În seminalul său eseu din 1923, republicat postum în Illuminationen, Ausgewählte Schriften, I (Suhrkamp Verlag, 1955), Walter Benjamin definește „sarcina traducătorului“ și condițiile traductibilității pe fundalul unor așteptări mesianice referitoare la „înrudirea“ limbilor - care nu implică nici „identitatea originii“ și nici asemănarea lor - și la „indefinita (lor) renaștere“. Totodată, Benjamin subliniază atenția mărită acordată nu atât traducerii în sine, cât originalului, nu actului traducător, ci actului creator. „Supraviețuirea“ operelor literare o explică prin modificarea lor în timp, modificare pe care o localizează chiar la nivelul textului însuși. Forma deja dată, fixată de autor nu împiedică schimbările ulterioare: „Căci în supraviețuirea sa, care nu ar merita acest nume dacă nu ar fi o mutație și o înnoire a ceva viu, originalul suferă o modificare. Chiar și cuvintele solidificate pot trece printr-un proces de postmaturizare“.
De la original la traducere: o unitate fragilă, dar fertilă
Originalitatea discursului lui Benjamin constă în insistența sa asupra faptului că procesul de „postmaturizare“ (Nachreife) a textului este intern, nu doar extern. Încă o dată, teoreticianul pare să refuze perspectiva receptării drept irelevantă: „[…] nici o poezie nu e menită cititorului, nici o pictură privitorului, nici o simfonie ascultătorului“. Întreg studiul său este un paralelism între original și traducere, între opere - de fapt, „marile opere“ - și transpunerea lor în altă limbă, între dinamica acțiunilor și durata rezultatelor acestora: „[…] așa cum tonalitatea și semnificația unor opere literare se modifică total de-a lungul secolelor, limba maternă a traducătorului se modifică și ea“.
Traducerile, în această viziune, nu au durabilitate în sine, dar contribuie la o apropiere indefinită de „tărîmul făgăduit și interzis al reconcilierii și împlinirii limbilor“. La acest tărîm ajunge „numai acea parte a traducerii care este mai mult decât o simplă comunicare“. În acest orizont, „unitatea determinată între conținutul și limba originalului“ și între „fructul“ și „pielea“ lui apare ca un ideal greu de atins, deoarece „limba traducerii înfășoară conținutul ca o mantie regală cu falduri largi“.
Aiurări despre intenționalitate, literalitate și armonie
Gândirea lui Benjamin oscilează între intenționalitate - care, în viziunea lui, nu este a autorilor, ci a limbilor însele aspirând la „reconciliere“ - și literalitate, înțeleasă ca probă de fidelitate, dar nu față de sensul originalului, ci față de intenția acestuia: intentio pe care limba traducerii ar trebui s-o exprime „nu ca reproducere, ci ca armonie, ca o completare la limba în care se exprimă“.
Astfel, „cea mai înaltă laudă adusă traducerii“ nu este că se citește ca în original în acea limbă, ci poate fi înțeleasă ca apropierea dintre limbi în beneficiul unei înțelegeri mai vaste a sensului. În logica sa sinuoasă, această apreciere devine fundamentul pentru ideea că traducerea poate să „salveze în propria lui limbă acea limbă surghiunită în limba străină“ și să asigure o formă de „înrudire“ între culturi.
Traducerea ca supraviețuire și ca dublă moștenire
Concepția lui Benjamin este apoi reinterpretată de Derrida, care arată cum supraviețuirea operelor poate fi înțeleasă ca „continuare a vieții“ decît ca viață postmortem. Derrida dezvoltă ideea că „înrudirea“ limbilor și colaborarea acestora în traducere sunt competențe ce permit o creștere reciprocă a limbilor în cadrul unei istorii mesianice a limbilor. Traducerea, în această lectură derridiană, nu operează ca simplă reproducere a sensului originalului, ci ca o nouă formare de sens, o suplimentaritate care permite limbilor să se manifeste într-un cumpărături comun.
Interpretări critic-teoretice: de la Paul de Man la Derrida
Paul de Man, în lectura sa de la Cornell University (1983), reactualizează textul Benjamin printr-o „traducere“ proprie, în care traducerea devine un act de critică și teoretizare. El susține că traducerea aparține supraviețuirii originalului, nu restabilirii sensului originar; traducerea dezarticulează originalul, relevând faptul că acesta a fost „dintotdeauna deja dezarticulat“. Derrida, prin figura sa de „suplimentaritate“, înțelege traducerea ca o formă de cooperare între limbi, care amplifică potențialul fiecăreia și deschide calea către o „limbă pură“ supusă unei reconcilieri între sensuri și intenții.
- Traducerea ca supraviețuire a operelor vs. supraviețuirea autorului.
- Suplimentaritatea ca mecanism de creștere a limbilor prin colaborare.
- Rolul traducătorului ca moștenitor al sensului, cu îndatoriri și datorii dincolo de sine.
Transculturalitatea, traducerea și puterea selectării textelor
Traducerea nu poate fi tratată doar ca transfer lingvistic; ea implică probleme de putere, reprezentare și politici editoriale. Într-un cadru transcultural, este esențial să înțelegem cum „transculturalitatea“ poate facilita interacțiuni între culturi, dar poate genera și tensiuni legate de centralitate și periferie culturală. Încolo, retraducerile devin un instrument de critică și restaurare a autenticității, în ciuda presiunilor politicilor editoriale și a gusturilor dominante. Un studiu istoric poate arăta periodicitatea retraducerilor și modurile în care acestea modelează recepția operelor în diverse culturi.
Pe fondul azimutelor teoretice, discuțiile despre traducere includ exemple din literatura arabă, engleză, catalană etc., explorând cum traducerea poate mărturisi nu doar o literatură națională, ci o literatură globală, în care autonomia autorilor poate fi periclitată sau celebrată. Howard-ul teoretic se confrontă cu practica editorială: cine decide ce texte merită să fie traduse și într-o perioadă în care traducerea poate deveni un instrument de dominație culturală, dar și o punte de înțelegere reciprocă.
Interpret explică cum funcționează traducerea în timp real | WIRED
Conexiuni cu traducerea arabă în context global
În literatura arabă, traducerea a fost crucială pentru introducerea autorilor în dialogul internațional. Denys Johnson-Davies discută provocările traducerii din arabă în engleză, de la dificultățile exprimate de idiomele locale la problematica gramaticală între arabă și engleză. În plus, retraducerea operelor arabilor în mai multe limbi poate fi văzută ca o formă de deschidere către publicuri globale, dar și ca o problemă de putere: editorii din occident pot dicta ritmul și selecția textelor, ceea ce poate altera gustul și percepția tradiției literare arabe. Astfel, desfășurarea fenomenului de traducere între arabă și limbile occidentale este o oglindă a tensiunilor dintre identitate, alteritate și globalizare.
tags: #walter #benjamin #sarcina #traducatorului
Postări populare:
- Reconfigurări în Spitalul de Pediatrie Piteşti pentru un mediu sigur
- Pătuțuri de jucărie pentru păpuși în nuanțe roz și mov: idei de montaj simplu
- Jocuri educative din lemn
- Investigații, măsuri și sancțiuni la Spitalul Sfânta Maria Iași în contextul Serratia marcescens
- Eugenia Vodă și impactul său în pediatrie în televiziune