Proprietățile chimice ale solului sunt determinate în primul rând de compoziția chimică a acestuia. Compoziția chimică depinde la rândul ei de forma și cantitatea în care se găsesc substanțele minerale și organice. Substanțele minerale și organice se găsesc în sol sub formă insolubilă și solubilă. Substanțele solubile se găsesc dizolvate în apa din sol formând soluția solului sau mustul solului, de unde plantele își iau elementele minerale nutritive numai în formă lichidă.
Principalele elemente nutritive pe care le iau plantele din sol sunt: azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, fier, zinc, bor etc. Când aceste elemente se găsesc în sol în formă solubilă pot fi spălate cu ușurință de apa de infiltrație până în adâncime. Procesele de transformare chimică a substanțelor insolubile, de mineralizare a humusului de către microorganisme și încorporarea îngrășămintelor în sol asigură aprovizionarea continuă a plantelor cu substanțe nutritive. Totuși procesul de spălare prin apa de infiltrație ar determina o scădere a substanțelor nutritive după fiecare ploaie, sau după apa de irigare. Acest fenomen însă nu se produce datorită proprietății pe care o are solul de a absorbi și reține în mod durabil elementele chimice care se găsesc în sol sub formă de săruri minerale (azotați, fosfați, cloruri, carbonați etc).
Capacitatea de reținere a nutrienților și răspunsul solului
Proprietatea solului de a fixa și reține diferite substanțe lichide, solide și gazoase se numește capacitatea sau puterea de reținere. Reținerea substanțelor nutritive se face pe mai multe căi: reținere fizică, fizico-chimică, chimică și biologică. Reținerea mecanică se datorează însușirii solului de corp poros în masa căruia se găsesc spații capilare. În aceste spații sunt reținute sărurile minerale sub formă de particule fine; solurile argiloase au cea mai mare putere de reținere mecanică. Reținerea fizică constă în atragerea moleculară a substanțelor solide, lichide și gazoase la suprafața particulelor de sol. Reținerea fizico-chimică sau de schimb se datorează însușirii humusului și argilei de a fixa pe suprafața lor părți din moleculele sărurilor minerale (ioni). Argila și humusul rețin în special calciul, magneziul, potasiul, sodiul și hidrogenul și în mică măsură azotul.
Reacția solului poate fi acidă, alcalină sau neutră, determinată de concentrația ionilor din soluția solului. Când predomină săruri, baze sau acizi, solul poate deveni acid. Când predomină baze sau săruri de calciu, potasiu, sodiu - solul devine alcalin. Reacția neutră este cea mai favorabilă pentru dezvoltarea plantelor, iar majoritatea plantelor de cultură preferă reacția neutră. Reacția solului se exprimă prin pH, variind de la 1 la 14; solurile cu pH între 4 și 6,99 sunt acid, cele peste 7 sunt alcaline, iar 7 este neutrul. pH-ul influențează activitatea microorganismelor și disponibilitatea nutrienților, iar corectarea reacției cu amendamente este o practică frecventă în igiena solului.
Fertilitatea solului: factori și copii practici
Fertilitatea solului este însușirea principală care deosebește solul de roca-mamă din care s-a născut. Ea exprimă capacitatea solului de a furniza plantelor apă și hrană în mod simultan și neîntrerupt față de nevoile acestora. Elementele fertilității apar treptat în procesul de formare a solului: apa se acumulează în prima fază a solificării; humusul se formează prin descompunerea resturilor de plante și animale, crescând capacitatea de reținere a mineralelor și de stocare a apei. Fertilitatea depinde de însușirile solului: fizice, chimice și biologice, de climă și vegetație, precum și de factorii pedogenetici care o modelează natural.
Fertilitatea naturală și artificială trec în fertilitate efectivă în funcție de factorii climatici și de măsurile agrotehnice aplicate. Fertilitatea efectivă se numește și fertilitate economică, fiind apreciată prin recoltele raportate la volumul de muncă și mijloacele folosite. Sporirea fertilității solului este una dintre problemele de bază pentru obținerea recoltelor mari. Scopul principal al agrotehnicii este tocmai sporirea fertilității printr-un complex de măsuri: măsuri agrotehnice, agrochimice, de ordin biologic sau hidroameliorative. În cele ce urmează se vor prezenta principalele tipuri de îngrășăminte folosite în agricultură, categoriile de elemente nutritive, avantajele și dezavantajele îngrășămintelor chimice și organice.
Categorii de elemente nutritive și roluri
- Macroelemente:
- Azot (N): stimulează creșterea masei vegetative; deficitul duce la îngălbenirea frunzelor și creștere lentă.
- Fosfor (P): susține fixarea plantelor în sol și înflorirea; asigură depozitarea substanțelor de rezervă.
- Magneziu (Mg): componentă a clorofilei; sprijină creșterea organelor de reproducere.
- Potasiu (K): rezistența la boli, dezvoltarea sistemului radicular, reglarea echilibrului hidric.
- Calciu (Ca): salează țesuturi, oferă turgescență, protejează de arsurile solare.
- Calciu, magneziu, potasiu, sulfar (Sulfur) vor completa setul pentru o bună nutriție.
- Microelemente:
- Bor (B): înflorire, fructificare, transportul carbohidraților.
- Mangan (Mn): activarea enzimelor; aport de azot crescut; crește conținutul de vitamina C în legume.
- Fier (Fe): fotosinteză, absorbția azotului; carența apare ca îngălbenire a frunzelor.
- Zinc (Zn): sinteza hormonilor de creștere; transportul calciului; crește alungirea internodurilor.
- Cupru (Cu): protecția plantei, sinteza ligninei; carența poate da răsuciri ale frunzelor tinere.
- Molybden (Mo): susține fotosinteza și sinteza proteică; carența induce pete necrotice la tomate.
Tipuri de fertilizări în funcție de perioada și modul efectuat
Fertilizarea de bază se efectuează primăvara și toamna, cu îngrășăminte pe bază de fosfor și potasiu. Fertilizarea locală se realizează odată cu plantarea pentru a furniza plantele nutrienții esențiali încă din start. Fertilizarea fazială sau suplimentară intervine când plantele prezintă carențe sau pentru susținere în vegetația ulterioară. Fertilizarea de primăvară este crucială pentru dezvoltare, iar alegerea momentului optim de aplicare este esențială pentru absorbția nutrienților.
În funcție de sol și cultură, se folosesc diferite îngrășăminte: azotatul de amoniu, sulfatul de amoniu, nitrocalcarul, ureea. Pentru soluri acide sau cele cu deficit de sulf se recomandă sulfatul de amoniu sau nitrocalcarul; ureea, cu până la 46% azot, este potrivită pentru culturi cu necesități mari de azot. Ureea tratată cu inhibitor de urează (de ex. Limus) reduce volatilizarea azotului și crește eficiența fertilizării.
Fertilizarea de toamnă
Fertilizarea de toamnă asigură nutrienți pentru primele faze de dezvoltare, germinare și formarea sistemului radicular. Se preferă îngrășăminte cu eliberare lentă pentru a apăra plantele până la începutul primăverii, dar și gunoiul de grajd și îngrășăminte minerale bogate în fosfor și potasiu, sulf și magneziu. Analiza de sol la fiecare aproximativ 3 ani ajută la stabilirea unei scheme adecvate.
Fertilizarea organică vs. fertilizarea chimică
Îngrășămintele organice, precum gunoiul de grajd, compostul sau gunoiul de păsări, oferă beneficii pe termen lung, îmbunătățind structura solului și conținutul de humus, dar pot fi mai costisitoare și mai lente în efect. Îngrășămintele chimice oferă rezultate imediate și un raport cunoscut N-P-K, dar necesită gestionare atentă pentru a evita acumulări sau poluare. Ambele surse pot fi utilizate în practică, în funcție de obiectivele fermierului și de condițiile solului.
Indicatorii cheie pentru o fertilitate bună a solului
- Textura și structura solului: soluri cu porozitate bună, structură glomerulară, cu 4-6% materie organică și 25-45% argilă asigură un regim aerohidric optim.
- Gradul de afânare: porozitate de aproximativ 48-60% total, permeabilitate bună după ploaie, densitate aparentă 1,0-1,45 g/cm3.
- Infiltrația și capacitatea de apă: capacitatea de a furniza apă în mod constant, cu o umezeală adecvată pentru perioadele de secetă.
- Conținutul în humus și activitatea biologică: humus 4-8% indică fertilitate ridicată; activitatea microorganismelor, inclusiv cantitatea de CO2 emisă și prezența râmelor, indică bio-productivitatea solului.
- pH-ul neutr: aproximativ 6,5-7,2 este favorabil majorității culturilor; amendamentele sunt folosite pentru corectarea pH-ului.
- Raportul C/N al materiei organice: C/N 10-15 indică fertilitate normală; valori mai mari pot necesita azot suplimentar pentru descompunere.
- Starea fitosanitară a terenului: un asolament rațional și practici adecvate limitează dăunătorii, facilitând recolte de calitate.
În final, fertilitatea solului este o combinație de caracteristici fizice, chimice și biologice, influențată de climă, vegetație, managementul solului și de măsurile omului. Protectia humusului, utilizarea adecvată a îngrășămintelor, practici ca rotația culturilor, mulcirea și practicile no-till contribuie la menținerea și sporirea fertilității pe termen lung. O gestionare informată a nutrienților, analizelor de sol regulate și adaptarea schemei de fertilizare la cultura și la condițiile locale este cheia pentru producții ridicate și sustenabile.
pH-ul
Instrumente utile pentru fermieri
Monitorizarea culturilor prin analize bazate pe cloud poate ajuta la identificarea zonelor cu potențial diferit de fertilitate și la implementarea unei zonări a culturilor. GeoPard poate oferi date despre zonele de producție, recomandând culturi sau pomi în funcție de fertilitatea solului, iar practici precum bioprospectarea pot sprijini fertilitatea prin utilizarea de nutrienți din resurse locale. Măsurile de biofertilizare, precum inoculente sau activatori de sol, pot crește fertilitatea în mod natural, favorizând o sănătate robustă a solului.
Folosirea managementului practic pentru fertilitate durabilă
Este crucial să se reducă lucrările solului și să se privilegieze rotația culturilor, culturile de acoperire și utilizarea gunoiului de grajd pentru a păstra humusul și structura solului. Protecția solului împotriva eroziunii hidrice sau eoliene, împreună cu o gestionare atentă a hrănirii plantelor, contribuie la menținerea fertilității pe termen lung.
tags: #un #element #care #da #fertilitate #dolului