Eseul domnului profesor Boia a venit astfel pe această nevoie aproape compulsivă de explicație. Volumul De ce este România altfel? era astfel sortit să devină un bestseller, cu sau fără voia autorului. Cartea a devenit însă mult mai mult: prin larga receptare ce i-a fost acordată și prin pasiunile pe care le-a stârnit, ea este un fenomen social în sine, care se cere interpretat (și) ca atare, chiar și dincolo de intențiile explicite ale autorului.
Să ne înţelegem deci: nu persoana este aici în cauză, căci, dincolo de această carte şi de orice va mai scrie vreodată domnul Boia, domnia sa a marcat indiscutabil procesul de igienizare spirituală de după caderea comunismului. De asemenea, nici despre ipocriziile patriotismului atribuit sau refuzat autorului nu poate fi vorba: e frumos din partea domnului Boia să spună atât de multe lucruri rele despre români? Să fim serioși, este o falsă problemă! Istoria este cum este, iar un istoric are obligatia, nu doar dreptul de a încerca s-o analizeze ca atare.
Dar tocmai de aceea cartea istoricului Lucian Boia pune o mare problemă: pentru prima dată în cariera sa, cel mai reputat „demolat or al miturilor” legitimează și întărește poate cel mai periculos mit național: altfelitatea românului. Deci știm deja că este altfel. De unde știm? Părerea aproape consensuală a publicului (așa cum o auzim adesea: „la noi ca la nimeni”) este luată practic ca atare și devine premisă a specialistului, legitimând-o ab initio. Eseul domnului Boia ni se prezintă astfel ca o teză în căutarea argumentelor; iar acestea sunt căutate, electiv, în repertoarul de evenimente al istoricului.
În același timp, a fi este un verb „tare”: dacă România este, s̄i nu a deveni înseamnă că este astfel dintotdeauna, de când este adică ab originem? Care este aceastaʼ „originea”? Desigur, Lucian Boia nu o caută nici în Dumnezeu, nici în „sufletul românului”, ci în istorie. De ce este așa cum este? Se caută deci cauza. Absolut legitim. Dar, dincolo de statutul fragil al istoriei ca știință cauzală, structura de eseu aleasă explicit de autor naște niște rezerve suplimentare de „fezabilitate”.
Problema este apoi una metodologică fundamentală: unde căutăm aceste cauze și începând de când? Analogia cu medicina poate fi utilă în acest caz: orice diagnostic presupune o anamneză și o corelare a tuturor simptomelor semnificative. Din acest punct de vedere, România este un pacient imaginar care suferă de o boală reală. În fine: de ce este România altfel? Dar ce înseamnă „altfel”? Altfel față de Occident, ni se sugerează. Altfel comparativ cu Europa, că doar n-o să ne comparăm cu „republicile bananiere”.
Mergând doar o pagină dincolo de titlu, găsim apoi următoarea punere în perspectivă a problemei: „Ceva nu merge în România, şi nu doar sus, în clasa politică, şi nu doar de ieri, de alaltăieri. Să fie un blestem?” - se întreabă retoric domnul Boia. Istoricul răspunde imediat şi firesc: „Nu, e doar istorie”. În propozitia următoare revine iarăși într-un mod inexplicabil pentru un istoric: „Dar poate că înseamnă același lucru”. Iar peste câteva pagini se întreabă: „Să fi fost un reflex ancestral?”.
Istoria ca blestem şi/sau ca „reflex ancestral”? Nimic din ceea ce stă scris mai apoi nu justifică această interpretare, dar cutia Pandorei a fost deschisă, subminând astfel statutul și menirea istoriei însăși și permițând publicului să citească totul în cheia voiosului fatalism cu care s-a obișnuit. Din acest moment, tot românul va zâmbi satisfăcut: vezi, am avut dreptate, chiar și Boia spune că suntem altfel! Iar receptarea se va muta din istorie în mitologie: diferența românească este deci un dat, care nu poate fi astfel decât ab originem, din illo tempore și care constituie destinul nostru.
Asta nu mai este treaba autorului! - se poate justifica domnul Boia. Desigur, în principiu așa este. Dar un specialist în ale imaginii de talia domniei sale nu are cum să nu știe cărui imaginar colectiv se adresează prin acest soi de Raport al Istoricului despre Starea Națiunii și ce soi de reacții pot fi așteptate în consecință. Nu asta am intenționat! - mai poate spune domnia sa, pe buna dreptate.
„Totul începe printr-o întârziere impresionantă” - ne spune Lucian Boia chiar de la început. Altfelitatea noastră se întemeiază deci pe o întârziere congenitală. Poate fi… Tema „decalajelor” a fost și a rămas, de fapt, o anxietate recurentă a întregii noastre modernități. Dar nu despre fricile istorice ale românilor ar trebui să fie vorba, ci despre istoria lor. Criteriul dominant în aceasta privință îl constituie Timpul, cel (relativ) modern, newtonian, ca vector pe care se însiruează clipele.
Clasificate după acest criteriu, societățile se înscriu pe un vector al evoluției (civilizare, modernizare, dezvoltare), avându-și originea în „primitiv” și finalitatea în „civilizat/modern/dezvoltat”. În imaginarul istoric european, le paysan du Danube fie a fost considerat un soi de bon sauvage pe urmele lui La Fontaine, fie a fost plasat mai spre originea acestui vector, ca un primitiv intern al Europei. În realitatea istorică, față de acest standard mereu reciclat al civilizației, modernității, României i-au acumulat o serie de întârzieri sau decalaje. Este indubitabil să̆ fie o realitate, iar Boia a documentat-o în volumele sale anterioare.
Problema nu este deci aici. În primul rând, trebuie să chestionăm problema metodologică a selecției și interpretării acestor întârzieri sau decalaje. Din acest punct de vedere, istoricul Lucian Boia operează o selecție privilegiată și particulară, menită să slujească premisa de întârziere globală a României: un decalaj față de apariția primei universități în țara cutare, o întârziere de modernizare a statului față de țările cutare etc. În acest mod, o colecție de „întârzieri” poate fi alcătuită din istoria oricărei țări.
Rămâne apoi o întrebare epistemologică de principiu: cât de pertinent (mai) este această abordare univoc evoluționistă? De fapt, chiar istoricii au fost printre primii care au pus sub semnul întrebării această liniaritate univocă și au început să vorbească despre modernități în loc de modernitate. La rândul lor, antropologii, responsabili în mare măsură de inventarea Primitivului, au retractat vehement această construcție ideologică și au documentat complexitatea sui generis a oricărei culturi. Sociologii au introdus dependența de cale (path dependence) în analizele lor, temperându-și funcționalismul prin recursul la durata istorică și rolul său (nu determinant, dar condiționant) în funcționarea prezentă a unei societăți. În sfârșit, chiar și economiștii și-au diversificat criteriile de evaluare a dezvoltării economice, au început să vorbească despre dezvoltare durabilă, care ia în considerare dimensiunile socioculturale ale contextului, au trecut de la well-being la welfare, iar unii vorbesc chiar despre o „economie a descreșterii”.
Chiar dacă, geopolitic, împărțirea neoevoluționistă a lumii în țări subdezvoltate, în curs de dezvoltare și foarte dezvoltate mai este folosită și utilă, descrierea științifică a acestei lumi nu mai recurge demult la fundamentul primitivist de clasificare și analizează ca fiind singurul posibil. Orice societate se poate afla, din acest punct de vedere, în „întârziere” față de societățile mai „avansate”, dar este astfel în întârziere doar dacă folosește vectorul univoc al timpului drept criteriu de clasificare și doar în măsura în care își alege drept reper anumite societăți aflate în avans pe această axă a timpului. Noi am ales Occidentul ca ideal de atins, ceea ce este probabil cea mai bună alegere, dar tot alegere este și nu un dat inexorabil.
În 2000, Lawrence Harrison și Samuel Huntington au editat un volum strategic intitulat Culture Matters: How Values Shape Human Progress. Dincolo de diversitatea de puncte de vedere ale autorilor cuprinși în volum, teza promovată de Harrison și susținută de Huntington este foarte categorică și clară: cultura este importantă pentru economie deoarece există culturi development/progress-prone și culturi development/progress-resistant (aceasta „tipologie culturală a dezvoltării economice” este dezvoltată în volum de argentinianul Mariano Grondona). Pentru Harrison, aceasta confirmă teza sa enunțată în 1985: „Subdezvoltarea este o stare de spirit”. Pentru Huntington este ocazia unei analize cinic-pragmatice: în anumite țări („culturi”) ale „lUMII a treia”, investițiile străine pot fi văzute ca o repozitionare strategică elitist pesimistă: unele societăți pur și simplu nu sunt aptе de progres/dezvoltare, deoarece le lipsește cultura necesară.
Pe drept cuvânt, s-ar putea spune, vulgarizând, că Harrison și Huntington, ca buni cetățeni americani, sunt supărați pe faptul că banii contribuabilului din SUA au fost risipiți inutil în alte țări, societăți development-resistant, incapabile prin cultură să-și folozească pentru a se dezvolta. Nu este atât fatalism, cât pragmatism cinic - iar pentru marile puteri această atitudine este „firească”.
Dar pe cine este supărat domnul Boia? România să „altfel” este o astfel de societate development-resistant, dar atitudinea domniei sale nu este pragmatică, în căutarea vreunei soluții, fie ea și cinică, ci detașat fatalistă, acreditând varianta folclorică a „fatalismului mioritic” - și ridicându-se astfel, prin conștientizarea diferenței, deasupra condiției jalnice a acesteia. România este altfel întrucât este altfel… decât mine. [1]
Această afirmație nu este o simplă impresie sau conjectură. Într-o serie de cercetări, de pildă, Dorin Bodea i-a întrebat pe români ce îi definesc în sectorul privat, apoi ce cred că sunt valorile definitorii pentru ceilalți români. Dincolo de spiritul ludic și umorul ce impregnează textele lui Vintilă Mihăilescu, ceea ce îi cucerește pe cititori este profunzimea analizei prilejuite de pitorescul mozaic al cotidianului românesc. Acuratețea cu care sunt surprinse detaliile este completată de rigoarea reflecțiilor care, pornind de la un aspect al realității imediate, aruncă în cele din urmă lumină asupra întregii societăți românești și a identității noastre - ambele, mereu „în tranzitie” și marcate de obsesia integrării europene.
Povestea porcului. Un rezumat al tranziției • D’ale integrării. Narghilele, câinii, vaccinuri și alte obiecte antropologice • Ce se vede sau despre starea națiunii • Scutecele națiunii sau despre „mentalitatea românului” • Societatea post-taranială • Hainele împăratului.
- Dincolo de spiritul ludic și umorul ce impregnează textele lui Vintilă Mihăilescu, ceea ce cucerește cititorii este profunzimea analizei prilejuite de pitorescul mozaic al cotidianului românesc.
- Acuratețea cu care sunt surprinse detaliile este completată de rigoarea reflecțiilor care, pornind de la un aspect al realității imediate, aruncă lumina asupra întregii societăți românești și a identității noastre.
- România este mereu în tranziție și marcată de obsesia integrării europene.
Este prezentă și figura lui Vintilă Mihăilescu, profesor universitar și cercetător, cu o carieră bogată în antropologie și sociologie, al cărui parcurs genereal se intersectează cu tema centrală a cărții: cum să înțelegem „altfelitatea” românească într-un spațiu european în schimbare. Apoi, la nivel de conținut, apar secțiuni precum „Povestea porcului. Un rezumat al tranziției” și „Scutecele națiunii și hainele împăratului”, care evidențiază o interpretare atentă a codurilor cotidiene românești și a transferului lor în imaginea națiunii pe scena internațională.
Note de eroi ai acestei analize sunt oamenii de teren: cercetătorii ca Dorin Bodea sau mulți alții care pun în discuție valorile definitorii ale românilor prin interogări empirice despre identitate, comunități și tranziția către integrarea europeană. Așa se include în text o reverberație a modului în care publicul percepe „altfelitatea” națiunii ca parte a unui proces complicat de modernizare și adaptare la normele globale.
3. BAC ISTORIE: Instituţiile centrale
Dincolo de toate acestea, volumul lui Boia deschide o dezbatere despre cum să înțelegem diferența românească în raport cu alte culturi: ca un fenomen în care timpul, tradițiile, modernitatea și imaginarul colectiv se suprapun într-un proces de negocieri constante între identitate și integrare europeană. Această panoramă include observații despre „mentalitatea românului”, despre modul în care „întârzierea” poate fi văzută atât ca obstacol, cât și ca potențial creativ în evoluția națiunii.
- Scutecele natiunii ca metaforă pentru mentalitatea românească și raportul său cu tradiția și modernitatea.
- Hainele împăratului ca simbol al diferențierii sociale și al reprezentărilor imaginare despre putere.
- Societatea post-taranală și transformările ei în contextul integrării europene.
De asemenea, pagina de bibliografie aduce în prim-plan operele lui Vintilă Mihăilescu, precum Fascinația diferenței (1999) și Socio-hai-hui. O altă sociologie a tranziției (2000), precum și contribuțiile care completează perspectiva antropologică asupra identității și schimbării în România.
tags: #vintila #mihailescu #scutecele #natiunii
Postări populare:
- De ce să alegi un pachet mare de scutece pentru adulți: ghid practic
- Ghid Complet pentru Angajate și Angajatori
- Cauzele căderii florilor și fructelor la ardei: factori de mediu și management
- Muzica și dezvoltarea emoțională a bebelușilor: ce spune cercetarea
- Schimbările corpului mamei la 16 săptămâni de sarcină