Avortul (în latină: ab „fără", ortus „naștere") reprezintă întreruperea accidentală sau provocată a sarcinii, înainte ca fătul să fie viabil. În România, avortul este un subiect sensibil, iar cel la cerere a trezit și trezește numeroase controverse în spațiul public. Există două categorii principale de avort: avortul medicamentos și avortul chirurgical.
Avortul medicamentos presupune două etape prin care se elimină sarcina nedorită. În prima etapă are loc administrarea pastilelor care au ca efect stoparea dezvoltării embrionului, deoarece blochează acțiunea progesteronului - hormonul care ajută la menținerea sarcinii. În lipsa progesteronului, endometrul se subțiază, iar embrionul se va desprinde și va muri. În a doua etapă se va administra preparatul (după 1-2 zile, fără supraveghere medicală, se ia acasă) care va provoca contractarea uterului și sângerarea vaginală pentru a avea loc expulzia conținutului sarcinii (embrionul și placenta, precum și alte țesuturi). În cazurile rare în care sarcina nu este întreruptă în urma administrării medicamentelor, medicul va efectua o intervenție pentru îndepărtarea ei (chiuretaj).
Avortul chirurgical se poate realiza prin două tehnici, în funcție de vârsta sarcinii. În primul trimestru de sarcină (5-12 săptămâni) se va utiliza aspirația manuală cu vacuum implică aspirația țesuturilor uterului cu un tub de mici dimensiuni. În al doilea trimestru de sarcină (în jurul perioadei de 12 săptămâni) se utilizează o tehnică chirurgicală care presupune dilatarea forțată, chiuretajul și aspirarea cu vacuum, pentru eliminarea fătului și a placentei din uter.
Până în 1936, când a fost adoptat un nou Cod Penal, România a funcționat după cel emis prima dată sub Alexandru Ioan Cuza în 1864, cu prevederi împrumutate din Codul Penal Francez și Codul Penal Prusian. Sub articolul 246, avortul era pedepsit cu închisoarea atât pentru persoana gravidă, cât și pentru medicii, moașele sau alți specialiști care acceptau să facă avort. Pe fondul Marii Crize Economice, tot mai multe feministe au început să ia poziții privind avortul. Reprezentantele Asociației Cercurilor de Gospodine au elaborat un proiect de lege ce obliga doctorii și moașele care asistau la avort sau facilitau avortul să raporteze procedura în termen de trei zile, altfel riscau amendă sau suspendarea dreptului de a practica până la 12 luni.
În 1934, Maria Baiulescu a publicat în „Ziarul Nostru”, publicație feministă susținută de Asociația pentru Emanciparea Civilă și Politică a Femeii Române, un articol în care se poziționa împotriva dreptului la avort. Făcând apel la argumente religioase și naționaliste, care priveau sarcina și maternitatea ca datorii față de țară, autoarea susține că femeia nu este stăpână pe corpul ei, ci că ea aparține familiei și statului. De cealaltă parte, Medeea Niculescu publica în „Cuvântul femeilor” eseuri ce încurajau acordarea dreptului la avort. Un moment important în mișcarea feministă privind avortul s-a întâmplat în mai 1932, la Congresul de la Iași al Asociației pentru Emanciparea Civilă și Politică a Femeii Române. Se va isca o dezbatere aprinsă între feministele ce erau de acord cu legalizarea avortului și cele care susțineau interzicerea lui. Calypso Botez, Elena Meissner, Ella Negruzzi și Ortansa Satmary au adus în discuție argumente economice și sociale pentru a justifica liberalizarea avortului.
În urma anchetelor consiliilor comunale, s-au constatat mizeria și bolile la care erau expuse femeile ce locuiau la periferia orașelor, astfel acest lucru ar cere o limitare a natalității. Mai mult decât atât, ele au punctat că interesul statului era mai degrabă legat de mortalitatea infantilă, decât de cea maternă, acesta fiind dispus să sacrifice femeile gravide pentru viața fătului. Eugenia Popovici, Henrieta Gavrilescu și Maria Dimitriu-Castano, au susținut că avortul, în caz că va fi liberalizat, va deveni o scuză pentru femeile burgheze pentru a scăpa de maternitate, în dorința de a conserva frumusețea corpurilor lor. Pentru ele, avortul nu era legat de argumente economice, ci de dorința anumitor femei de a-și păstra libertate și de a nu-și îndeplini datoria de mamă. Deoarece opiniile asupra avortului erau diverse, Congresul s-a încheiat fără asumarea unei poziții oficiale de către Asociație.
Ca urmare a dorinței adoptării unui nou Cod Penal, medicii au fost întrebați de către Parlament cu privire la subiectul avortului. Aceștia au fost în favoarea avortului social și al celui în caz de malformații ale fătului. Într-adevăr, în Codul Penal din 1936, avortul terapeutic și cel în caz de malformații ale fătului au fost legalizate. Se făceau diferențe între persoanele căsătorite care avortau și cele necăsătorite. Articolul 482 prevedea că femeile căsătorite primeau între 6 și 12 luni de închisoare pentru avort, în timp ce cele necăsătorite primeau între 3 și 6 luni.
În cazuri de urgență, medicul putea interveni fără aprobare, dar era obligat să anunțe Parchetul la cel mult 48 de ore după procedură. România a urmat ordinele conducerii Uniunii Sovietice, iar pe 25 septembrie 1957 a fost legalizat avortul prin Decretul 463. Centrele de avort erau organizate în spitale mari și medii, iar unitățile de ambulatoriu erau deținute de fabricile industriale care aveau o forță de muncă preponderent feminină. Spre deosebire de reglementările din alte țări socialiste din Europa Centrală și de Est, nu au fost necesare formalități birocratice ample.
În cartea „Abortion Legislation: The Romanian Experience”, autorii au scris că cele mai multe avorturi erau efectuate în regim ambulatoriu, pacienta fiind internată în camera de recuperare pentru câteva ore. Avortul nu era gratuit, ci costa 28 de dolari (valoarea din prezent), iar medicul primea jumătate. Legea permitea medicilor să efectueze maxim 10 avorturi pe zi. Sarcinile cu o durată mai mare de trei luni puteau fi întrerupte numai în spitale și numai după ce fusese primită aprobarea medicală a comisiei de avort. Ea menționează că statisticile despre avort în România nu erau disponibile. Un studiu realizat în 1965 arată că în anul 1958 au fost efectuate 112.000 de avorturi; numărul a crescut în 1959, iar raportul dintre avorturi și nașteri a atins valori foarte mari în anii următori.
În anii '60, avortul era unica metodă contraceptivă. Interzicerea lui a dus la apariția multor copii nedoriți. La un an după impunerea restricțiilor, rata natalității s-a dublat. În anii '80, Ceaușescu a impus controale ginecologice periodice, iar femeile gravide care nu se conformau aveau consecințe sociale. Medicul Sorin Puia povestește despre dificultățile medicale și despre valorile ceaușiste legate de avort. Explozia demografică și politicile au dus la impacte asupra mortalității și a arterelor sociale. În 1989, odată cu Revoluția, decretul 770/1966 a fost abrogat, iar regimul a permis din nou avortul la cerere în primele trei luni, cu regimuri diferite în ceea ce privește cazurile patologice sau ereditare.
Consecințele sociale și economice ale perioadei ceaușiste au inclus migrația mamelor, abandonul copiilor și creșterea mortalității infantile. După 1989, costul avorturilor a fost reglementat, iar informațiile despre disponibilitatea serviciilor a fost promovată. Studiile și cifrele de la începutul anilor 1990 indică o cerere mare pentru avort la cerere și trecerea către servicii de contracepție. Un studiu prezentat de Doina Boros evidențiază metode tradiționale și dificultățile accesului la servicii medicale în regimuri restrictive. În 1990 OMS estimă un număr mare de avorturi în România, iar efectele dezincriminării au inclus o scădere a mortalității materne. Datele ulterioare arată evoluții pozitive în sănătatea reproductivă, o scădere a rafilui avorturilor la cerere și creșterea accesului la contracepție modernă.
Aspecte etice și sociale în cazul avortului
Din perspectiva socială, avortul este văzut ca un drept al femeii de a decide asupra propriului corp, iar reglementările variate reflectă diferențe de cultură, religie și politici publice. Din perspectiva religioasă, Biserica Ortodoxă Română și alte culte susțin protejarea vieții și demnității persoanei umane, argumentând că autonomia asupra trupului nu implică dreptul de a decide asupra vieții altui trup. În mod paradoxal, în timp ce avortul este legal în multe contexte, convins refugia în comunități poate contura opoziții morale, etice sau religioase. În discuțiile contemporane, se subliniază că avortul este o procedură medicală sigură, cu atât mai bine când este disponibil într-un cadru de îngrijire adecvat, iar ruptura dintre legal și moral rămâne un subiect de reflecție pentru indivizi și societate.
Există argumente pro și contra avortului legate de condițiile sociale: sărăcia, lipsa accesului la servicii medicale, stigmatizarea femeilor necăsătorite sau a mamelor tinere, impactul asupra sănătății fizice și psihice, precum și potențiale traume. Pe de altă parte, dreptul la avort poate preveni traume economice și sociale mai mari, poate oferi libertatea de a-și planifica viața și poate reduce mortalitatea materna în contexte în care serviciile de sprijin sunt insuficiente. În ceea ce privește etica, multe discuții se concentrează pe momentul începerii vieții, dreptul la conștiință al medicilor, responsabilitatea socială față de familie și comunitate, precum și echilibrul între libertatea individuală și responsabilitatea față de viitorul copil.
Statistici și repere istorice relevante
În perioada 1990-2020, România a înregistrat un volum semnificativ de avorturi la cerere, iar studiile indică o scădere a ratei avorturilor la cerere în anii următori datorită accesului sporit la servicii de contracepție. Conform datelor prezentate de experți și organizații, prețul intervențiilor variază între spitale publice și clinici private, iar disponibilitatea asistenței medicale poate influența decizia femeilor. Din perspectiva pozitivă, dezincriminarea a dus la reducerea mortalității materne în comparație cu anii anteriori. Totodată, în cazuri specifice, cum ar fi sarcinile cu malformații, reglementările pot permite întreruperea sarcinii în interesul mamei sau al fătului, în condiții specifice.
În Planul Național, se evidențiază necesitatea unor protocoale clare pentru întreruperile de sarcină, garantarea informațiilor corecte în spitale, respectarea drepturilor pacientelor și echilibrul între drepturi, morală și responsabilitate medicală. Date fiind diferitele poziții religioase și sociale, dezbaterile despre avort continuă să fie intense, iar reglementările naționale variază în funcție de contexte legislative și culturale.
Definire, clasificare și reglementare
În literatura de origine română prezentată în textele analizate, avortul se delimitează în avort spontan (naturale) și avort indus (terapeutic și la cerere). Avortul spontan reprezintă moartea embrionului sau a fătului înainte de terminarea săptămânii a 20-a. Avortul terapeutic semnifică terminarea sarcinii din cauza unor probleme medicale sau a malformațiilor incompatibile cu viața. Avortul la cerere poate fi medicamentos sau chirurgical, fiind legal în primele trei luni de sarcină. În practică, reglementările istorice au variat în funcție de perioadă și regim politic, cu diferențieri între categorii de femei sau situații particulare.
În prezent, orientările internaționale și studiile avertizează că accesul la avort sigur este esențial pentru sănătatea reproductivă a femeilor; lipsa accesului poate conduce la avorturi nesigure și la complicații grave. Organizația Mondială a Sănătății subliniază necesitatea unui cadru sigur, accesibil și nediscriminatoriu pentru serviciile de avort, în timp ce Uniunea Europeană a intrat în jurisprudența sa cu cazuri care confirmă obligația statului de a asigura accesul liber la informații prenatale și la teste genetice în cazul suspiciunilor de malformații.
Întrebări frecvente și considerații practice
- Care este situația juridică în România astăzi în privința avortului la cerere?
- Cât de sigur este avortul în diferite etape ale sarcinii?
- Care sunt alternativele disponibile pentru femei în situații dificile?
- Cum influențează contextul socio-economic decizia de avort?
În final, discuțiile despre avort au componente etice, sociale, medicale și economice. Este crucial ca politica publică să pună în balanță drepturile individuale, protecția vieții potențiale și condițiile reale ale femeilor, furnizând informații corecte, acces la servicii sigure și sprijin adecvat pentru decizii responsabile.
Ce se întâmplă de fapt când faci un avort?
Din perspectiva istoriei românești, au existat perioade în care avortul a fost reglementat strict, dar și momente când a fost liberalizat temporar pentru a reduce mortalitatea maternă. Astfel, legile au evoluat în funcție de crize demografice, politici economice și constrângeri sociale, iar impactul asupra femeilor a fost profund, atât din perspectiva sănătății, cât și din cea a drepturilor reproductive.
Propunere de politică publică
Ar trebui să se elaboreze un protocol național clar referitor la întreruperile de sarcină, care să specifice în ce situații medicii pot refuza avortul la cerere, drepturile pacientei, responsabilitățile clinicilor și modul de informare corectă în incinta spitalelor pentru a evita dezinformarea și descurajarea femeilor.
Concluzie de stil, nu un pasaj final
Avortul este un subiect complex, cu argumente puternice atât în favoarea, cât și împotriva sa. Prin prezentarea surselor istorice, a reglementărilor diverse și a perspectivelor etice, putem înțelege mai bine mecanismele sociale și decretele legislative care modelează această practică. Întrucât nu există un „rezumat” unic care să acopere toate nuanțele, este esențial ca dialogul să continue într-un cadru informativ, non-discriminatoriu și respectuos față de drepturile indivizilor.
tags: #text #argumentativ #despre #avort