Stabilirea paternității este un subiect complex, reglementat de legislația română, care a suferit modificări de-a lungul timpului. În prezent, acțiunea în stabilirea paternității este imprescriptibilă în ceea ce privește copiii născuți după intrarea în vigoare a noului Cod Civil. Totuși, situația copiilor născuți anterior acestei date ridică întrebări legate de aplicabilitatea legii vechi și de termenele de prescripție.
Dacă, în prezent, este cert că acțiunea în stabilirea paternității este imprescriptibilă[3] în privința copiilor născuți după data intrării în vigoare a Codului Civil (actual), nu aceeaşi certitudine există şi în privinţa copiilor născuţi anterior acestui moment, câtă vreme, acestora din urmă le vor fi aplicabile dispoziţiile legii vechi (anterioare noului Cod civil)[4], mai precis, sub aspectul prescripţiei prevăzute de art. 60 alin. 4 din Codul Familiei, ce declară, după cum am arătat, că acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia, alineat ce a fost introdus prin art. I punctul 5 din Legea nr. 288/2007.
Incertitudinea se adânceşte atunci când ne referim la copiii născuţi anterior datei de 08.11.2007, când încă erau în vigoare dispoziţiile art. 60 alin. 1 din Codul Familiei, ce prevedeau că acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la nașterea copilului. Ba chiar mai mult, incertitudinea se adânceşte atunci când ne referim la copiii născuţi anterior datei de 08.11.2007, când încă erau în vigoare dispoziţiile art. 60 alin. 1 din Codul Familiei, ce prevedeau că acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la nașterea copilului. Iar aceasta, în condiţiile în care, prin Decizia nr. 1345/2008 Curtea Constituţională a declarat neconstituţional art. II din Legea nr. 288/2007, care prevedea aplicabilitatea noilor dispoziții și copiilor născuți înainte de intrarea în vigoare a legii. În alţi termeni fiind spus, întrebarea se pune dacă, de “beneficiul” imprescriptibilităţii acţiunii în stabilirea paternităţii, consacrată de art. 60 alin. 4 din fostul Cod al Familiei şi, în prezent, de art. 427. alin. 1 din noul Cod Civil, se pot bucura şi copiii născuţi înainte de intrarea în vigoare a legii noi.
Tot cu titlu preliminar, atenţionez că, succinta abordare de faţă, ar putea părea total inoportună şi neavenită câtă vreme, Curtea Constituţională, a reţinut ca şi considerent decizoriu la adoptarea Deciziei nr. 1345/2008 împrejurarea că neconstituţionalitatea reglementării rezultă din faptul că legea nouă se aplică şi copiilor născuţi înainte de intrarea ei în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de soluţionare, de vreme ce aceasta se aplică unui drept născut sub imperiul legii vechi, de unde, eo ipso am putea considera că, de dispoziţiile art. 60 alin. 4 din Codul familiei, în forma sa modificată, se vor bucura toţi copiii, indiferent de data naşterii.
Ei bine, fără intenţia de a nega justeţea soluţiei curţii şi, cu atât mai puţin de a înfrânge obligativitatea acesteia, dar, amintind că rolul curţii este acela de a verifica constituţionalitatea legilor[6] şi nu de a interpreta normele juridice[7], de unde rezultă că obligativitatea vizează strict soluţia de sancţionare a unei legi, prin declararea ei drept neconstituţională[8], consider că, în continuare, devine actuală, oportună şi pertinentă analiza aplicabilităţii art. 60 alin. 4 din Codul familiei, în forma sa modificată, sub imperiul căreia acțiunea în stabilirea paternității, formulată de copil, este imprescriptibilă.
În raport de aceste succinte consideraţii teoretice, calificăm situaţia jurică a copiilor născuţi în afara căsătoriei (ce doresc a-şi clarifica statutul, prin stabilirea filiaţiei faţă de un anumit bărbat, printr-o acţiune în stabilirea paternităţii), drept o veritabilă situaţie juridică obiectivă durabilă în timp (permanentă) neconsumată sub legea veche[14]. Putem spune că legea nouă, în analiza noastră, art. 60 alin. 4 din Codul familiei, în forma sa modificată, se aplică oricărei persoane existente la data intrării sale în vigoare (modificări), ce are statutul unui copil din afara căsătoriei, aceasta ca efect al principiului aplicării imediate a legii civile, de vreme ce în acest caz, nu se observă vreo derogare legală expresă.
Făcând o paralelă cu legislaţia actuală în domeniu, reglementare cuprinsă în noul Cod Civil, observăm cum legiuitorul a prevăzut o astfel de excepţie, derogatorie de la regula aplicării imediate a legii noi, prin instituirea art. 47 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, ce prevede că „Stabilirea filiaţiei, tăgăduirea paternităţii sau orice altă acţiune privitoare la filiaţie este supusă dispoziţiilor Codului civil şi produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuţi după intrarea lui în vigoare”. Or, acest argument de text, confirmă teza mai sus expusă, că art. 60 alin. 4 din Codul familiei, în forma sa modificată prin Legea nr. 288/2007, era de imediată aplicare situaţiilor durabile continue din materia filiaţiei, chiar dacă acestea s-au născut sub legea veche, nefiind instituită o excepţie expresă.
Bunăoară, un alt exemplu reţinut de doctrină şi qvasi similar celui analizat, îl reprezintă dezbaterea iscată în jurul chestiunii dacă Decretul nr. 130/1949 pentru reglementarea privind reglementarea condiţiunii juridice a copilului natural şi Codul familiei (din anul 1956), norme ce introduceau posibilitatea cercetării judecătoreşti a paternităţii copilului din afara căsătoriei[15] ce reprezentau atunci legea nouă, se vor aplica şi copiilor născuţi anterior intrării în vigoare a legii noi[16] când, conform legii vechi (art. 307 Cod civil), era interzisă cercetarea judecătorească a paternităţii din afara căsătoriei. Soluţia unanim recunoscută de doctrină şi îmbrăţişată de practică a fost aceea că legea nouă se va aplica şi copiilor născuţi înainte de intrarea ei în vigoare, cu argumentul convingător că, nu există teama ca legea să retroactiveze (interdicţie existentă şi atunci potrivit art. 15 din Constituţie, rereluat ulterior în art. 6 din noul Cod Civil).
Compatibilitatea celor două teze
În contextul dat, se pune întrebarea, în ce măsură, cele două teze, se pot concilia, câtă vreme, sentenţioasa statuare a Curţii ce este în sensul că “neconstituţionalitatea reglementării rezultă din faptul că legea nouă se aplică şi copiilor născuţi înainte de intrarea ei în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de soluţionare, de vreme ce aceasta se aplică unui drept născut sub imperiul legii vechi”, iar mai apoi, dacă o astfel de contradicţie este definitiv ireconciliabilă, în ce măsură, o instanţă ar putea pronunţa o altă soluţie în sensul aplicabilităţii legii noi (art. 60 alin. 4 din Codul familiei) la cazurile pendinte, chiar dacă acestea au luat naştere sub legea veche?
Drept consecinţă, în mod obligatoriu (ca efect al deciziei Curţii Constituţionale) se va ignora textul declarat neconstituţional, care, în cazul analizat, oricum era neavenit, drept pentru care, consider că ar fi pe deplin permis, ca expresie a unităţii şi plenitudinii de competenţa jurisdicţională, în aplicarea şi interpretarea legii, ca o instanţă să analizeze aplicabilitatea textului art. 60 alin. 4 din Codul familiei, în forma sa modificată prin Legea nr. 288/2007, chiar şi în cazul copiilor născuţi anterior intrării în vigoare a acestei legi, cu condiţia ca situaţia juridică să nu fi fost consumată sub legea veche.
În aceste condiţii, reţinând caracterul de lege nouă al art. 60 alin. 4 din Codul familiei, în forma sa modificată, notând că filiaţia reprezintă o situaţie durabilă în timp (obiectivă) cu valoare de facta preterita, şi asigurând respectarea principiului aplicării imediate a legii civile noi, care în privinţa situaţiilor juridice pendinte obiective, dictează, că se va aplica şi acestora (pentru viitor), ar fi permisă, legitimă şi corectă soluţia aplicării textului şi copiilor născuţi înainte de data modificării art. 60 din Codul familiei.
Teza susţinută, nu ar fi subminat nici de eventualul argument că, deja prescripţia ar fi fost împlinită la data intrării în vigoare a legii noi, deoarece, pe de o parte, prescripţia extinctivă stinge numai dreptul material la acţiune şi nu însăşi dreptul subiectiv, de unde rezultă că, după împlinirea termenului de prescripţie, dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă, supravieţuiesc[23], rămânând astfel dezarmat, însă, susceptibile de a fi revigorate. Astfel, în opinia mea, am fi în prezenţa unei veritabile violări a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin lipsirea nejustificată de bunuri. O soluţie contrară, în lipsa unor justificări obiective şi rezonabile, ar reprezenta o veritabilă violare a dispoziţiilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, coroborat cu art. 8 din aceeaşi convenţie.
Prescripția acțiunii în tăgada paternității este deseori ignorată în practică. Deși este o instituție care poate paraliza un demers judiciar/proces, prescripția operează doar dacă este invocată de partea adversă. Începem prin a reda dispozițiile art. 414 C.civ. Analizând dispozițiile alin. (1) al art. 414 C.civ., observăm că "acțiunea în tăgada paternității poate fi introdusă de soțul mamei, de mama, de pretinsul tată biologic, precum și de copil însuși, în cursul minoratului sau după ce a ajuns la majorat". De precizat că nu orice subiect de drept poate uza de cererea de chemare în judecată privind tăgada paternității, întrucât, art. 430 - 433 C.civ. indică persoanele care se pot folosi de această instituție: soțul mamei, mama, pretinsul tată biologic, copilul și moștenitorii acestuia din urmă.
Aceste dispoziții trebuie coroborate cu prevederile legii procesual civile, indicând aici art. 92 C.proc.civ. ce conferă și procurorului calitatea de a promova anumumite acțiuni, implicit cele de acest gen, având deci calitate procesuală activă.
Legea (art. 430 alin. (1) C.civ.) prevede că soțul mamei poate introduce acțiunea în tăgada paternității în termen de 3 ani, care curge fie de la data la care soțul a cunoscut că este prezumat tată al copilului, fie de la o dată ulterioară, când a aflat că prezumția nu corespunde realității. În prima situație, arătăm că soțul mamei - cunoscând că din diverse motive nu poate fi tatăl copilului - are posibilitatea de a introduce în termen de 3 ani de la nașterea copilului o acțiune privind tăgada paternității. În cea de a doua situație, tot în termen de 3 ani de zile, soțul mamei are la dispoziție posibilitate de a solicita tăgada paternității. În acest caz însă, termenul de prescripție curge de la o dată diferită, anume, de la momentul la care soțul mamei a aflat că prezumția de paternitate nu corespunde realității, dându-și seama că este imposibil ca el să fie tatăl copilului. Nu este obligatoriu ca o astfel de cerere să fie introdusă în timpul minorității copilului, legiuitorul utilizând termenul ,,copil” sub aspect general (legea nu menționează cuvântul minor).
Un aspect foarte important pe care justițiabilul trebuie să-l aibă în vedere este reprezentat de legea aplicabilă. NOTĂ: Articolele indicate mai sus sunt prevăzute de actualul Cod civil. Actul normativ privind Codul civil este reprezentat de Legea nr. 287/2009. În continuare, pentru punerea în aplicare a Codului civil a fost reglementată și adoptată Legea nr. 71/2011. Amintim că actualul Cod civil a intrat în vigoare începând cu data de 1 octombrie 2011, astfel cum art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. Pentru a oferi clarificare legală cu privire la legea aplicabilă instituției ,,tăgada paternității”, redăm dispozițiile art. 27 din Legea nr. 71/2011: "Dispoziţiile art. 414 - 430 din Codul civil sunt aplicabile numai situaţiilor juridice născute după intrarea în vigoare a Codului civil."
În cazul copiilor născuți anterior datei intrării în vigoare a Noului Cod civil, sunt aplicabile dispozițiile Codului familiei din 1953 (adoptat prin Legea nr. 105/1953). Codul familiei, în art. 55 alin. (1) prevedea că ,,acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de 3 ani de la data naşterii copilului. În concluzie, în vederea efectuării demersurilor pentru a promova o acțiune în tăgada paternității, soțul mamei trebuie să analizeze temeinic dacă această acțiune este sau nu prescrisă, mai ales în cazul situațiilor cărora le este aplicabilă legea veche. Pentru analizarea situației juridice în detaliu este necesară consultanța la un avocat pentru a identifica ce tip de acțiune se impune, competența instanței, durata unui astfel de proces și ce soluții pot exista.
Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei
Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în numele lui de către mamă, chiar dacă este minoră, sau de către reprezentantul lui legal. Aceasta poate fi pornită sau, după caz, continuată şi de moştenitorii copilului, în condiţiile legii. De asemenea, acţiunea în stabilirea paternităţii poate fi pornită şi împotriva moştenitorilor pretinsului tată.
Calitatea procesuală activă este recunoscută copilului [cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) C. civ.], moştenitorilor copilului care pot porni o astfel de acţiune dar o pot şi continua [art. 425 alin. (2) C. civ.]. Nu în ultimul rând acţiunea poate fi promovată şi de procuror, în temeiul art. 92 alin. (1) C. pr. civ.
Acţiunea poate fi formulată atât de copilul minor, cât şi de cel major. Astfel, potrivit art. 413 C. civ., dispoziţiile prezentului capitol referitoare la copil sunt aplicabile şi persoanei majore a cărei filiaţie este cercetată. Se admite că şi persoana adoptată poate promova o acţiune în stabilirea paternităţii întrucât există întotdeauna interes pentru stabilirea paternităţii fireşti.
Acţiunea va fi formulată împotriva persoanei despre care se susţine că ar fi tatăl copilului, ea putând fi promovată în cazul decesului pretinsului tată împotriva moştenitorilor acestuia, potrivit art. 425 alin. (3) C. civ. [I. Nicolae, Acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei, cit. supra, pp. 12-13].
Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei are caracteristicile acţiunii „de drept comun”, adică ale acţiunii în stabilirea paternităţii copilului născut prin concepţiune naturală, atât sub aspectul dreptului la acţiune şi al imprescriptibilităţii acestuia, cât şi al exercitării dreptului la acţiune [art. 425 şi art. 427 C. civ.].
Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei este stabilită în interesul copilului şi poate fi pornită, în toate cazurile, când copilul este din afara căsătoriei. Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparţine copilului fără adistinge între copilul minor şi cel major.
Atunci când copilul este minor şi nu are capacitate de exerciţiu, acţiunea se introduce, în numele acestuia, de către mamă, chiar dacă aceasta este minoră, sau în lipsa acesteia de reprezentantul său legal (art. 425 C. civ.). Când copilul are capacitate de exerciţiu restrânsă, acesta poate introduce singur acţiunea cu încuviinţarea mamei sau reprezentantului legal. Mama sau reprezentantul copilului, care au introdus acţiunea în numele acestuia, nu pot renunţa la acţiunea în stabilirea paternităţii, deoarece aceasta are un caracter personal şi aparţine copilului. Când copilul are capacitate de exerciţiu, acesta va introduce singur acţiunea în stabilirea paternităţii.
Tăgada paternității și termenul de prescripție
Acțiunea în tăgada paternității este supusă prescripției extinctive. Soțul mamei poate introduce acțiunea în tăgada paternității în termen de 3 ani, care curge fie de la data la care soțul a cunoscut că este prezumat tată al copilului, fie de la o dată ulterioară, când a aflat că prezumția nu corespunde realității.
În vechea reglementare, termenul de prescripție pentru soțul mamei curgea de la data la care acesta cunoștea nașterea copilului. Noua reglementare este mai realistă, pentru că abia din momentul în care tatăl prezumat are în mod efectiv motive să uzeze de dreptul său la acțiune, are și posibilitatea de a-și valorifica acest drept.
În cazul în care soțul mamei a murit înainte de împlinirea termenului menționat la alin. (1), fără a porni acțiunea, aceasta poate fi pornită de către moștenitori în termen de un an de la data decesului.
Acțiunea în tăgada paternității promovată de mama copilului se prescrie în termen de 3 ani de la data nașterii copilului, conform prevederilor art. 431 alin. (1) C.civ.
Acțiunea promovată de pretinsul tată biologic al copilului este imprescriptibilă în timpul vieții tatălui biologic.
În ipoteza reglementată de art. 427 alin. (2) Co civil, respectiv aceea în care copilul a decedat, dreptul la acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei, a moștenitorilor, se prescrie în termen de un an de la data decesului.
Art. 425 Acțiunea în stabilirea paternității
Este important de reținut că prescripția civilă stinge dreptul material la acțiune, nu însăși dreptul subiectiv. Astfel, după împlinirea termenului de prescripție, dreptul subiectiv civil și obligația corelativă supraviețuiesc, putând fi revigorate în anumite condiții.
Prescripția nu operează de drept sau din oficiu - adică la împlinirea celor 3 ani, doar un judecător, în cadrul unui proces, și doar dacă debitorul o invocă, poate constata intervenirea prescripției.
Legea aplicabilă în timp
În ceea ce privește legea aplicabilă în timp, situația juridică a copiilor născuți în afara căsătoriei ce doresc să îşi clarifice statutul prin stabilirea filiaţiei faţă de un anumit bărbat, printr-o acţiune în stabilirea paternităţii, reprezintă o situaţie juridică obiectivă durabilă în timp (permanentă) neconsumată sub legea veche.
Legea nouă, respectiv art. 60 alin. (4) din Codul familiei, în forma sa modificată la data de 8.11.2007, se aplică oricărei persoane existente la data intrării sale în vigoare (modificări), ce are statutul unui copil din afara căsătoriei, aceasta ca efect al principiului aplicării imediate a legii civile, de vreme ce în acest caz, nu se observă vreo derogare legală expresă.
Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1345/2008, dispoziţiile art. II din Legea nr. 288/2007 au fost declarate neconstituţionale, cu motivarea că ele „contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2), neretroactivitatea fiind un principiu constituţional, prevăzut în mod expres, legiuitorul neputând adopta norme juridice cu aplicare retroactivă, în materie civilă, indiferent dacă este vorba de legi materiale sau legi procesuale. Astfel, neconstituţionalitatea reglementării rezultă din faptul ca legea nouă se aplică şi copiilor născuţi înainte de intrarea ei în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de soluţionare, de vreme ce aceasta se aplică unui drept născut sub imperiul legii vechi”.
Considerăm că art. II din Legea nr. 288/2007, declarat neconstituțional, încerca să eludeze principiile aplicării legii civile în timp. Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1345/2008, a tranșat definitiv problema referitoare la categoria de copii cărora le este aplicabilă Legea nr. 288/2007.
Din perspectiva dreptului intertemporal, trebuie avute în vedere în primul rând, cele trei reguli principale, şi anume: principiul constituţional al neretroactivităţii legii, principiul aplicării imediate a legii civile noi, şi excepţia permisă la cel din urmă principiu, anume, ultraactivitatea legii civile vechi. Soluţionarea conflictului de legi în timp se bazează pe criteriul situării în timp faţă de momentul intrării în vigoare a legii noi a faptelor constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice, când se deosebesc trei categorii de situaţii juridice: facta praeterita, ce desemnează faptele constitutive, modificatoare, consumate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi; fapta pendentia, sau faptele pendinte, ce desemnează situaţiile juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi, iar facta futura se leagă nemijlocit, de efectele viitoare ale raporturilor juridice petrecute, poate fi evocată ideea, unanim acceptată, că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, astfel că, legea nouă nu poate nimici sau modifica trecutul juridic, numit facta praeterita.
Situaţia juridică a copiilor născuţi în afara căsătoriei ce doresc să îşi clarifice statutul prin stabilirea filiaţiei faţă de un anumit bărbat, printr-o acţiune în stabilirea paternităţii, reprezintă o situaţie juridică obiectivă durabilă în timp (permanentă) neconsumată sub legea veche.
Legea nouă, respectiv art. 60 alin. (4) din Codul familiei, în forma sa modificată la data de 8.11.2007, se aplică oricărei persoane existente la data intrării sale în vigoare (modificări), ce are statutul unui copil din afara căsătoriei, aceasta ca efect al principiului aplicării imediate a legii civile, de vreme ce în acest caz, nu se observă vreo derogare legală expresă.
Făcând o paralelă cu situaţia când legiuitorul a prevăzut o astfel de excepţie derogatorie de la regula aplicării imediate a legii noi, prin instituirea art. 47 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, ce prevede că „Stabilirea filiaţiei, tăgăduirea paternităţii sau orice altă acţiune privitoare la filiaţie este supusă dispoziţiilor Codului civil şi produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuţi după intrarea lui în vigoare”, per a contrario, dacă nu ar fi fost instituită o astfel de excepţie, însemna că legea nouă era de imediată aplicare situaţiei durabile continue din materia filiaţiei, astfel încât textul art. 427 alin. (1) C.civ. Tocmai acest text confirmă că art. 60 alin. 4 din Codul familiei, în forma sa modificată prin Legea nr. 288/2007, era de imediată aplicare situaţiilor durabile continue din materia filiaţiei, chiar dacă acestea s-au născut sub legea veche, nefiind instituită o excepție expresă.
Dezbaterea iscată în jurul problemei dacă Decretul nr. 130/1949 pentru reglementarea condiţiunii juridice a copilului natural şi Codul familiei din anul 1956, norme ce introduceau posibilitatea cercetării judecătoreşti a paternităţii copilului din afara căsătoriei ce reprezentau atunci legea nouă, se vor aplica şi copiilor născuţi anterior intrării în vigoare a legii noi, când, deoarece conform legii vechi, art. 307 Cod civil, era interzisă cercetarea judecătorească a paternităţii din afara căsătoriei. Soluţia unanim recunoscută atunci de doctrină şi îmbrăţişată apoi de practica judiciară, a fost aceea că legea nouă se va aplica şi copiilor născuţi înainte de intrarea ei în vigoare, cu argumentul că nu există teama ca legea nouă să retroactiveze (interdicţie existentă şi atunci potrivit art. 15 din Constituţie, rereluat ulterior în art. 6 din noul Cod Civil).
tags: #termene #in #cazul #deprocese #de #paternitate