putem combate efectele schimbărilor climatice. Planeta este tot mai afectată de fenomene extreme, iar discuția despre reducerea emisiilor este o necesitate globală. Neutralitatea climatică poate fi privită ca o direcție comună stabilită de comunitatea internațională, pentru a menține echilibrul dintre activitățile umane și capacitatea naturală a planetei de a absorbi emisiile. Neutralitatea climatică înseamnă atingerea unui echilibru între cantitatea de gaze cu efect de seră emisă în atmosferă și capacitatea planetei de a le absorbi sau de a le compensa. Este important să diferențiem neutralitatea climatică de neutralitatea de carbon. În context internațional, se folosește termenul „net zero emissions” - emisii nete zero - ceea ce înseamnă că emisiile pot exista, dar sunt compensate astfel încât impactul asupra climei să fie nul.
Emisiile de gaze cu efect de seră sunt principalele responsabile pentru schimbările climatice. Măsurile includ tranziția spre energie regenerabilă, captarea și stocarea carbonului, soluții naturale precum pădurile, precum și proiecte de reîmpădurire. Uniunea Europeană și-a asumat obiectivul de a deveni neutră din punct de vedere climatic până în 2050, prin Pactul Verde European. În România, direcțiile de acțiune sunt stabilite prin Planul Național Integrat Energie și Schimbări Climatice (PNIESC), care prevede măsuri pentru eficiență energetică, reducerea dependenței de combustibili fosili și sprijinirea surselor regenerabile. Neutralitatea climatică nu poate fi atinsă doar prin decizii guvernamentale. Companiile trebuie să își măsoare și să raporteze emisiile, să investească în tehnologii curate și să adopte modele de afaceri sustenabile. Colaborarea dintre guverne, companii și societatea civilă este esențială.
Neutralitatea de carbon se referă doar la dioxidul de carbon (CO₂), în timp ce neutralitatea climatică acoperă toate gazele cu efect de seră, inclusiv metanul sau oxidul de azot. Da, este realistă, dar necesită acțiuni urgente și coordonate. Cu investiții în energie verde, tehnologii inovatoare și politici publice ferme, tranziția este posibilă. Un individ poate contribui prin reducerea consumului de energie, alegerea transportului sustenabil, reciclare, reducerea risipei alimentare și sprijinirea produselor locale și sustenabile. Reciclarea ajută la reducerea cantității de deșeuri și scade nevoia de materii prime noi, ceea ce înseamnă mai puține emisii din procesele de extracție și producție. Neutralitatea climatică înseamnă atingerea unui echilibru între emisiile de gaze cu efect de seră și absorbția sau compensarea acestora. Este un obiectiv esențial pentru combaterea schimbărilor climatice, cu beneficii majore pentru sănătate, economie și mediu. Neutralitatea climatică nu este doar responsabilitatea guvernelor, ci și a companiilor și cetățenilor. Vitalia Mediu sprijină inițiativele pentru reducerea amprentei de carbon.
tags: #stare #fara #sarcina #electrica