După cum observăm, societatea este într-o continuă schimbare, iar noi trebuie să ne adaptăm la aceste schimbări. Reforma actuală din învățământ urmărește să dezvolte la elevi capacitățile, deprinderile și competențele necesare integrării într-o societate aflată într-o transformare galopantă. Prin OMEN nr.3393/2017, au fost aprobate noi programe școlare pentru învățământul gimnazial. Acestea au fost aplicate începând cu anul școlar 2017-2018, urmând ca în anul școlar 2020-2021 să fie aplicate și la clasa a VIII-a. O parte dintre actorii educației, părinți, elevi, chiar și profesori s-a întrebat și încă se mai întreabă de ce era nevoie de alte programe școlare.
Disciplina limba și literatura română are un rol deosebit de important în formarea acestor competențe. Cea mai importantă competență, specifică disciplinei, este comunicarea în limba maternă. Pentru formarea acesteia, în cadrul orelor de limba și literatura română elevii vor învăța treptat să se exprime, să interpreteze gânduri, sentimente, fapte, opinii, atât în scris, cât și oral și să interacționeze lingvistic în diverse contexte sociale și culturale. Competența de comunicare în limbi străine constă în capacitatea de a înțelege mesajele vorbite, de a iniția, susține și încheia conversații, de a citi, înțelege și redacta texte într-o limbă străină.
Competențele matematice și competențele de bază în științe și tehnologii constau în abilitatea de a dezvolta și aplica gândirea matematică în vederea rezolvării problemelor în situații cotidiene. Competența digitală constă în capacitatea de a folosi calculatorul pentru a accesa, evalua, stoca, produce, prezenta și schimba informații, precum și capacitatea de a comunica și de a participa în cadrul unor echipe de lucru prin intermediul internetului. Cea de-a cincea competență, a învăța să înveți, se referă capacitatea de a organiza propria învățare, de a gestiona timpul și informațiile, de a conștientiza procesul și nevoile de învățare. Competențele sociale și civice se referă la abilitatea de a participa la viața socială și profesională, de a rezolva conflicte. Competența civică implică cunoașterea conceptelor de democrație, justiție, egalitate, cetățenie, drepturi civile. Domeniul de competențe spirit de inițiativă și antreprenoriat se referă la abilitatea de a transforma ideile în acțiune. Aceasta presupune creativitate, asumarea riscurilor, dar și dezvoltarea și managementul proiectelor. Competența sensibilizare și exprimare culturală face referire la aprecierea importanței exprimării creative a ideilor, experiențelor și emoțiilor.
Programa școlară pentru disciplina Limba si literatura romana, clasele V-VIII, aprobată prin OMEN Nr. De la 1 ianuarie 2007, limba română şi-a schimbat statutul în raport cu celelalte limbi ale ţărilor din componenţa Uniunii Europene, valorificând astfel şi concluziile studiilor lingvistului suedez Alf Lombard, privind româna şi limbile europene. Cercetătorul a constatat că limba noastră este una dintre marile limbi europene, atât din punctul de vedere al numărului de vorbitori, cât şi datorită importanţei sale în planul comunicării culturale, vorbitorii acesteia fiind împrăştiaţi pe mai multe continente, dar având majoritatea în România. În acest context, responsabilitatea şcolii în activitatea de învăţare a limbii române se amplifică, succesele, ca şi eşecurile în acest domeniu, având implicaţii majore în definirea imaginii României în lume.
În consecinţă, se impune o reevaluare a importanţei competenţei de comunicare în limba română, atât a vorbitorilor nativi, cât şi a celor pentru care româna este fie o a doua limbă de comunicare, fie o limbă străină. În studiile de specialitate, comunicarea este definită prin apelul la diferite orientări din planul lingvisticii, evocându-se componente care vizează competenţa şi performanţa. Prima componentă conţine abilitatea de a aplica reguli gramaticale, de a formula expresii corecte din punct de vedere gramatical şi de a le folosi corect în context adecvat. Competenţa poate fi percepută atât din punct de vedere pedagogic, cât şi lingvistic. Componenta pedagogică stă la baza unei întregi teorii a educaţiei şi a învăţării limbajului precum şi a comunicării, prin asigurarea unui caracter funcţional al acestuia. Componenta lingvistică vizează cunoaşterea abstractă a unei limbi şi nu poate ignora o facultate înnăscută, de natură lingvistică, a fiinţei umane. Coroborând cele două componente care definesc competenţa de comunicare lingvistică, rezultă contextul sociocultural, care permite dezvoltarea personalităţii umane, pe fundamentul comunicării, ca expresie a interrelaţionării.
Începând din anii ’60, cercetările încearcă definirea celor doi termeni corelativi în spaţiul comunicării: competenţa şi performanţa, ambele văzute nu doar din perspectivă strict lingvistică, ci şi ca indicator de integrare socială, care include vorbitorul într-un context situaţional dat, determinându-i reacţii, opinii, emoţii, cu alte cuvinte, activându-i toate resorturile care pot asigura inserţia socială a acestuia. Competenţa lingvistică se defineşte prin achiziţiile despre formele limbii, despre evoluţia acestora, corelând semnificatul cu semnificantul, în contextul semnificării, adică al producerii de sens. Competenţa de comunicare vizează aplicarea de către o persoană a competenţei lingvistice proprii în actul comunicării personale şi interactive. Prin urmare, relaţia dintre cele două dimensiuni ale termenului de competenţă, dimensiunea lingvistică şi dimensiunea comunicativă vizează aspectul complementar al lingvisticii cu interacţiunea socială.
Pe de altă parte, termenul de performanţă dezvoltă aceleaşi componente, denumite performanţă lingvistică şi performanţă de comunicare interpersonală, ambele vizând atât aspectul cognitiv, cât şi pe cel social. Aspectul lingvistic al performanţei vizează atingerea standardelor academice, în vreme ce aspectul comunicativ se manifestă în capacitatea de manipulare contextuală a limbii. Nu trebuie omis amănuntul că limba este unul dintre sistemele de semne care asigură comunicarea interpersonală, folosit în mod curent de omenire, pentru relaţionare. În planul educaţiei, comunicarea presupune transmiterea unui mesaj modelator cu ajutorul unui cod de semne, în cazul de faţă fiind vorba despre codul lingvistic. Prin urmare, competenţa lingvistică asigură suportul pentru comunicarea personală, nefiind un scop în sine al educaţiei în spiritul comunicării, ci doar instrumentul acesteia.
Din păcate, o bună perioadă de timp, programele şcolare de limba română au pus accent pe aspectul lingvistic al competenţei, asimilând performanţa cu nivelul cât mai ridicat, academic, al cunoştinţelor de limbă. Cercetările recente de didactică a limbii române propun o redefinire a disciplinei, fapt care implică o reevaluare a conţinutului didacticii domeniului, ca soluţie de aplicare a curriculumului, în vederea eficienţei actului didactic. Percepută ca o „disciplină de frontieră”, Limba şi literatura română produce efecte colaterale evidente care pot fi controlate şi evaluate din perspectiva construirii la elevi a competenţei de comunicare şi a performanţei lor comunicative la toate celelalte discipline din planurile de învăţământ.
În acest context, este evident statutul limbii române ca limbă de şcolarizare. Realitatea confirmă faptul că în şcoală competenţa de comunicare a elevilor la toate celelalte discipline şi, implicit, comprehensiunea cunoştinţelor de specialitate se realizează parţial în cadrul orelor de limba română, prin segmentul de vocabular, dar şi prin însuşirea logicii discursului, în diferite stiluri funcţionale. Este evident rolul instrumental pe care limba română îl are în dobândirea de către elev a competenţei de comunicare capabilă să-i permită abordarea tuturor registrelor limbii, în dimensiunile specifice comunicării, vizând înţelegerea şi producerea de text. În acest specific se regăseşte valoarea instrumentală a limbii române pentru toate celelalte discipline de studiu, fapt care încarcă de responsabilitate actul predării - învăţării la disciplina în discuţie, tocmai prin efectele sale colaterale.
În planul disciplinei, noua perspectivă pedagogică, prin aplicarea modelului comunicativ-funcţional în predare ce presupune studiul integrat al limbii, al comunicării şi al textului literar, a deplasat accentul de pe acumularea de cunoştinţe pe dobândirea de competenţe. În acest context, competenţa de comunicare nu este doar „reproducerea itemilor memoraţi, ci se defineşte ca sistem de strategii creative ce permit înţelegerea valorii elementelor lingvistice în context, dezvoltând abilitatea de a aplica cunoştinţele despre rolul şi funcţionarea limbajului”. Aşadar, trebuie înţeles faptul că prin competenţă de comunicare nu se înţelege volumul de cunoştinţe despre limbaj deţinute de un vorbitor, ci valoarea lor funcţională, generatoarea unei activităţi de interrelaţionare. Știinţele educaţiei au definit competenţa de comunicare în primul rând prin capacitatea de a activa cunoştinţe, de a manifesta atitudini, de a le contextualiza în sfera interrelaţionării. Complexitatea procesului trebuie văzută şi din perspectiva implicaţiilor formative pe care le au cele două acţiuni fundamentale: înţelegere de text şi producere de text, atât în componenta scrisă, cât şi în componenta orală.
În procesul de predare - învăţare - evaluare a limbii române, verbele enunţate în tabel generează roluri specifice, pe care elevul trebuie să le joace alternativ, pentru a dobândi competenţa de comunicare adecvată. Aceste roluri sunt: auditor, lector, locutor şi scriptor, conducând către un statut de participant activ al elevului la procesul comunicării, de implicare a acestuia, în sensul activării tuturor componentelor care concură la o comunicare izbutită. În concepţia lui C. Vechile programe valorificau, din păcate parţial, dimensiunile anunţate de Simard, cu accent deosebit pe componenta verbală şi dezvoltând dimensiunea lingvistică, dimensiunea textuală şi dimensiunea discursivă. Aplicarea dimensiunilor enunţate presupunea cunoaşterea unor noţiuni care vizau elemente de ordin fonetic, lexical, morfologic şi sintactic, dar şi punerea în mişcare a logicii textului, prin identificarea structurii narative, descriptive, argumentative, explicative sau dialogate şi, deopotrivă, prin valorificarea registrelor limbii şi aplicarea lor contextuală, precum şi a normelor de interacţiune verbală.
Prin racordarea la orientările moderne în materie de curriculum, noile programe abordează complementar problematica limbajului şi a comunicării, deplasând accentul pe latura pragmatică a învăţării limbii române. Modelul curricular al disciplinei s-a modificat, fiind compatibilizat cu modelul pedagogic al educaţiei pentru pregătirea elevilor în sensul învăţării pe toată durata vieţii şi pentru integrarea activă a acestora într-o societate bazată pe cunoaștere. Acesta vizează dubla calitate a limbii române, ca disciplină de studiu şi ca limbă de şcolarizare, responsabilă, din această ultimă perspectivă, de succesul şcolar al elevilor la celelalte discipline de studiu. Programele actuale propun abordarea limbii ca instrument de comunicare şi sunt construite prin aplicarea „modelului comunicativ-funcţional”. Acesta se înscrie în „pedagogia comunicării”, care se caracterizează printr-un pronunţat caracter funcţional şi prin „dezvoltarea integrată a capacităţilor de receptare şi de exprimare orală, respectiv de receptare a mesajului scris şi de exprimare scrisă”.
Noua abordare integratoare a limbii şi literaturii române se face din perspectivă interdisciplinară, fapt susţinut și de regăsirea tuturor competenţelor-cheie europene în conţinutul acesteia. Prin urmare, disciplina Limba şi literatura română este un domeniu cu mare deschidere formativă şi informativă, cu încărcătură culturală şi cu efect major asupra comunicării, ca activitate specific umană. Paradigma comunicativ-funcţională a disciplinei se reflectă în componenta pragmatică a domeniului de referinţă, aducând în prim-plan competenţa de comunicare văzută ca factor ce poate facilita substanţial integrarea în spaţiul sociocultural. Această abordare pragmatică, pe care o aplică noile programe, argumentează faptul că un enunţ nu exprimă doar o stare de lucruri, ci şi gândurile, sentimentele pe care ideile enunţate le provoacă atât auditoriului, cât şi enunţiatorului.
Prin urmare, devine primordial aspectul integrator al comunicării în relaţia individului cu mediul sociocultural. În lucrarea Semiostilistica, Ileana Oancea conchide că „pragmatica organizează paradigma actuală a ştiinţelor despre om”, făcând astfel trimiteri către modalitatea de utilizare a limbii, relaţia dintre semnele lingvistice şi vorbitori, contextul situaţional şi activitatea intersubiectivă ca practică socială. Sensul pragmatic depinde deopotrivă de situaţia în care se efectuează enunţarea ca şi de modul particular în care aceasta are loc, construindu-şi câmpul de acţiune în zona comună cu sensul semantic. Domeniul definit astfel actualizează relaţia dintre semnul-tip şi semnul-ocurenţă, conturând ceea ce numim situaţia de comunicare. În consecinţă, programele de limba română au preluat această sintagmă ca element-cheie pentru procesul lingvistic ce construieşte mesajul, cu toate semnificaţiile acestuia şi implicaţiile asupra vorbitorilor.
Important este ca, în procesul de predare - învăţare - evaluare, situaţia de comunicare să fie înţeleasă ca loc de convergenţă a componentelor cadrului comunicativ, care îmbină coordonata personală cu cea temporală, spaţială, socială şi cea discursivă (GLRA, II, p. 635). Situaţiei de comunicare îi sunt indispensabile rolurile comunicative, atât cel deţinut de emiţător, cât şi cel al receptorului, în calitate de destinatar. Schemele propuse conduc demersul către argumentarea caracterului pragmatic implicit al disciplinei Limba şi literatura română. Emiţătorul este definit, din perspectivă pragmatică, drept autor al acţiunii verbale, fapt care îi atribuie un rol dinamic în comunicare. Acţiunea în sine este enunţată de acesta, dar se doreşte realizată de către destinatar. Prin urmare, analizând schema realizării unei comunicări, identificăm dialogul, care este o formă de manifestare a interacţiunii verbale. Astfel, se relevă împletirea codului lingvistic cu un cod social, în procesul de comunicare, de fapt în definirea situaţiei de comunicare.
Din perspectiva Cadrului Comun European, competenţele generale individuale ale elevului sau utilizatorului se bazează îndeosebi pe cunoştinţele (savoirs; knowledge), deprinderile (savoir-faire; skills) şi competenţa existenţială (savoir-être; existential competence) pe care acesta le posedă, precum şi pe capacitatea sa de a învăţa (savoir-apprendre; ability to learn). În Cadrul Comun European, competenţa de comunicare lingvistică se defineşte prin relaţia a trei componente specifice: componenta lingvistică, componenta sociolingvistică şi componenta pragmatică, prezentate în elementele lor fundamentale ca o sinteză între cunoştinţe, aptitudini şi deprinderi, realizate fie în formă orală, fie în forma scrisă, fie în ambele forme. Activităţile comunicative de receptare (orală şi / sau scrisă) şi de producere (orală şi / sau scrisă) sunt indispensabile pentru orice activitate interactivă, a cărei finalitate este atât de a informa, cât mai ales de a modifica atitudini şi mentalităţi la nivelul receptorului, de a-i provoca acestuia reacţii şi transfer de rol din partea emiţătorului. Competenţa pragmatică pune în prim-plan utilizarea funcţională a resurselor lingvistice, prin realizarea funcţiilor comunicative, a actelor de vorbire, în general, şi face referire la coeziunea şi coerenţa discursului, la selectarea celor mai potrivite tipuri şi genuri de texte în raport cu intenţia comunicativă. Faţă de competenţa lingvistică, în cazul competenţei pragmatice, impactul major al interacţiunilor şi mediilor culturale este decisiv pentru obţinerea performanţei comunicative.
Abordarea de tip structural din vechile programe, care vizau o cunoaştere pur teoretică a sistemului limbii, s-a dovedit perimată, fiind înlocuită în noile programe cu una de tip funcţional, schimbare care a determinat şi transformarea obiectivelor în competenţe. Standardele care însoţeau programele vechi fixau nivelul general de cunoştinţe pe care un elev trebuia să le deţină la sfârşitul gimnaziului, făcând doar simple referiri la aspectul operaţional al acestora. În noua viziune, competenţele sunt, prin definiţie, expresia autorităţii unor opinii, priceperea bazată pe o cunoaştere temeinică a problematicii şi au ca bază aspectul operaţional al cunoştinţelor. Prin urmare, competenţele sunt măsurabile prin acel savoir-faire care determină, în timp, configuraţia individuală a lui savoir-être, prin aşezarea în locul cuvenit al lui savoir-apprendre, adică aşezarea individului într-un spaţiu deschis al învăţării pe tot parcursul vieţii.
Se observă, astfel, că noua viziune a programelor are o perspectivă deschisă, care nu se sfârşeşte odată cu ieşirea elevului din sistem. Dimpotrivă, abia după finalizarea studiilor, acesta poate evalua eficienţa şcolii în raport cu propria-i formare şi cu flexibilitatea în adaptare la schimbările sociale. Retrospectiv, elevul poate evalua relaţia dintre necesar şi inutil din programa şcolară parcursă în anii de studiu, cum la fel de bine poate să constate nivelul de cultură generală pe care l-a dobândit în această perioadă.
V-ați întrebat vreodată ce s-ar întâmpla dacă limba voastră maternă ar dispărea? Ar fi foarte trist. Cu toate acestea, dispariția limbilor este o realitate. Aproape jumătate din limbile cunoscute astăzi sunt pe cale de dispariție. Diversitatea lingvistică este o parte a diversității biologice. Dacă limbile s-ar pierde și am comunica doar în engleză, spaniolă, germană, franceză și chineză, lumea ar fi mult mai săracă. Limba maternă este prima limbă pe care o persoană o învață în primii ani de viață și pe care o va folosi pe tot parcursul vieții, ca instrument de gândire și comunicare. Modul în care gândim și ne definim este strâns legat de limba noastră maternă.
Orice limbă este asociată cu o cultură specifică. Când vorbim de limba maternă, ne referim la limba pe care ființa umană o dobândește de la părinți sau în cadrul familiei lărgite. Limba maternă se dobândice în mod natural, fără intervenții lingvistice conștiente, de aceea este, în general, limba în care se atinge cel mai mare grad de competență lingvistică atunci când sunt cunoscute sau stăpânite și alte limbi. Limba maternă este esențială pentru învățare, deoarece facilitează dobândirea abilităților de lectură și scriere, abilități care stau la baza dezvoltării personale. De asemenea, este o expresie unică a identității noastre, a unității noastre ca popor și o sursă de cunoaștere și de dezvoltare a creativității.
Din momentul în care un copil este introdus într-o limbă nouă, trebuie să îi oferim oportunități pentru ca acesta să continue să își dezvolte utilizarea primei limbi, deoarece acest lucru va facilita învățarea unor niveluri mai complexe de competențe și cunoștințe, proces pe care modelele de educație multilingvă îl încurajează pentru a construi o punte către învățarea unei noi limbi. Pe lângă aceasta, limba este poate singurul mijloc prin care are loc procesul de socializare între ființele umane, prin care vorbitorul construiește sensuri pentru a le schimba în dialog cu ceilalți, construind noi semnificații sociale și culturale.
Existența umană este indisolubil legată de relațiile sociale, menținute prin comunicare și dialog. Comoara spirituală a oricărei națiuni este limba. Cel mai important lucru pentru orice persoană este limba în care învață mai întâi să vorbească și să recunoască lumea. Aceasta este limba copilăriei, limba vorbită în familie, limba primelor relații în societate. Statul român, prin intermediul Institutului Limbii Române, direct subordonat Ministerului Educației, oferă copiilor români care trăiesc în diaspora, șansa de a intra în contact atât cu limba lor maternă literară, cât și cu valori ale patrimoniului cultural românesc, prin cursul de limbă, cultură și civilizație românească.
tags: #una #din #competentele #cheie #comunicarea #in