Dreptul la viață este un drept fundamental, ce obligă fiecare persoană să îl respecte atât din punct de vedere moral, cât și legal.
În scopul familiarizării cu noțiunile-cheie, accentuez că embrionul este considerat un organism viu ca produs al concepției, în primele trei luni de viață la om, care se include în perioada embrionară, de la fecundaţie până la 8 săptămâni, fiind urmat de perioada fetală.
La această etapă este obligatoriu de reflectat și asupra noțiunii de fertilizare in vitro (FIV) recunoscută ca proces de fertilizare prin combinarea manuală a unui ou și a spermei într-un vas de laborator, cu transferul de embrion în uter.
Odată ce au fost clarificate aspectele ce țin de partea introductivă a temei, consider prielnic de a furniza anumite argumente în ceea ce privește statutul legal al embrionului.
În scopul fortificării opiniei conform căreia embrionul in vitro nu poate fi catalogat drept grup de celule sau obiect, trebuie de reliefat detaliul că acesta nu este înzestrat cu personalitate juridică, dar totuși este o persoană, aparținând speciei umane.
Suplimentar, embrionul nu poate fi avutul biologic al unei alte persoane, el îşi aparţine sieși şi nu poate fi deposedat de sine.
O opinie interesantă propune a asigura o protecţie graduală, numind embrionul „fiinţă prenatală”.
Cimentând cele precizate mai sus, este necesar de a face referire la Convenția de la Oviedo, care recunoaște embrionii ca organisme vii și interzice distrugerea lor în scopuri de cercetare.
După cum a fost punctat în debutul lucrării, FIV generează o varietate de dileme etice şi polemici legate atât de ştiinţele biologice, cât și de sociologie, religie şi drept.
Prin urmare, se conturează mai multe probleme ce țin de: a) dezumanizarea şi medicalizarea procesului de sănătatea reproducerii - dispariţia unirii emoţional-fizice între parteneri.
O atenție deosebită trebuie acordată abordării problemei care ține de soarta şi numărul embrionilor, întrucât în marea majoritate a cazurilor de FIV este necesar un transfer multiplu, ceea ce implică şi reducţia embrionară ulterioară.
Soarta embrionilor supranumerari poate fi diferită în dependență de legislația de reglementare: în Germania este pedepsită producerea embrionilor destinaţi cercetării medicale; pe de altă parte, legea austriacă spaniolă, britanică, suedeză şi daneză reprezintă un compromis între legea germană restrictivă şi cea anglo-saxonă, permisivă, neprevăzând sancţiuni penale pentru cazul exceselor în materie de procreaţie artificială.
O atenție deosebită o merită Decizia CtEDO în cauza Parillo c. Italia, în care Curții i s-a pus în față dilema determinării statutului embrionului in vitro.
Cazul se referă la o femeie în vârsta de 48 de ani care a decis împreună cu soțul ei să aibă copii, creând 5 embrioni prin FIV, care au fost congelați pentru implantare ulterioară.
În 2003, soțul dnei. Parillo a decedat, iar aceasta și-a abandonat planul de a avea copii.
În 2011, nemulțumită de faptul că legea italiană interzice expres distrugerea embrionilor, s-a adresat direct la CtEDO, motivând că i s-a încălcat dreptul de proprietate asupra embrionilor.
În acest context, Curtea a lăsat fiecărui stat membru responsabilitatea de a determina când începe protecția legală a dreptului la viață, opinând că totuși embrionul nu este un bun, dar nu se include nici în categoria persoanelor, fiind doar „o parte constitutivă” a patrimoniului genetic al părintelui.
Totalizând cele menționate, țin să accentuez că atât în doctrină, cât și în practică, chiar și în jurisprudență nu există o opinie unanimă cu referire la statutul embrionului in vitro, însă cu certitudine este imperativ de reglementat legal aceste aspecte, în scopul protejării embrionului și diminuării lacunelor existente.
Reglementări și Definiții Legale
Utilizarea tehnologiei în materia reproducerii umane asistate medical, începând din a doua jumătate a secolului al XX-lea, a marcat momentul apariției generațiilor "cyborg" ("cyborg babies").
Un "cyborg" reprezintă fuziunea simbiotică dintre viața organică și un sistem tehnologic sau, altfel spus, un organism hibrid, care are atât sisteme naturale, cât și artificiale.
Reproducerea umană artificială este posibilă numai cu intervenția tehnologiei de către specialişti (biologi şi medici) în clinicile de fertilizare, acolo unde se creează, depozitează şi conservă material genetic uman (gameţi feminini şi masculini) şi embrioni umani.
Tehnologizarea reproducerii umane nu este posibilă fără o componentă juridică: contractualizarea acesteia.
Soţii sau partenerii încheie un contract de prestare de servicii medicale cu clinica de fertilizare.
De aici rezultă că raporturile juridice în materia reproducerii umane asistate medical se nasc numai prin manifestarea voinţei părţilor în acest sens.
Soţii sau cuplul afectat de infertilitate care doreşte un copil aleg prestatorul de servicii în materie de fertilizare in vitro, în funcţie de reputaţia clinicii, localizare, preţ.
De regulă, în urma utilizării tehnicilor de fertilizare in vitro, rezultă mai mulţi embrioni decât numărul dorit pentru implantare.
Creată cu scopul de a fi alternativă la reproducerea umană naturală, reproducerea umană artificială ridică serioase probleme de ordin etic, moral şi legal.
Pentru jurişti, prezintă interes modul în care se soluţionează eventualele dispute cu privire la embrionii congelaţi între foştii soţi sau parteneri, "părinţii de intenţie", care au consimţit la concepţia embrionilor in vitro, la depozitarea şi conservarea lor în clinici de fertilizare, precum şi între aceştia şi clinicile unde sunt depozitaţi şi conservaţi în diverse situaţii care intervin după conceperea embrionilor, dar înainte de implantarea lor în uterul femeii, precum: divorţul sau despărţirea partenerilor, decesul unuia dintre soţi sau parteneri, incapacitatea legală sau fizică de a lua decizii (punere sub interdicţie judecătorească, demenţă, stare comatoasă).
Chiar dacă în art. 447 C. civ. se stipulează că regimul reproducerii umane asistate medical cu terţ donator va face obiectul unei legi speciale, până în prezent aceasta nu a fost adoptată, însă industria embrionilor este în continuă dezvoltare.
Dezbateri Juridice și Jurisprudență
Încadrarea embrionilor umani într-o categorie sau alta este o problemă disputată deopotrivă de medici, biologi, teologi, filozofi, antropologi şi jurişti.
În dreptul nostru, nu se poate afirma că embrionul uman, în general, şi cel congelat, în special, au un statut juridic.
Cu toate acestea, două cazuri care au ajuns în faţa Curţii, dintre care unul a fost deja soluţionat, iar altul este pe rol, relevă poziţia organelor judiciare naţionale cu privire la această chestiune.
În cauza Knecht c. României, reclamanta s-a plâns de faptul că i s-a încălcat dreptul de proprietate asupra embrionilor prin faptul că Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism din cadrul Parchetului General a instituit sechestru asigurător pe întregul material genetic găsit la clinica S. din Bucureşti, în cadrul unei anchete penale demarate împotriva acesteia, inclusiv asupra celor 16 embrioni ai reclamantei, material genetic depozitat de DIICOT la Institutul de Medicină Legală "Mina Minovici".
Ulterior, reclamanta a solicitat informaţii de la DIICOT, în calitatea sa de "proprietar al celor şaisprezece embrioni", privind procedura ce trebuie urmată pentru a-şi recupera de urgenţă embrionii congelaţi, exprimându-şi temerile cu privire la starea acestora.
Imediat, reclamanta a fost informată de DIICOT că nu dispune de mijloacele tehnice de identificare a embrionilor respectivi, dat fiind că încă era în curs un inventar al întregului material aflat sub sechestru asigurator şi nu a fost identificat niciun document cu privire la embrionii reclamantei.
În acest context, reclamanta a fost sfătuită să desemneze un medic specializat în embriologie, care putea apoi contacta INML în acel scop.
În acest sens, reclamanta a obţinut de la Ministerul Sănătăţii o listă cu instituţiile medicale acreditate ca bănci de celule reproductive, conform Ordinului ministrului sănătăţii publice nr. 1225/2008, de unde rezulta că centrul medical S.
Totodată, ministerul a informat-o pe reclamantă că nu putea interveni în niciun fel în relaţia contractuală dintre aceasta şi S., presupunând că un astfel de contract exista şi cuprindea dispoziţii specifice cu privire la cine putea recupera embrionii şi în ce circumstanţe.
De asemenea, ministerul i-a sugerat reclamantei să contacteze S. şi, în baza contractului pe care l-a încheiat cu această clinică, să ceară sprijin în identificarea şi recuperarea embrionilor ei.
După ce a reuşit să găsească embriologi, clinica P. din Sibiu, unde aceştia activau, a solicitat Agenţiei Naţionale de Transplant autorizarea de a recupera embrionii, dar nu a primit niciun răspuns.
Cererea a fost reiterată, iar Agenţia a informat clinica P.
Cu toate acestea, DIICOT a informat-o pe reclamantă că refuzul ANT nu era obligatoriu şi că INML a fost numit custode legal al materialului genetic pe parcursul derulării anchetei penale.
După încheierea anchetei şi trimiterea în judecată a persoanelor răspunzătoare din clinica S., dosarul urma să fie trimis instanţelor penale.
În consecinţă, a fost emisă o ordonanţă autorizând-o pe reclamantă să-şi recupereze embrionii până la o anumită dată, după care INML a încetat să mai funcţioneze ca bancă-depozit numită de organele de anchetă.
Reclamantei i s-a cerut să fie însoţită de un embriolog şi să aducă un container special cu nitrogen lichid pentru transfer.
Reclamanta a reuşit să obţină de la o clinică din Austria un container special cu nitrogen lichid de tipul celui cerut pentru asemenea transferuri şi a solicitat clinicii să realizeze transferul.
Ulterior, clinica P. a informat-o pe reclamantă că ANT a refuzat autorizarea transferului din următoarele motive: INML nu a fost niciodată autorizat de ANT să depoziteze astfel de materiale şi, prin urmare, nu poate exista nicio garanţie cu privire la calitatea materialului depus acolo (împotriva contaminării, deteriorării etc.); mai mult, depozitarea acestui material în institut nu respectă cerinţele legale (Ordinul ministrului sănătăţii publice nr. 1763/2007) cu privire la trasabilitatea materialului genetic.
Având în vedere refuzul ANT şi faptul că îşi desfăşura activitatea sub autoritatea acesteia, precum şi imposibilitatea de a garanta calitatea şi siguranţa embrionilor, clinica a informat-o pe reclamantă că nu putea realiza recuperarea lor.
După această informare, reclamanta a solicitat din nou DIICOT emiterea unui ordin care să-i permită INML să continue depozitarea embrionilor ei până ce ANT autorizează recuperarea lor.
Pentru a justifica necesitatea unei astfel de măsuri urgente, reclamanta a subliniat că imposibilitatea de a transfera embrionii ar avea repercusiuni serioase asupra dreptului la viaţă al embrionilor săi şi asupra dreptului ei de a-şi întemeia o familie.
ANT i-a transmis reclamantei următorul răspuns: INML a fost numit custode cu nerespectarea dispoziţiilor legale ale Directivei 2004/23/CE şi ale art. 148 alin. (4) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii; INML nu a fost niciodată autorizat şi nici nu a primit aprobarea ANT să funcţioneze ca bancă de celule reproductive, clinica medicală S. a fost autorizată să funcţioneze ca bancă de celule reproductive doar la 15 iulie 2009, şi nu în iunie 2008, când materialul genetic a fost congelat şi depozitat; Codul de procedură penală, invocat de DIICOT, nu a oferit garanţii cu privire la securitatea şi siguranţa embrionilor pe timpul depozitării la S. (un an de zile) şi, ulterior, la INML (şase luni de zile).
De asemenea, ANT a susţinut că nu avea nicio informaţie cu privire la modul în care embrionii au fost transportaţi de la S. la INML şi nu putea, aşadar, să garanteze respectarea condiţiilor sanitare minime.
Prin urmare, ANT nu a putut autoriza transferul embrionilor de la INML la altă clinică, pe teritoriul României sau în afara ei; mai mult, în conformitate cu prevederile art. 19 alin.
Reclamanta a formulat mai multe cereri în faţa instanţelor române - penale şi de contencios administrativ - prin care solicita transferul embrionilor de la INML la o altă clinică din România sau în străinătate.
Curtea de Apel Bucureşti i-a respins cererea formulată în cadrul procesului penal, cu motivarea că nu există niciun temei legal pentru a răspunde cererii ei în cadrul procesului penal, instanţele civile având deplină competenţă de a-i examina plângerea.
Judecătorul D.D. a arătat însă, în opinia sa separată, că a considerat cererea reclamantei ca fiind întemeiată, în măsura în care, în ciuda deciziei procurorului de restituire a embrionilor, autorităţile refuzau punerea în aplicare a deciziei.
Având în vedere că măsura confiscării embrionilor se realiza în cadrul procesului penal, era firesc ca recuperarea lor să se realizeze în cadrul aceleiaşi proceduri.
Ulterior, reclamanta a formulat la Curtea de Apel Bucureşti o acţiune pentru obligarea ANT, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, să emită autorizaţia pentru transferul embrionilor săi la o clinică specializată şi autorizată, în România sau în străinătate.
În apărare, ANT şi-a reiterat argumentele conform cărora faptul că embrionii au fost depozitaţi mai întâi la S., apoi la INML, unde au fost transportaţi în condiţii necunoscute, niciuna dintre cele două instituţii nefiind acreditată atunci ca bănci de celule reproductive, a creat incertitudine cu privire la siguranţa şi calitatea embrionilor.
În aceste circumstanţe, nu se putea autoriza transferul conform legislaţiei relevante.
Cererea reclamantei a fost respinsă ca nefondată.
Instanţa a considerat că, având în vedere legislaţia relevantă, ce impunea standarde specifice de calitate şi siguranţă cu privire la materialul genetic, şi în măsura în care nici clinica S. şi nici INML, la momentul depozitării iniţiale a embrionilor, nu erau acreditate sau autorizate să funcţioneze ca bănci de celule reproductive, refuzul ANT era justificat şi în conformitate cu legea.
Reclamanta a contestat această hotărâre în faţa Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, reiterând că, în conformitate cu argumentele Guvernului prezentate Curţii, transferul embrionilor de la clinica S. la INML era realizat cu aprobarea Ministerului Sănătăţii şi a directorului ANT.
Prin urmare, refuzul ANT de a autoriza un alt transfer părea nejustificat.
Mai mult, cele câteva vizite ale reclamantei la INML pentru a verifica starea embrionilor săi au arătat că aceştia erau păstraţi în condiţii precare, în lipsa unui personal instruit să îi supravegheze în mod corespunzător.
După aproape 2 ani de la data sechestrării embrionilor, Înalta Curte a admis cererea reclamantei şi a obligat ANT să autorizeze transferul celor şaisprezece embrioni de la INML la o clinică autorizată din România sau străinătate.
Având în vedere că măsura sechestrului asigurător are ca obiect bunuri mobile sau imobile, corporale sau incorporale, rezultă că procurorii au calificat embrionii umani congelaţi drept "bunuri".
Însă, în opinia Curţii Europene a Drepturilor Omului, embrionii nu intră în sfera de aplicare a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la protecţia proprietăţii, deoarece embrionii umani nu pot fi reduşi la "bunuri" în sensul acestei dispoziţii.
În schimb, Curtea a reţinut că embrionii sunt "o parte constitutivă" a patrimoniului genetic şi a identităţii biologice a celui care a consimţit la crearea embrionilor cu materialul său genetic.
Cu toate acestea, Curtea a refuzat să tranşeze problema calificării embrionilor drept "persoane".
Considerații Etice și Biologice
"Un ovul, un embrion, un adult - aceasta este evoluția normală. Dar un ovul supus bokanovskificării va germina, va prolifera, se va diviza. Va da opt până la nouăzeci și șase de noi muguri, iar fiecare mugur se va dezvolta într-un embrion perfect format, și fiecare embrion va da un adult de talie normală. Se obțin deci nouăzeci și șase de ființe umane, acolo unde înainte creștea doar una. Deci, un mare progres."
"Veți recunoaște, deci, că este un progres remarcabil față de ce se petrece în natură. Dar nu e vorba de niște gemeni identici - nu doar niște gemeni, dubleți sau tripleți prăpădiți ca în vremurile de demult ale viviparității, când se întâmpla uneori ca vreun ovul să se dividă accidental. Aici este vorba de zeci sau chiar sute de produse noi. Sute, repetă Directorul și-și deschise larg brațele de parcă ar fi împărțit cu generozitate pomeni."
Recent am vizionat filmul ”The Switch”, lansat în 2010, având-o în distribuție pe Jennifer Aniston, în rolul lui Kassie, o femeie de carieră din New York, în jur de 40 de ani care, în urma unui control medical de rutină la ginecolog, află că timpul nu mai are răbdare cu ea și ovulația se apropie de… sfârșit.
Asta da, mare inegalitate biologică, naturală, adevărată, între femeie şi bărbat!
Kassie intră în criză când natura ei este în criză.
Înspăimântată de trecerea timpului şi epuizarea ovulaţiei, Kassie pornește în căutarea unui donator de spermă pentru a avea un copil.
După cum spune chiar ea, are o slujbă bine plătită şi nu are nevoie de un bărbat.
Vrea un copil fără să vrea şi sex.
Vrea un donator în loc de un iubit.
Vrea un donator în loc de un tată.
În mod natural ţi se nasc uşor în minte întrebările: de ce nu vrea sex?
De ce e mai uşor să-ţi pui trupul la dispoziţia unui medic decât la dispoziţia unui bărbat în cadrul unei relații sexuale?
De ce ar fi mai uşor să accepte o intervenție medicală decât erotismul?
În sfârşit, după ce a trăit ani de zile în şedinţe, Kassie constată că, în mod ironic, ”viața este în plină ședință”, după cum afirmă chiar ea.
Kassie îi dezvăluie planul celui mai bun prieten al său, Wally, analist financiar pe Wall Street, interpretat de actorul Jason Bateman.
În plus, îi cere ajutor în căutarea spermei.
Însă, aşa cum se întâmplă în unele cazuri, într-o relație de prietenie între două persoane de sex opus, Wally își dă seama că este îndrăgostit de Kassie.
Amândoi au o inteligență emoțională scăzută, nefiind capabili să-și exprime emoțiile și să comunice la nivel emoțional.
Cu toate acestea, Wally se așteaptă să fie recrutat de Kassie pe post de donator.
Această așteptare este urmată de o mare dezamăgire.
Kassie îl respinge pentru că, după analiza ei, Wally este ”nevrotic, egoist și pesimist”, în niciun caz ”realist”, aşa cum se descrie el însuși.
Kassie găsește un donator de invidiat.
Roland, interpretat de actorul Patrick Wilson, este înzestrat cu frumusețe fizică şi un IQ ridicat (dar un IE scăzut, vizibil pe parcursul filmului, aspect neglijat total în alegerea donatorului): înalt, constituție atletică, blond, cu ochii albaștri („viking„) şi, pe deasupra intelectual, asistent la Universitatea Columbia.
În timpul petrecerii de ”însămânțare” sau ”inseminare”, care are loc la locuința lui Kassie din Manhattan - unde rulează în mod sugestiv melodia ”Papa don’t preach”, interpretată de Madonna - la care au fost invitați prietenii ei și donatorul însoțit de nevastă - o femeie frumoasă, brunetă, cu trăsături ușor de identificat în cazul femeilor evreice - după ritualul colectării spermei, în baie se produce un ”accident”.
Sub aburii alcoolului, consumat probabil de durere, nu de bucurie, Wally răstoarnă recipientul cu sperma vikingului şi, după o scurtă şi rapidă analiză a situației, umple recipientul cu lichidul său seminal.
Un accident de care nu își mai amintește decât după câțiva ani, când face cunoștință cu Sebastian - un puști frumos, cu o minte analitică, un IQ foarte ridicat, cu probleme emoționale - şi descoperă câteva asemănări între ei.
Și iată cum dezamăgirea de la început este urmată peste câțiva ani de o surpriză.
Pentru că aşa e viața!
În fine, de la micuțul Sebastian am aflat răspunsul la întrebările: de ce nu dorea mama lui să facă sex?
De ce nu dorea un bărbat?
Pentru că suferea de ”tulburare ciclotimică”, o tulburare de care suferă probabil mulți oameni din ziua de azi, mai ales ”carieriștii”: o afecțiune cronică a dispoziției, constând în perioade scurte de euforie urmate de perioade de anxietate şi tendință suicidară.
Și, tot de la puștiul de câțiva anișori, am aflat că… ”natura e în criză iar de vină este un singur mamifer” - o replică genială a micuțului geniu ”făcut” la „comanda” mamei.
Zilele trecute a făcut înconjurul lumii o știre despre fertilizarea in vitro.
Este cazul recent al unui cuplu de asiatici din New York, care a apelat la serviciile celebrei clinici.
Au fost concepuți în laborator 5 embrioni: un băiat şi patru fete.
După ce implantarea embrionului de sex bărbătesc a eșuat, cuplul a solicitat utilizarea celorlalți embrioni crioconservați.
Astfel femeia a rămas însărcinată cu gemeni.
Însă, la naștere, cuplul a avut surpriza să constate că are doi băieți non-asiatici în loc de două fetițe asiatice.
Testele ADN au demonstrat că cei doi copii nu aveau legătură biologică nici între ei, nici cu părinții comanditari.
Cuplul asiatic a fost obligat să predea copiii părinților biologici, alte două cupluri, non-asiatice.
Așadar, în loc să dea naștere copiilor săi biologici, femeia a ajuns să fie mamă-purtătoare pentru alții, fără nicio intenție în acest sens, fără să-și fi dorit și fără să fi știut acest lucru.
Dacă mijloacele de contracepție îl ajută pe om să facă sex fără să facă şi copii, tehnologizarea reproducerii umane îl ajută pe om să aibă copii fără să facă sex.
În primul caz, știința satisface dorința omului de a face sex nelimitat fără reproducere.
În al doilea caz, tehnologia reproductivă satisface dorința omului de ”a avea” copii fără să facă sex, atunci când reproducerea naturală nu este posibilă din cauza lipsei unui partener de sex opus sau din cauza infertilității.
Reproducerea umană asistată medical nu este posibilă fără o componentă juridică, și anume, contractualizarea.
Cei sau cel care dorește un copil alege prestatorul de servicii în materie de fertilizare in vitro în funcție de reputația clinicii, ”produsele” acesteia prezentate în cataloage (sperma şi caracteristicile donatorului, ovulele şi caracteristicile donatoarei, embrionii şi caracteristicile părinților biologici), localizare, preţ.
Prezentată inițial ca fiind un tratament pentru ”infertilitate”, reproducerea umană artificială este folosită azi nu doar de către cuplurile infertile natural, ci și de persoanele singure și cuplurile formate din persoane de același sex, fertile, însă pentru care reproducerea umană nu este posibilă în mod natural, și ridică serioase probleme de ordin etic, moral și legal.
Chiar dacă în România sunt autorizate mai multe centre de fertilizare in vitro prin Ordine ale Ministerului Sănătății iar promovarea în mediul online a acestora, şi nu numai, ci şi a altora neautorizate, este foarte bine realizată, lipsește o reglementare în această materie.
Prin urmare, se ridică următoarea întrebare: cum vor tranșa instanțele de judecată problemele identificate mai sus?
Încadrarea embrionilor umani într-o categorie sau alta este o problemă disputată deopotrivă de medici, biologi, teologi, filozofi, antropologi şi jurişti.
În opinia Curții, embrionii nu intră în sfera de aplicare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la protecția proprietății, deoarece nu pot fi reduși la ”bunuri” în sensul acestei dispoziții.
În schimb, Curtea a reținut că embrionii sunt ”o parte constitutivă” a patrimoniului genetic şi a identității biologice a celui care a consimțit la crearea embrionilor cu materialul său genetic.
Cu toate acestea, Curtea a refuzat să transeșeze problema calificării embrionilor drept ”persoane”.
Poziția Curții Europene este ușor de înțeles dintr-o anumită perspectivă.
Dacă embrionul ar fi ”persoană” atunci ar fi prea mult spus pentru a nu afecta întreaga industrie reproductivă pentru simplul motiv: trafic de persoane, ceea ce este în realitate.
Și este o industrie dezvoltată la nivel global.
Deci, în opinia CEDO, embrionul uman nu este nici ”persoană„ , nici „bun” !
Prima dispută asupra embrionilor crioconservați a fost tranșată de către United District Court for Eastern District of Virginia în 1989 în cazul York v. Jones.
Litigiul a fost declanșat de Steven York și soția sa Risa Adler-York împotriva Jones Institute for Reproductive Medicine.
Institutul a refuzat solicitarea celor doi soți de a le restitui embrionii creați prin tehnica fertilizării in vitro și crioconservați, aceștia dorind să-i utilizeze într-o altă clinică de fertilizare.
În această cauză, instanța a admis cererea celor doi soți, recunoscându-le dreptul de a dispune de embrionii lor, mutându-i oriunde doresc.
Instanța a soluționat disputa pe temei contractual, calificând contractul dintre cei doi soți și institut ca un contract de depozit, în baza căruia soții au transferat institutului doar posesia, nu proprietatea.
În ceea ce privește cercetările în embriologie, embrionul este o entitate aparținând speciei umane, în măsura în care posedă un ADN unic, specific uman, distinct de orice celulă a părinților biologici, având caracteristicile speciei umane, fiind un organism complet, dar imatur, aflându-se în stadiul incipient al dezvoltării sale naturale (unul dintre stadiile existenței ființei umane).
Prin urmare, embrionul uman nu este o simplă celulă sau o simplă parte constitutivă a părinților săi biologici, ci o ființă umană distinctă de aceștia.
De vreme ce cu ajutorul tehnologiei medicul îi arată pacientei imaginea ”copilului”, captând-o ca amintire din viața intra-uterină şi îi facilitează să audă ritmul bătăilor inimii, embrionul este o veritabilă ființă umană, care ar trebui protejată indiferent de existența sa intra-uterină sau in vitro.
În acest caz, avortul ar trebui să fie infracțiune, conservarea embrionilor ar aduce atingere demnității umane, iar disputa între foștii soți sau parteneri cu privire la embrioni ar trebui să fie soluționată în conformitate cu regulile după care se soluționează disputa cu privire la custodia copiilor sau autoritatea părintească, interesul superior al copilului prevalând.
Totuși, interesul superior al copilului este ignorat în totalitate în astfel de cazuri deoarece apartenența embrionilor in vitro la categoria bunurilor sau a persoanelor nu este determinantă pentru soluționarea disputei asupra embrionilor in vitro.
Dorința naturală a omului de perpetuare a spiței sale şi a numelui său poate fi împlinită azi cu ajutorul biotehnologiei şi al Dreptului.
Însă, uneori, împlinirea dorinței se poate lovi de tot felul de obstacole neprevăzute, nedorite, neintenționate.
Acestea sunt adevărate provocări pentru Drept.
Principiul autonomiei persoanei, consacrat în dreptul american, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului şi în dreptul celor mai multe state europene, permite oricărei persoane fizice de a hotărî dacă şi cum să devină părinte: prin sex sau fără sex.
Astfel, femeia sau bărbatul are libertatea de a dispune de propriul său corp, alegând să devină sau nu părinte, în mod natural, prin act sexual, sau în mod artificial, fără sex, prin reproducere umană asistată medical.
În California, legea prevede obligația medicului de a-i informa pe cei care apelează la tehnicile de reproducere umană asistată medical despre alegerea pe care o pot exercita cu privire la dispoziția asupra embrionilor obținuți prin fertilizare in vitro.
Aceste informații trebuie să cuprindă cel puțin termenul limită de depozitare a embrionilor crioconservați şi opțiunile pe care le are cuplul în cazul în care unul dintre parteneri sau ambii decedează ori divorțează sau abandonează embrionii.
Cuplul poate alege între următoarele opțiuni în caz de divorț sau separare: embrionii să fie puși la dispoziția femeii, să fie puși la dispozția bărbatului, să doneze embrionii unei alte persoane ori unui alt cuplu sau să decongeleze embrionii şi să nu continue procedura implantării.
Legea prevede că opțiunea părților trebuie să fie clar exprimată.
În Florida, legea impune încheierea în formă scrisă a unei convenții între medic şi cuplu cu privire la modul în care soții sau partenerii vor dispune de gameți sau embrioni în cazul divorțului, decesului unuia dintre ei sau în orice altă circumstanță neprevăzută.
Legea conferă caracter obligatoriu dispoziției părților numai dacă limbajul utilizat permite soților sau cuplului să-și confomeze comportamentul normelor juridice în această materie.
În absența oricărei dispoziții a părților în aces sens, legea prevede că gameții rămân ”sub controlul” celui de la care au fost prelevați, iar decizia privind utilizarea embrionilor se va lua prin acordul soților.
Utilizarea tehnologiei în materia reproducerii umane asistate medical este un domeniu complex, aflat la intersecția dintre știință, etică și drept.
Dreptul de a avea copii, dreptul de a fi părinte au fost construite și dezvoltate în jurul art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la viață privată şi la familie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că noțiunea de „viață privată” în sensul art. 8 include dreptul la dezvoltare personală, autodeterminare, identitate, orientare şi viață sexuală.
Tehnica de diagnostic genetic preimplantar intră în sfera de aplicare a art. 8.
Jurisprudența CEDO a dezvoltat conceptul de „dreptul de a deveni părinte”, chiar „părinte genetic”, recunoscându-l ca fiind protejat juridic.
Cu toate acestea, tendința de reificare a persoanei, inclusiv a embrionului, ridică probleme juridice și etice complexe.
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, prin art. 142 lit. g, stipulează că reglementările privind prelevarea, conservarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană se aplică inclusiv tehnicilor de fertilizare in vitro.
Cu toate acestea, reproducerea umană asistată nu constituie un tratament împotriva sterilității, ci, mai degrabă, o soluție pentru suferințe fizice și, mai ales, psihice.
Reproducerea umană asistată cu terț donator, deși reglementată parțial în noul Cod civil, ridică în continuare probleme juridice complexe, inclusiv în ceea ce privește gestația pentru altul și maternitatea de substituție.
În concluzie, statutul juridic al embrionului uman rămâne un subiect de dezbatere intensă, necesitând o abordare multidisciplinară și o reglementare clară pentru a proteja demnitatea umană și a răspunde provocărilor societății contemporane.
Bioetică: Legea, medicina și etica tehnologiilor reproductive și geneticii | HarvardX pe edX
tags: #statutul #juridic #al #embrionului